Court of Accounts must issue service-pension certificate; appeal dismissed, costs award upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea pârâtei ca în maxim de 30 de zile calendaristice de la data rămânerii definitive a sentinţei să-i elibereze adeverinţa tip (prevăzută de art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi şi de Anexa 2 la Ordinul nr. 285/12.04.2016 al Preşedintelui Curţii de Conturi a României şi al Ordinului nr. 138/12.04.2016 al Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice) care să cuprindă elementele necesare stabilirii pensiei sale de serviciu conform modelului aprobat prin Anexa 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4478 din 21 noiembrie 2017, a respins excepţiile necompetenţei materiale şi funcţionale, respectiv a inadmisibilităţii, ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a obligat pârâta la eliberarea adeverinţei prevăzute de art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi a obligat pârâta la plata sumei de 750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului recurenta arată că hotărârea pronunţată este nelegală, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva obiectului cauzei, a actelor normative incidente şi a cadrului procesual recurenta apreciază că soluţionarea litigiului este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţa de fond în mod greşit a procedat la respingerea excepţiei invocată prin întâmpinare.

Prin raportare la dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, coroborat cu art. 153 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, recurenta consideră că instanţa învestită, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu avea competenţa materială şi funcţională, să soluţioneze acest litigiu.

Referitor soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, recurenta arată că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (2) coroborate cu art. 8 alin. (1) teza a II - a şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În opinia recurentei ne aflăm în faţa unui litigiu de contencios administrativ dată fiind împrejurarea că răspunsul formulat şi contestat nu reprezintă un act administrativ, în accepţiunea legii, pe de o parte iar pe de altă parte, nu ne aflăm nici în faţa unui refuz nejustificat al Curţii de Conturi a României de a soluţiona o cerere formulată de petentă, întrucât i s-a răspuns solicitării acesteia.

La pronunţarea hotărârii pe fondul cauzei, instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 7/2016 şi Legea nr. 145/2017 şi a Normelor adoptate prin Ordinul nr. 285/138/12.04.2016.

În mod greşit instanţa de fond a primit susţinerile reclamantei referitoare la pretinsul "refuz" de a elibera adeverinţa solicitată, ci de imposibilitatea întocmirii acesteia.

În cazul de faţă, la data de 12.09.2016, când a îndeplinit condiţiile standard de pensionare prevăzute de legislaţia aflată în vigoare privind sistemul public de pensii, intimata- reclamantă avea o altă ocupaţie şi nu cea de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi.

Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a lucrat în cadrul Curţii de Conturi doar o perioadă de 4 ani, 3 luni şi 13 zile, fiind evident că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru a putea beneficia de pensie de serviciu.

În ceea ce priveşte obligarea la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, instanţa de fond, deşi a cenzurat cuantumul acestora, în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., arătând că, în cauză, Curtea de Conturi a României nu a avut o atitudine procesuală culpabilă, obiectul litigiului fiind generat de exercitarea atribuţiilor sale conform competenţei stabilite de art. 51 din Legea nr. 94/1992, republicată, prin urmare nu există un temei juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul litigiului îl reprezintă obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la eliberarea unei adeverinţe tip care să cuprindă elementele necesare stabilirii pensiei de serviciu conform modelului aprobat prin Anexa 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu.

Prin recursul declarat, Curtea de Conturi a României reiterează excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, solicită casarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti pentru aceleaşi motive pe care le-a invocat şi în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte apreciază că refuzul nejustificat al Curţii de Conturi de a elibera adeverinţa - tip, nu reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, întrucât adeverinţa - tip nu este un drept de asigurări sociale.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a reţinut că prezentul litigiu nu este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, ci de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, atâta vreme cât reclamanta nu a solicitat analiza şi stabilirea dreptului la pensia de serviciu.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu prevederile art. 8 alin. (1), teza a II-a şi a art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora; "persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri privind eliberarea unui act administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativ cu cererea de obligare a autorităţii publice la eliberarea actului respectiv."

Prin cererea formulată intimata-reclamantă a solicitat Curţii de Conturi a României eliberarea adeverinţei - tip, din care să rezulte perioada în care a lucrat la această instituţie în funcţia de auditor public extern, vârsta pe care o avea la data solicitării actului, faptul că raportul de muncă nu a fost desfăcut din motive imputabile, precum şi media veniturilor totale brute, utilizată la stabilirea pensiei de serviciu.

Instanţa de control judiciar apreciază că adeverinţa tip este un act administrativ deoarece este un act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate administrativă (Curtea de Conturi) în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legii 94/1992 (de a emite şi de a elibera adeverinţa- tip persoanei îndreptăţite să o obţină), care modifică un raport juridic (pensia reclamantei), modificare ce se realizează după depunerea acesteia la Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2), coroborate cu prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a solicitat Curţii de Conturi, prin cererea din 09.11.2016, eliberarea adeverinţei din care să rezulte perioada în care a lucrat la Curtea de Conturi şi funcţia ocupată, în vederea completării dosarului de pensie, cerere respinsă cu motivarea că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a beneficia de pensia de serviciu.

Prin refuzul de emitere a adeverinţei - tip necesar pentru completarea dosarului de înscriere la pensia de serviciu, recurenta a vătămat dreptul reclamantei de a obţine soluţionarea cererii de pensie, de autoritatea competentă (respectiv de Casa de Pensii Teritorială Constanţa).

Prin urmare, în mod corect a fost admisă acţiunea reclamantei având în vedere că motivul de respingere a solicitării excede competenţei Curţii de Conturi, aceea de a atesta elementele de fapt necesare pentru soluţionarea cererii de înscriere la pensia de serviciu.

Prin refuzul de emitere a actului necesar pentru completarea dosarului de înscriere la pensia de serviciu, este vătămat dreptul reclamantei de a obţine soluţionarea cererii de către autoritatea competentă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă, atunci când a admis parţial acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, împotriva sentinţei civile nr. 4478 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2020.