Salary claim inadmissible for failure to exhaust mandatory pre-litigation procedure; appeal upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş, ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, să aloce sumele necesare, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş să plătească reclamanţilor, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare gradaţie, vechime în funcţie care să includă:

- drepturile reprezentând creşteri salariate de 18%, începând cu decembrie 2013 (pentru toţi reclamanţii cu menţiunea că, pentru O. - începând cu data de 15 iulie 2014, P. începând cu data de 15.07.2016) până la data pronunţării hotărârii, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data efective, precum şi în continuare după pronunţarea hotărârii, creşteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 10/2007 şi aflate în plată, de care se bucură, în prezent doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului public, a judecătoria magistraţilor din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- drepturile reprezentând creşteri salariate de 7%, începând cu luna decembrie 2013 (pentru toţi reclamanţii cu menţiunea că, pentru O. - începând cu data de 15 iulie 2014, P. începând cu data de 15.07.2016) până la data pronunţării hotărârii, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi în continuare după pronunţarea hotărârii, creşteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% şi 5%, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 şi aflate în plată, de care se bucură, în prezent doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor magistraţilor asistenţi din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3234 din 20 septembrie 2017, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au declarat recurs.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., respectiv, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a respinge acţiunea ca inadmisibilă instanţa s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI din legea nr. 284/2010:

Astfel, potrivit alin. (1) al textului de lege mai sus amintit, personalul salariat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile.

A reţinut instanţa că în baza acestor prevederi legale reclamanţii aveau obligaţia de a formula, anterior introducerii prezentei acţiunii, o contestaţie adresată organului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care să contesteactele administrative individuale prin care le-au fost stabilite indemnizaţiile în perioada la care se referă acţiunea, procedură pe care nu au urmat-o.

Reclamanţii arată că acţiunea nu a vizat anularea ori contestarea unor acte administrative, ci acordarea retroactivă a unor drepturi salariale nerecunoscute.

Procedura prealabilă se impune a fi urmată doar atunci când se sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni care au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 284/2010 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Astfel, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionata de parcurgerea procedurii prealabile.

În acelaşi sens a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 9/29.05.2017, publicată în Monitorul oficial nr. 988 din 13 decembrie 2017.

Astfel, s-a decis că, în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Recurenţii consideră că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în contextul în care procedura prealabilă nu era obligatorie, s-a adus o vătămare, în sensul dispoziţiilor art. 173 alin. (1), (3) coroborate cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., reclamanţii fiind lipsiţi de posibilitatea de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra pretenţiilor referitoare la drepturile salariale ce li se cuvin, în contradicţie cu art. 30 alin. (1) C. proc. civ., art. 21 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Articolul 30 din Legea nr. 284/2010 stabileşte expres modalitatea de soluţionare a contestaţiilor cu privire la stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor legii. Acest articol reglementează, de asemenea, procedura plângerii prealabile la ordonatorul de credite.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi aveau obligaţia de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretenţiilor sale. Or, această procedură prealabilă nu a fost efectuată.

Potrivit dispoziţiilor art. 193 din Noul C. proc. civ., "sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând lipsa procedurii prealabile cerute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010.

Potrivit acestui text de lege:

"(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite.

(2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.

(3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei".

Aceste dispoziţii sunt reluate şi în art. 7 din Legea nr. 284/2010.

Recurenţii-reclamanţi aveau obligaţia de a formula, anterior introducerii acţiunii, o contestaţie adresată organului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care să conteste actele administrative individuale prin care le-au fost stabilite indemnizaţiile în perioada la care se referă acţiunea, procedură pe care nu au urmat-o.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au formulat contestaţii, conform prev. art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii 284/2010 şi nici nu au solicitat anularea unui act administrativ tipic sau asimilat conform prevederilor Legii 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., împotriva sentinţei nr. 3234 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2020.