Insurer's claim for penalties and costs against Guarantee Fund rejected; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a solicitat anularea Deciziei nr. 5615/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.821,00 RON, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plată a sumei de 1.821,00 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3514 din 6 octombrie 2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că raportat la noţiunea legală de despăgubiri, prevăzută de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF reprezentând condiţiile de asigurare ale poliţelor de asigurare RCA, sumele constatate prin hotărâri judecătoreşti în cadrul acţiunilor de regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc acest fapt.

În opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu delimitează între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor şi despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătoreşti şi solicitate potrivit acestora. Legea nu limitează plata creanţelor de asigurări, la despăgubirile în sensul limitativ al noţiunii de despăgubiri interpretat de FGA respectiv doar daune materiale, ci limitează strict numai la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări. Legea defineşte noţiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) "despăgubire/indemnizaţie - suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege;", urmând ca termenul de despăgubire să fie definit în completare cu prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi ale Ordinului CSA nr. 14/2011.

Susţinerea FGA că acesta nu preia obligaţiile asigurătorului RCA este nefondată, întrucât prevederea legală precizează că acesta "nu preia funcţiile unui asigurător", care, fiind o noţiune lato sensu, se referă la obiectul de activitate raportat la dispoziţii legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil în sensul nerecunoaşterii unui titlu executoriu şi a plăţii despăgubirilor.

Se mai precizează că penalităţile de întârziere acordate nu au fost solicitate potrivit legislaţiei ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanţa nr. 13/2011, ci potrivit reglementarii legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii.

Totodată, cheltuielile de judecată în această materie, nu se acordă doar prin aplicarea legislaţiei procesuale, ci şi din perspectiva considerării de către legiuitor a acestor cheltuieli drept parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Prin considerentele hotărârii atacate, nu se ţine cont de faptul că un titlu executoriu este opozabil erga omnes şi trebuie respectat întocmai şi nu se distinge între dosarele administrative care se soluţionează prin plata despăgubirilor fără reactualizare şi cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. Totodată, în motivarea hotărârii se încurcă asigurarea de bunuri (art. 2214 C. civ. invocat) cu asigurarea de răspundere civilă aplicabilă în speţă.

Aşadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurare rezultă dintr-un raport de asigurare, iar în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanţa de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată şi cheltuielile de judecată conform titlului executoriu, astfel că delimitarea instanţei de fond este neîntemeiată, fiind o superficială interpretare fără fundament, care, în situaţia unui precedent judiciar ar crea flagrante inechităţi între creditori, cu consecinţa prejudicierii unora.

Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluţionarea cererilor de plată administrative şi a celor în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, ci delimitează/limitează numai plata sumei maxime de FGA, recurenta consideră că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu scopul FGA şi totodată cu principiul recunoaşterii şi opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti, oricărui debitor.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că Societatea A. S.A. a formulat cerere de plată, înregistrată la sediul Fondului de garantare a asiguraţilor sub nr. x din 22 decembrie 2015, prin care a solicitat plata din disponibilităţile FGA a sumei totale de 1.821 RON, compusă din următoarele sume: 96 RON, reprezentând penalităţi de întârziere; 1.725 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În susţinerea plăţii sumelor de bani pretinse, recurenta a depus copie a sentinţei civile nr. 14411/03.10.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, între reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta S.C. B. S.A., cu menţiunea că sentinţa civilă în discuţie, la pronunţarea căreia FGA nu a fost parte procesuală, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 579/25.03.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Recurenta a solicitat plata sumelor menţionate ca urmare a accidentului rutier petrecut la data de 19 martie 2013, când a fost avariat autoturismul cu nr. de înmatriculare x din culpa exclusivă a conducătorului autoturismului cu nr. de înmatriculare x ce deţinea la data evenimentului Poliţa de asigurare de răspundere civilă obligatorie nr. x emisă de Societatea B. S.A. pentru perioada asigurată de la 20.06.2013 până la 19.12.2013. După avizarea daunei a fost constituit dosarul de daune nr. x

Procedura administrativă necontencioasă s-a finalizat prin emiterea de către Fondul de garantare a asiguraţilor a Deciziei nr. 5615 din 24 aprilie 2017, prin care a soluţionat cererea de plată nr. x din 22 decembrie 2015, în sensul că a respins în tot cererea de plată privind suma totală de 1.821 RON.

Din analiza documentelor, în cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a reţinut că dispoziţiile sentinţei civile nr. 14411/03.10.2014 se aplică exclusiv societăţii de asigurare, în speţă, Societatea B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul asigurătorului B., acesta fiind reprezentat prin lichidatorul judiciar C..

De asemenea, s-a considerat că noţiunea de "cheltuieli de judecată" reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui proces. Or, în speţă, FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care este evident că o astfel de sancţiune ar fi putut fi aplicabilă exclusiv societăţii de asigurare.

Înalta Curte constată că recurenta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună nr. x

Înalta Curte apreciază că FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu plăteşte, despăgubiri pentru asigurătorul în faliment, aşa cum nici asigurătorul în faliment nu plăteşte prin Fondul de garantare a asiguraţilor.

De asemenea, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment şi nici nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment,

Înalta Curte constată că FGA nu poate să achite solicitanţilor toate sumele de bani pe care aceştia le cer şi care nu rezultă din contractele de asigurare, cum este cazul cheltuielilor de judecată, ori pe cele stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor şi pe care aceştia le datorează pentru neexecutarea unor obligaţii care le incumbă în executarea contractelor de asigurare, cum este cazul penalităţilor de întârziere.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Ori, în speţă, FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în acest dosar nu îi este opozabilă.

Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare, în sensul definiţiei dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3514 din 06 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2020.