VAT refund denial for non-resident EU taxpayer: insufficiency of proof and inapplicability of subsequent legislative waiver on invoice payment

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.04.2017, aşa cum aceasta a fost precizată prin concluziile scrise, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCURESTI:

1. anularea în totalitate a Deciziei nr. 802/30.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei formulată de VW, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a Municipiului Bucureşti sub nr. x/09.05.2011, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de rambursare a TVA pentru persoane impozabile nestabilite în România, stabilite în alt stat membru al Uniunii Europene nr. D1900/28.02.2011 emisă de DGRFP Bucureşti, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi;

2. anularea în totalitate a Deciziei de rambursare a TVA nr. D1900/28.02.2011 emisă de DGRFP Bucureşti, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi (în ceea ce priveşte respingerea rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009, cerere care a fost înregistrată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sub nr. x din 28 septembrie 2010);

În consecinţă, a solicitat următoarele:

• obligarea pârâtei la rambursarea TVA în sumă de 2.059.635,37 RON respinsă la rambursare în mod nelegal;

• obligarea pârâtei la plata de dobânzi de întârziere către Societate începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a TVA şi până la data rambursării efective a TVA;

• obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4738 pronunţată la 5 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCURESTI, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu poate fi primită apărarea reclamantei că prin soluţionarea contestaţiei administrative se încalcă prevederile Art. 213 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că, prin Decizia nr. 802, se reţin motive suplimentare faţă de cele care au stat la baza soluţiei iniţiale de respingere a cererii de rambursare a TVA, întrucât: deşi prin art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală se prevede că "în soluţionarea contestaţiei, organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documente existente la dosarul cauzei. Soluţionarea se face în limitele sesizării.", iar prin dispoziţiile Art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 se prevede că "prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac", Curtea a apreciat că aceste texte de lege nu interzic organului fiscal de a cerceta toate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, neputându-se considera că prin adăugarea unui motiv suplimentar de respingere a solicitării s-ar crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac. Cu atât mai mult, instanţa de contencios administrativ, în raport de disp. art. 1 din Legea 554/2004, trebuie să cerceteze toate motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza emiterii actelor administrative fiscale contestate.

S-a mai arătat că, dreptul reclamantei la rambursarea taxei pe valoarea adăugată nu poate fi invocat prin raportarea directă la Directiva 9/2008 întrucât, in materia dreptului comunitar, prevederile directivelor nu se aplica direct, ci prin adoptarea unor acte de transpunere în legislaţia fiecărui stat membru. Ca urmare, acesta poate fi valorificat numai prin respectarea legislaţiei naţionale, Directiva fiind transpusă prin art. 1472 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României.

A mai arătat prima instanţă că reclamanta nu face dovada îndeplinirii cerinţelor prev. de art. 1472 din Legea 571/2003, respectiv aceea că poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente pentru importuri şi achiziţii de bunuri/servicii, efectuate în România, întrucât nu a administrat probe, nici în cursul soluţionării cererii sale de către organul fiscal şi nici în cursul judecăţii, din care să rezulte că TVA-ul solicitat este aferent achiziţiei de bunuri/servicii, efectuate în România.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4738 pronunţată la 5 decembrie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A.., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond, cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- deşi cauza dedusă judecăţii impune o analiză vastă a dispoziţiilor legale aplicabile, a situaţiei de fapt şi a întregului probatoriu, prin sentinţa pronunţată, instanţa nu conferă o motivare a soluţiei pronunţate şi nu analizează în mod concret cauza. Mai precis, analizând considerentele reţinute în soluţia de respingere a cererii formulate de societate, se observă că instanţa de judecată nu realizează un control real şi efectiv al legalităţii şi temeiniciei actelor administrative contestate ci doar se redau texte de lege aplicabile în cauză, precum şi concluziile raportului de expertiză.

- deşi societatea a susţinut în mod argumentat nelegalitatea Deciziei de soluţionare, în mod surprinzător, cu privire la acest aspect, instanţa de judecată invalidează poziţia exprimată, oferind însă o interpretare greşită şi cel puţin "inedită" a dispoziţiilor art. 213 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în final, sentinţa fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Organul fiscal, cu ocazia soluţionării contestaţiei administrative nu poate reţine motive suplimentare pentru respingerea cererii de rambursare formulată de societate, acesta fiind ţinut să soluţioneze cererea în limitele sesizării aşa cum menţionează şi prevederile Art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 teza finală. O interpretare contrară (precum ce-a reţinută de instanţa de judecată) înfrânge principiul "non reformation in peius" prevăzut de dispoziţiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, "prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac".

- din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal şi a prevederilor pct. 50 din Norme metodologice de aplicare Codul fiscal (H.G. nr. 44/2004) prin care a fost introdus alin. (20), rezultă că Societatea nu avea obligaţia de a face şi dovada plăţii facturilor, în cadrul dispoziţiilor din normele metodologice, fiind menţionat expresis vebis că "Facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv, care nu au fost achitate total/parţial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30 septembrie 2014, fără a mai fi necesară dovada achitării facturii, după caz, în funcţie de limitele instituite prin declaraţiile de reciprocitate semnate cu ţări terţe".

Totuşi, deşi Societatea nu avea obligaţia de a prezenta dovada achitării facturilor emise, aşa cum s-a precizat, această solicitare fiind contrară legislaţiei comunitare, VW a depus odată cu cererea de chemare în judecată, dovada achitării integrale a facturilor (inclusiv TVA) emise de furnizori, aspect ce a fost ignorat şi de instanţa de judecată.

- organul fiscal nu a negat în nici un moment realitatea operaţiunilor dintre VW şi furnizori, operaţiunile economice fiind realizate şi au avut legătură cu obiectul de activitate al societăţii situaţie ce impune a se da eficienţă principiului prevalentei fondului asupra formei, principiu consacrat în jurisprudenţa CJUE unde s-a precizat că o măsură naţională care condiţionează, în esenţă, dreptul de rambursare de respectarea unor obligaţii de formă, fără a lua în considerare cerinţele de fond şi mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau îndeplinite, depăşeşte ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corectă a TVA.

4. Apărările intimatului

Intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a formulat întâmpinare.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta reclamantă A.. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 802/30.10.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de rambursare a TVA nr. D1900/28.02.2011 emisă de DGRFP Bucureşti, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi privind respingerea rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondată.

Reclamanta A.. a formulat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că se poate cere casarea unor hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Susţinerile recurentei în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât prima instanţă a preluat argumentele organelor fiscale şi concluziile raportului de expertiză administrat în cauză sunt nefondate, dat fiind faptul că preluarea de către instanţă a unora dintre argumentele unei părţi pe care le-a considerat pertinente sau a concluziilor unei analize de specialitate nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate, de vreme ce în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, nu este fondată nici susţinerea recurentei cum că prima instanţă nu a explicat incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale indicate, de vreme ce instanţa de fond a citat în detaliu normele fiscale aplicabile cauzei, raportând la acestea situaţia de fapt rezultată din probele administrate.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea nr. x/22.09.2010 aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009, recurenta A. a solicitat autorităţilor fiscale române rambursarea TVA în sumă de 2.059.635,37 RON, suma fiind respinsă la rambursare prin Decizia de rambursare a TVA pentru persoanele impozabile nestabilite în Romania, stabilite în alt stat membru al Uniunii Europene nr. D1900/28.02.2011, întrucât societatea nu a prezentat: toate documentele în baza cărora s-a solicitat rambursarea; dovada achitării facturilor pentru care se solicită rambursarea taxei; contractele încheiate cu B., C., C. Romania, D.; documentele din care să rezulte circuitul ulterior al instrumentelor achiziţionate, reţinându-se în drept dispoziţiile art. 1472 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României şi cele ale pct. 49 din Normele metodologice date în aplicarea Titlului VI, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă şi subsumate acestui motiv de casare, se constată că prima susţinere a acesteia se referă la faptul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 213 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la momentul emiterii actelor administrative atacate: "(1) În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării.(...)

(3) Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac."

Prima instanţă a reţinut că aceste texte de lege nu interzic organului fiscal de a cerceta toate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, neputându-se considera că prin adăugarea unui motiv suplimentar de respingere a solicitării s-ar crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Este adevărat că soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării, însă, în cauză, recurenta-reclamantă nu a contestat situaţia de fapt reţinută, fiind formulate critici doar în sensul că organul fiscal de soluţionare a contestaţiei a adăugat un motiv suplimentar de respingere a solicitării de rambursare TVA.

În controlul exercitat asupra actelor administrative deduse judecăţii, instanţa de contencios administrativ are de verificat conformitatea acestora cu legea şi respectarea, în conduita autorităţilor emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autorităţile publice sunt chemate să îl ocrotească. Numai în măsura în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui just echilibru, printr-o exercitare abuzivă, excesivă a dreptului de apreciere a autorităţilor publice, se poate vorbi despre un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 sau despre o deturnare a scopului legii.

Or, în cauza de faţă nu se poate reţine o încălcare a dreptului de apărare, de vreme ce partea are acces la instanţa de judecată în două grade de jurisdicţie, iar vătămarea pretins produsă părţii nu era de natură să conducă la desfiinţarea actului administrativ.

Mai mult decât atât, nu se poate vorbi de o încălcare a principiului "non reformatio in pejus" prevăzut de dispoziţiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, de vreme ce soluţia de respingere a cererii de rambursare TVA a fost menţinută, fiind doar întărită cum un argument în plus. S-ar putea reţine o îngreunare a situaţiei contestatorului în propria cale de atac când prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-ar stabili o obligaţie de plată pentru o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia de impunere iniţială, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal şi a prevederilor pct. 50 din Norme metodologice de aplicare Codul fiscal (H.G. nr. 44/2004).

Este necesar a vedea evoluţia dispoziţiilor legale naţionale incidente în comparaţie cu dispoziţiile unionale în materie de taxă pe valoarea adăugată, ţinând seama că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României:

"Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare." Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot sa le invoce împotriva Statului" (spre exemplu, Cauza C 8/81, E. v. Finanzamt Munster - Innenstadt). În cauză, textele legale ce vot fi enunţate mai jos transpun prevederile Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L44 din 20 februarie 2008.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal în forma în vigoare la data formulării cererii de rambursare TVA:

"(1) În condiţiile stabilite prin norme:

a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitate pentru importuri şi achiziţii de bunuri/servicii, efectuate în România;(...)"

În primul rând este nefondată susţinerea recurentei privind schimbarea termenului achitate cu termenul aferente, deoarece modificarea legislativă invocată a intervenit prin Ordonanţă de urgenţă 102/2013, după cum urmează:

"a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente importurilor şi achiziţiilor de bunuri/servicii, efectuate în România;".

Pe lângă faptul că sensul texului este sensibil acelaşi, modificarea invocată nu este incidentă în cauză întrucât a intervenit ulterior perioadei vizate şi ulterior datei formulării cererii de rambursare TVA.

De asemenea, potrivit punctului 49 (şi nu 50 cum s-a indicat) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22.01.2004, aprobată prin H.G. nr. 44/2004:

"(1) În baza art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal orice persoană impozabilă nestabilită în România, dar stabilită în alt stat membru, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitate pentru importuri şi achiziţii de bunuri/servicii efectuate în România. Taxa pe valoarea adăugată se rambursează de către România, statul membru în care au fost achiziţionate bunuri/servicii sau în care s-au efectuat importuri de bunuri, dacă persoana impozabilă respectivă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a)pe parcursul perioadei de rambursare nu a avut în România sediul activităţii sale economice sau un sediu fix de la care să fi efectuat operaţiuni economice sau, în lipsa unor astfel de sedii fixe, domiciliul sau reşedinţa sa obişnuită;

b)pe parcursul perioadei de rambursare nu este înregistrată şi nici nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România conform art. 153 din Codul fiscal;

c)pe parcursul perioadei de rambursare nu a livrat bunuri şi nu a prestat servicii considerate ca fiind livrate/prestate pe teritoriul României, cu excepţia următoarelor operaţiuni:

1.prestarea de servicii de transport şi de servicii auxiliare acestora, scutite în temeiul art. 143 alin. (1) Ut. c)-f), h)-m), art. 144 alin. (1) Ut. c) şi art. 1441 din Codul fiscal;

2.livrarea de bunuri şi prestarea de servicii către o persoană care are obligaţia de a plăti TVA în conformitate cu art. 150 alin. (2)-(6) din Codul fiscal.

(2) Nu se rambursează:

a) taxa pe valoarea adăugată care, conform Codul fiscal, a fost facturată incorect (...).

(4) Dreptul la rambursarea taxei aferente achiziţiilor este determinat în temeiul prevederilor art. 145, 145/1 şi 146 din Codul fiscal.(...) (11) În cazul în care baza de impozitare de pe o factură sau de pe un document de import este de cel puţin echivalentul în RON a 1000 euro ori în cazul facturilor pentru combustibil de cel puţin 250 euro, în vederea obţinerii rambursării taxei pe valoarea adăugată, solicitantul trebuie să trimită pe cale electronică copii de pe respectivele facturi sau, după caz, documente de import, împreună cu cererea de rambursare. Echivalentul în RON se determină pe baza cursului valutar de schimb comunicat de Banca Naţională a României valabil la data de 1 ianuarie 2010. Pentru facturile sau documentele de import a căror valoare nu depăşeşte sumele prevăzute în teza anterioară, nu este obligatorie transmiterea lor în vederea obţinerii rambursării, cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (22).(...)

(13) Solicitantul trebuie să furnizeze informaţiile din cererea de rambursare şi eventualele informaţii suplimentare solicitate de organul fiscal competent din România în limba română.(...) (22) În cazul în care organul fiscal competent din România consideră că nu are toate informaţiile relevante pentru a lua o decizie privind cererea de rambursare în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, poate cere, pe cale electronică, informaţii suplimentare, în special de la solicitant, dar şi de la autorităţile competente din statul membru de stabilire, pe parcursul perioadei de 4 luni prevăzute la alin. (21). în cazul în care informaţiile suplimentare sunt cerute de la o altă sursă decât solicitantul sau o autoritate competentă dintr-un stat membru, cererea se transmite prin mijloace electronice numai dacă destinatarul cererii dispune de astfel de mijloace. Dacă este necesar, se pot solicita alte informaţii suplimentare.

Informaţiile solicitate în conformitate cu prezentul alineat pot cuprinde depunerea facturii sau a documentului de import respectiv, în original sau în copie, în cazul în care există îndoieli întemeiate cu privire la validitatea sau acurateţea unei anumite cereri. în acest caz, plafoanele prevăzute la alin. (11) nu se aplică. (...)

(23)Informaţiile solicitate în temeiul alin. (22) trebuie furnizate în termen de o lună de la data la care solicitarea de informaţii suplimentare este primită de cel căruia îi este adresată.(...)

(33) Prevederile alin. (1)-(32) se aplică cererilor de rambursare depuse după 31 decembrie 2009. Cererile de rambursare depuse înainte de 1 ianuarie 2010 se soluţionează potrivit prevederilor legale în vigoare la data depunerii lor. (34) Prevederile alin. (1)-(33) transpun prevederile Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L44 din 20 februarie 2008." Analizând materialul probator administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale menţionate mai sus, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt fiscală ce a stat la baza emiterii actelor administrative contestate în prezenta acţiune nu a fost contrazisă prin probele administrate în cauză, ci, dimpotrivă, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că nu se poate stabili suma de rambursat la care pretinde recurenta reclamantă că este îndreptăţită, din cauza faptului ca documentele de la dosarul cauzei nu pot fi confirmate în contabilitatea furnizorilor şi se bazează pe diverse confirmări şi declaraţii dintre care unele datate 2017.

Mai mult decât atât, nu se poate reţine susţinerea recurentei privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor alin. (331) de la punctul 49 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit căruia: "Facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv, care nu au fost achitate total/parţial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30 septembrie 2014, fără a mai fi necesară dovada achitării facturii", deoarece acest subpunct a fost introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 77/2014.

Or, Decizia nr. D1900, de respingere a rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON, a fost emisă de DGRFP Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi la data de 28.02.2011, anterior apariţiei H.G.-ului menţionat, iar actul administrativ trebuie cenzurat prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii lor.

Nemulţumirea recurentei sub acest aspect, ca de altfel şi celelalte trimiteri făcute în susţinerea acestui motiv de recurs cu privire la interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei se referă la o pretinsă stabilire greşită a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probelor, însă ele nu mai pot face obiect de analiză al instanţei de control judiciar, întrucât în recurs sunt analizate strict motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nu şi motive de netemeinicie.

O atare soluţie se impune având în vedere că scopul recursului este esenţialmente de control al legalităţii hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de fond în aprecierea probelor administrate exced analizei instanţei de recurs. Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinţei nr. 4738 din 5 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinţei nr. 4738 din 5 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.