Applicability of insurance guarantee fund claim caps to subrogated CASCO insurers versus underlying insurance contracts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco şi penalităţi de întârziere.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2515 din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nerespectarea normelor de drept material. A susţinut că litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Recurenta a susţinut că există un conflict de legi în timp, iar aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 conduce la o soluţie diferită faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/2015. S-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 un asigurat îşi poate valorifica creanţa integral, iar, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat îşi poate valorifica creanţa doar în limita unui plafon de 450.000 RON.

Recurenta a susţinut că raportul juridic de garantare dedus judecăii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul societăţii B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Recurenta a precizat că în speţa de faţă trebuie să distingem între legea aplicabilă raportului de drept substanţial, care guvernează raportul de garantare legală şi cererea de plată şi legea aplicabilă raportului de drept procesual, care guvernează strict procedura de soluţionare a cererii recurentei-reclamante.

Recurenta a precizat că deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect natura juridică a raportului de garantare existent între părţi, aceasta a identificat greşit momentul naşterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B. în condiţiile în care raportul legal de garantare s-a născut încă de la momentul încheierii poliţei RCA emisă de B., la data de 17.12.2014.

Recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 3 lit. l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, precum şi cu înălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 din CEDO.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va admite recursul, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.439,82 RON.

Prin sentinţa atacată instanţa de primă jurisdicţie a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are drepturi proprii distincte de cele ale persoanelor cu care a avut încheiate poliţe CASCO şi este un singur creditor de asigurare al societăţii aflate în faliment.

A reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/2015 defineşte plafonul de garantare drept "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

Ca atare a apreciat instanţa de fond că plafonul se aplică prin raportare la "un creditor de asigurare" şi nu o "creanţă de asigurare".

Analizând actele şi lucrările cauzei, Înalta Curte reţine că prin decizia emisă de FGA, ce face obiectul controlului judiciar, a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma solicitată pe motiv că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

In esenţă, reclamanta contestă această decizie cu motivarea că nu trebuie considerată ca un singur creditor de asigurare, ci plafonul trebuie aplicat prin raportare la fiecare dintre persoanele în drepturile cărora s-a subrogat ca urmare a plăţii despăgubirilor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reţine că între reclamantă şi pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliţei de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligaţia este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de existenţa unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligaţii i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condiţiile în care FGA este un terţ faţă de contractul de asigurare CASCO (şi, de altfel, şi faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativităţii efectelor juridice.

În consecinţă, legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condiţiilor pentru naşterea dreptului de creanţă împotriva Fondului.

Înalta Curte reţine că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Ca atare, văzând dispoziţiile legale aplicabile şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acţiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată şi va obliga pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016.

În mod mod practic şi evident nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Având în vedere soluţia dată cererii de recurs, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac formulată, instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), (2) din C. proc. civ., va admite cererea recurentei şi va dispune obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial parţial în sumă de 1000 RON.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentinţa atacată, şi rejudecând, va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula decizia nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât şi va obliga pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2515 din 21 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată, şi rejudecând:

Admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât.

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016.

Respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2020.