Appeals against administrative refusal of insurance guarantee payment dismissed; appellate annulment and remand for merits analysis upheld.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2748/22.11.2016 emisă de pârât prin care refuză plata către reclamantă a sumei de 4.374,73 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate, conform cererii de plată nr. x/09.02.2016.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3367 din 29.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, a fost anulată Decizia nr. 2748/22.11.2016 emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/11.03.2016.

A fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta Societatea A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta Societatea A. S.A. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa are posibilitatea obligării directe a intimatei la plata sumei solicitate, în măsura în care toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, având în vedere caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ.

A susţinut recurenta-reclamantă că toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul recurentei-reclamante la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de FGA.

Recurenta a arătat că în cazul soluţionării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor ce ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci, cât şi extrinseci, susţinând că aprecierea faptului că cererea de plată a recurentei-reclamante ar fi fost respinsă strict pentru depăşirea plafonului şi că FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi acceptate, întrucât echivalează cu invocarea propriei culpe.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile de drept material, respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că nu poate fi stabilită calitatea de creditor de asigurare a reclamantei de către FGA, ci această calitate decurge din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de actele normative incidente.

Recurentul-pârât a criticat greşita interpretare dată de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că această interpretare adaugă la lege.

A apreciat recurentul-pârât că în măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres.

Recurentul a susţinut că necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, aşa cum stabileşte expres dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016.

De asemenea, recurentul a susţinut că este vădit neîntemeiat raţionamentul juridic al primei instanţe, arătând că singura chestiune de drept relevantă, supusă dezlegării, este cea referitoare la calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare, chestiune pe care instanţa de fond nu a înţeles să o tranşeze. În raport de această împrejurare, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond este şi nemotivată.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Decizia nr. 2748/22.11.2016 emisă de pârât, prin care a fost refuzată plata către reclamantă a sumei de 4.374,73 RON şi solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate.

Instanţa de primă jurisdicţie a admis în parte cererea intoductivă, anulând decizia atacată şi obligând pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanţa a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că raportul juridic dintre părţi este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză.

A reţinut instanţa de fond că în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul A. fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţă, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Instanţa de fond a constatat că din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile cauzei rezultă că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, a reţinut instanţa că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale, însă consecinţa constatării nelegalităţii deciziei nu poate fi obigarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă.

A reţinut instanţa că pârâtul a emis decizia contestată rezumându-se să reţină depăşirea plafonului de garantare, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei pretinse ca despăgubire, situaţie în care instanţa nu poate dispune direct obligarea la plata despăgubirii solicitate.

Criticile formulate de recurente subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite de Înalta Curte, care le va respinge ca nefondate, având în vedere faptul că hotărârea instanţei de fond respectă exigenţele prevăzute de lege, finnd argumentată situaţia de fapt şi de drept care a condus la soluţia adoptată.

De asemenea, este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru argumentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante referitoare la analizarea pe fond a cererii sale de plată, întrucât în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei.

Înalta Curte reţine că instanţa nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că a fost depăşit deja plafonul prevăzut de lege. Or, în aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă a cererii reclamantei este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ şi art. 16 şi 20 din Norma nr. 16/2015 privind FGA sunt norme de procedură, iar nu de drept material pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de pct. 8.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost invocat pur formal de către recurenta-reclamantă, nefiind dezvoltat, motiv pentru care va fi respins.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3367 din 29 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2020.