Insureds' Guarantee Fund liability: application of per-claim rather than per-creditor guarantee cap to subrogated CASCO regression claims

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 1942 din 23.09.2016 solicitând: anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 5.940,23 RON, compusă din: 3.724,66 reprezentând despăgubire achitată de A. S.A. către asiguratul său Casco; 1.303,63 reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 911,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015 Obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2343/2017 din 14 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare a Asiguraţilor şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016. De asemenea, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1928,27 RON, cheltuieli de judecată.

A fost respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind criticată sentinţa atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 135/1995, şi a fost criticată soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală în raport cu prevederile art. 18 alin. (1) raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Recurentul a precizat că în măsura în care Decizia FGA nr. 1945/23.09.2016 nu este anulată şi continuă să-şi producă efecte juridice, în sensul de a face imposibilă orice plată către intimată peste plafonul de garantare de 450.000 RON, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deja achitat acesteia, obligaţia stabilită de instanţa de fond de a analiza pe fond cererea nu ar avea un alt rezultat în ceea ce proveşte pretenţiile reclamantei, decât cele comunicate deja prin decizia atacată.

Recurentul FGA a arătat că reclamanta are o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie. A arătat că asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului, prestând o activitate de asigurare.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

2.1.1. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Mai înainte de a analiza orice cerere a recurentului-pârât depusă la instanţa de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa de a achita taxa judiciară necesară soluţionării recursului formulat.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cereri neevaluabile în bani cererea de recurs se taxează cu 100 RON."

Potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

În conformitate cu art. 486 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru", "cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Din actele dosarului rezultă faptul că s-a pus în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru datorată pentru calea de atac exercitată, în valoare de 100 RON, însă recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a recursului, până la acest termen, motiv pentru care Înalta Curte va aplica sancţiunea anulării cererii ca netimbrată.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea instanţei de fond, având în vedere argumentele ce urmează.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 5.940,23 RON.

Prin sentinţa atacată instanţa de primă jurisdicţie a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, şi cu privire la soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În cazul speţă, A. a plătit asiguratului o despăgubire în baza Poliţei CASCO, iar ulterior s-a subrogat în drepturile acestuia şi s-a îndreptat împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei. Întrucât persoana vinovată de producerea pagubei era beneficiarul unei poliţe RCA încheiată la societatea B., A. s-a îndreptat direct împotriva acestei societăţii de asigurare.

Cererea formulată de A. a fost verificată de instanţă în cadrul Dosarului x/2015 şi a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 12012/21.09.2015.

Urmare a falimentului B., A. s-a adresat cu o cerere de plată direct către FGA, prin care a solicitat plata sumei de 5.940,23 RON.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reţine că între reclamantă şi pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliţei de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligaţia este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de existenţa unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligaţii i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condiţiile în care FGA este un terţ faţă de contractul de asigurare CASCO (şi, de altfel, şi faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativităţii efectelor juridice.

În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de primă jurisdicţie că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condiţiilor pentru naşterea dreptului de creanţă împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul pârâtului şi va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2343/2017 din 14 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2020.