Religious property restitution barred by non-state ownership and failure to meet post-1989 alienation conditions for compensation under OUG 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, anularea Deciziei nr. 5470/21.04.2016 emisă de pârâtă cu referire la cererile de retrocedare nr. x/26.02.2003 şi nr. y/27.02.2003 formulate de reclamantă privind imobilul situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris iniţial sub A+l CF nr. x Blaj-sat sub nr. x22, şi:

- în principal, restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilului situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris sub A+l în CF nr. x Blaj-sat sub nr. x22;

- în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea în favoarea reclamantei a deciziei privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, în situaţia în care nu se poate dispune restituirea în natură.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 228 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Recursul

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi în partea de motivare care vizează cererea de restituire în natură a imobilului ce face obiectul cauzei, instanţa de fond a reţinut că acesta este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Blaj I, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, neputând fi restituit în natură, precum şi că terenul în cauză "are destinaţia de cimitir, fiind afectat unor amenajări de utilitate publică" (pag. 6 din hotărârea, paragraful 8), în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, care vizează acordarea de despăgubiri în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea ce face obiectul recursului cu încălcarea şi aplicarea normelor de drept material sus-menţionate, pornind de la premise de fapt corecte (terenul este afectat unor amenajări de utilitate publică), dar aplicând greşit temeiurile de drept incidente, considerând că măsuri reparatorii în echivalent se pot acorda doar dacă terenul este ocupat în totalitate de construcţii noi).

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamantei i se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent doar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii ale legii, fără a indica în mod concret care dintre condiţiile prev. de O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt îndeplinite în cauză pentru acordarea de despăgubiri.

A mai susţinut recurenta că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată prin aplicarea greşită a normelor de drept material şi din prisma faptului că a considerat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, în cauză fiind aplicabile prev. art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

În reţinerea acestui considerent, Curtea de Apel Alba Iulia a dat eficienţă exclusivă şi totală apărării pârâtei, în sensul că se pot acorda despăgubiri pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, doar dacă au fost înstrăinate în mod legal după 22.12.1989. Ori, o astfel de interpretare este în contradicţie cu legile de reparaţie (prin restituire sau echivalent), fiind evident că se doreşte extinderea prevederilor acestui articol la orice categorie de imobil, indiferent de situaţia particulară a fiecăruia anterior anului 1989, cu toate că textul invocat se referă exclusiv la situaţia imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, înstrăinate legal după 1989, şi nu la situaţia tuturor imobilelor ce pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile pct. 5 din H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002, normă metodologică aferentă art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aferentă sintagmei "terenuri nerestituite", şi nici incidenţa în cauză a Legii nr. 165/2013.

Nu în ultimul rând, a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că în cauză nu ar fi incidente în materie de acordare de despăgubiri nici prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretând trunchiat apărările reclamantei cu trimitere la acest temei de drept şi menţinând concluzia privind neîndreptăţirea la despăgubiri prin prisma faptului că nu îndeplineşte condiţiile legii speciale de retrocedare.

În practica sa relativ la art. 1 din Protocolul adiţional 1, Curtea Europeană nu statuează exclusiv şi explicit "asupra unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire" în sensul înlăturării sau inexistenţei dreptului la reparaţie prin echivalent în cazul imposibilităţii de restituire în natură, aşa cum interpretează instanţa de fond jurisprudenţa Curţii.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun" în sensul Convenţiei şi a practicii Curţii, aceasta a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În jurisprudenţa sa constantă referitoare la instituţiile reglementate prin Convenţie, Curtea a statuat că "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (în acest sens Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria x nr. x, p. 23, § 48, şi Malhous contra Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000 XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanţele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea concretizate (de exemplu, B. S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 21 § 31, şi Ouzounis şi alţii contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24, Driha contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, cererea x/2002).

Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Ori, astfel cum am arătat anterior, prin raportare la normele de drept material indicate, recurenta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Faţă de aceste aspecte de drept, care fac trimitere directă la aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, consideră nelegală soluţia de respingere a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţie, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea directă a normei convenţionale, înlăturând aplicarea normei interne contrare reţinut a fi incidentă parţial în cauză (art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000).

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi supra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi recurenta invocă existenţa unor considerente contradictorii, în realitate aduce critici cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, situaţie în care instanţa de control judiciar urmează a le analiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de punctul 8 al acestui articol.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speţă dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, formă în vigoare la data soluţionării cererii de retrocedare, reglementează condiţiile de restituire a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult.

Art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din acest act normativ prevede ca o condiţie de admisibilitate a cererii de retrocedare ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public ori în patrimoniul unei regii autonome, societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul ori o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau asociat majoritar.

Aşadar, numai în situaţia în care imobilul se află în proprietatea statului poate fi retrocedat, întrucât dreptul de proprietate privată este garantat de art. 44 din Constituţie şi art. 1 Protocolul 1 din CEDO, astfel că statul nu poate dispune de dreptul de proprietate al unei persoane juridice de drept privat.

Imobilul solicitat de reclamantă este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Blaj I, persoană juridică de drept privat. Aşa fiind, statul român prin Comisia pârâtă nu putea, în virtutea normelor sus enunţate, să dispună retrocedarea lui reclamantei.

Statutul de utilitate publică nu-i conferă niciunui cult religios calitatea de persoană juridică de drept public, cultele religioase fiind persoane juridice de drept privat al căror drept de proprietate asupra bunurilor lor este garantat constituţional. Prevederea expresă a atributului de utilitate publică dovedeşte caracterul privat al persoanei juridice ce beneficiază de acest statut, în cazul persoanelor juridice de drept public neexistând o astfel de prevedere, întrucât ar fi o exprimare pleonastică, utilitatea publică fiind de esenţa acestor persoane.

Este adevărat că imobilul a aparţinut cultului religios reclamant şi au fost preluate de statul român în perioada prevăzută de lege însă, acestea nu se regăsesc în proprietatea statului român în anul 1989, condiţie esenţială şi justificată impusă de actul normativ de retrocedare.

Trebuie menţionat că, potrivit jurisprudenţei CEDO:

"art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, §48; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, §121, CEDO 2002-II]."

În conformitate cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a dobândit un drept absolut de retrocedare a bunurilor preluate de stat, în temeiul art. 1 Protocolul 1 CEDO. Legiuitorul are libertatea de a institui condiţiile de retrocedare şi numai dacă sunt întrunite aceste condiţii se poate dispune retrocedarea.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun pentru a invoca încălcarea art. 1 Protocolul 1 CEDO, întrucât în mod constant a statornicit Curtea europeană că:

"transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. " Rezultă că aceste imobile nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

În concluzie, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la existenţa bunurilor în patrimoniul statului sau persoanelor juridice la care statul este acţionar/asociat majoritar, iar inexistenţa niciunui alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia reclamanta să fi putut obţine restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acţiunii nu poate constitui temei al cererii reclamantei, decizia pârâtei a fost emisă în conformitate cu legea.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de despăgubiri în situaţia imposibilităţii de restituire în natură, în mod corect apreciază pârâta că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat legal după data de 22.12.1989. Şi din acest punct de vedere instanţa de control judiciar constată că dreptul la acordare de despăgubiri este condiţionat de legiuitor. Condiţia impusă privind înstrăinarea imobilului după anul 1989 nu este îndeplinită în cauză.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din actul normativ menţionat, care stabilesc că "în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent", întrucât din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că măsurile compensatorii pot fi acordate doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerinţe speciale prevăzute de actul normativ şi acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcţii noi sau este afectat unei amenajări de utilitate publică.

Referitor la fundamentarea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii, este vorba despre existenţa unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, or, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile legii speciale de retrocedare, în baza căreia şi-a formulat cererea de restituire. Contrar susţinerii reclamantei, în privinţa creanţelor afirmate, aceasta nu are nici cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu poate primi susţinerea reclamantei privind incidenţa Legii nr. 165/2013 întrucât, deşi potrivit art. 3 pct. 1 din lege are în vedere şi cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, condiţiile de restituire sunt cele prevăzute de această legea specială, pe care reclamanta nu le îndeplineşte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 228 din 10 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.