Recovery of EU pre-financing: inadmissibility of direct challenge to recovery decision versus pre-litigation objection decision

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic - Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (CNDIPT - OIPOSDRU) solicitând anularea deciziei de recuperare a prefinanţării nr. 6897/7.042015, ca fiind prematur emisă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2783 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă, a admis excepţia prematurităţii (inadmisibilităţii) capătului de cerere privind anularea deciziei de recuperare a prefinanţării nr. 6897/2015 şi respinge acest capăt de cerere, ca inadmisibil, a respins capetele de cerere privind restituirea TVA şi plata penalităţilor de 118.352,72 RON, din acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic - Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., arătând, în esenţă, următoarele:

Preliminar, a arătat reclamanta recurentă că înţelege să invoce, în temeiul prevederilor ar.t 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat, în susţinerea recursului în dosarul de faţă, ceea ce conduce la anularea în integralitatea ei a deciziei de prefinanţare nr. x din 7 aprilie 2015, în raport de soluţia pronunţată prin hotărârea civilă nr. 2241 din 28 iunie 2016 din dosarul civil nr. x/2016, prin care i-au fost admise parţial cheltuieli care nu au fost contestate pe calea recursului de către intimată.

Actul administrativ intitulat decizia de prefinanţare nr. x din 7 aprilie 2015 a fost emis de către intimată derivând din contractul x din 21 septembrie 2010, pârâta înţelegând să emită actul administrativ guvernându-se după legea comunitară, deşi implementarea proiectului din fonduri europene pentru ID 59.398 ar fi trebuit să fie monitorizată de către intimată exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene.

De la data încheierii contractului de finanţare nr. x din 21 septembrie 2010 între reclamantă şi intimata- pârâtă nu a intervenit nici un act adiţional prin care să se modifice prevederile art. 15 din contractul de finanţare, în sensul că implementarea proiectului ID 59.398 ar trebui să se facă doar după regulile dreptului Uniunii Europene şi monitorizarea proiectului să se efectueze de către intimată exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene. Prin urmare, şi calculul deciziei de prefinanţare trebuie să respecte exclusiv cadrul juridic unional, iar nu pe cel comunitar. Aşadar, la data şi de la data încheierii contractului de finanţare era şi este în vigoare doar dreptul Uniunii, completat cu normele juridice naţionale în vigoare pe durata implementării proiectului.

În legătură cu prevederile art. 15 din contractul de finanţare din 21 septembrie 2010 învederează că nu sunt întrunite condiţiile simulaţiei. În susţinerea existenţei simulaţiei cu privire la modificarea mai sus menţionatelor prevederi contractuale, se învederează demersuri pe care consilierul juridic al societăţii la efectuat la Guvernul României; ataşează certificatul de atestare a competenţelor în dreptul Uniunii Europene pentru consilierul juridic al societăţii.

Reclamanta şi-a îndeplinit indicatorii stabiliţi prin contractul de finanţare şi, în acest sens, a îndeplinit condiţia publicităţii în conformitate cu prevederile Directivei 2009/101CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în înţelesul art. 48 paragraful 2 din tratat, directivă modificată prin directiva 2012/17/UE în ceea ce priveşte interconectarea registrelor centrale ale comerţului şi ale societăţilor, care stipulează obligativitatea publicării documentelor contabile la Registrul Comerţului.

Intimata a avut cunoştinţă că cheltuielile incluse în cererile de rambursare numărul 14, 15,16 din cadrul proiectului ID 59.398, şi care constituie baza de calcul pentru decizia de prefinanţare, au devenit exigibile după ce documentele contabile au fost publicate la Registrul Comerţului. Intimata a avut cunoştinţă că cheltuielile incluse în cererile de rambursare au devenit exigibile cel puţin începând cu data de 1 ianuarie 2014, având în vedere că în baza contractului de finanţare au fost depuse documentele justificative până la termenul final de implementare a proiectului.

Intimata, ghidându-se numai după o lege comunitară, a găsit de cuviinţă să încalce termenul legal imperativ reglementat în directivele unionale indicate şi a declarat peste acest termen imperativ că cheltuielile incluse în cererile de rambursare numerele 14, 15 şi 16 nu ar fi exigibile, ceea ce a condus la un calcul complet eronat al decizie de prefinanţare.

Termenul încălcat de către intimată este un termen de ordine publică, ceea ce atrage, în conformitate cu art. 246 alin. (1) din C. proc. civ. anularea actului administrativ intitulat decizia de prefinanţare nr. x din 7 aprilie 2015.

În raport de condiţiile cadru obligatorii instituite pentru toate contractele de finanţare din fonduri europene încheiate de organismele din statele membre cu beneficiarii unor astfel de proiecte, neatacarea, respectiv lipsa de opoziţie faţă de aceste documente contabile, peste termenul legal stabilit de fiecare stat membru au drept consecinţă juridică declararea ca exigibile a cheltuielilor evidenţiate în documentele contabile şi concretizate în cererile de rambursare, care constituie baza de calcul pentru decizia de prefinanţare.

În intervalul 12 mai 2015 - 7 decembrie 2015 intimata a avut cunoştinţă în mod ferm că societatea reclamantă nu mai datora nici un debit în contul deciziei de recuperare a prefinanţării nr. 6897 din 7 aprilie 2015.

Data de 12 mai 2015 reprezintă data la care intimata a ştiut în mod ferm că reclamanta figura cu debit zero. Data de 7 decembrie 2015 reprezintă data la care reclamanta a formulat acţiunea judiciară ce face obiectul dosarului nr. x/2015, având în vedere că în termen de şase luni de la depunerea contestaţiei nu se primise răspuns la aceasta, contestaţie ce viza în mod concret decizia de prefinanţare nr. x din 7 aprilie 2015.

Intimata nu a restituit societăţii reclamante suma de 4341,90 RON ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată validată şi achitată de reclamantă până la data de 12 august 2012.

Finalizarea implementării proiectului, respectiv sfârşitul anului 2013, reprezintă data la care intimata ar fi trebuit să recupereze inclusiv prefinantarea, deci emiterea de către aceasta a deciziei de recuperare din 7 aprilie 2015 s-a făcut în afara cadrului contractual.

Prealabil examinării motivelor de recurs formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte va examina cererile adresate instanţei de recurs, respectiv cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul dosarului numărul 835D/2018, cererea de sesizare a instanţei supreme privind promovarea unui recurs în interesul legii referitor la greşita aplicare a art. 101 din Legea nr. 554/2004, precum şi cererea de sesizare a Curţii de justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii cauzei:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul dosarului 835 D/2018 aflat pe rolul Curţii Constituţionale .

În motivarea cererii sale, reclamanta arată că în dosarul mai sus menţionat Curtea Constituţională va avea un rol hotărâtor şi asupra legalităţii art. II alin. (1) din H.G. nr. 518 din 20 iulie 2017, cu consecinţa că decizia Curţii Constituţionale va stabili în cazul concret al dosarului de faţă, dacă după desfiinţarea OICNDIP, noua entitate Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Capital Uman din cadrul Ministerului Fondurilor Europene va avea sau nu calitate procesuală pasivă în actuala cauză.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de către reclamantă, pentru următoarele motive:

Dosarul 835 D/2018 al Curţii Constituţionale a României a fost constituit ca urmare a sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66 din 2011, de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017 al acestei instanţe, excepţie invocată de reclamanta B..

De remarcat că reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat ea însăşi această excepţie în dosarul de faţă, în recurs, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind respinsă ca inadmisibilă prin încheierea de şedinţă din data de 24 aprilie 2019 filele x.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu formulează efectiv critici de neconstituţionalitate ci, susţine aspecte cu privire la situaţia de fapt din speţa deduse judecăţii, fără a dezvolta o argumentaţie care să susţină neconformitatea normelor legale în discuţie, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o normă constituţională.

De asemenea, se impune observaţia că reclamanta S.C. A. S.R.L., formulând cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate în dosarul x/2018, face referire la un act administrativ normativ, H.G. nr. 518/2017, a cărui interpretare însă nu este în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor de judecată. Reclamanta se mai referă şi la influenţa pe care decizia Curţii Constituţionale ar avea-o asupra chestiunii dacă după desfiinţarea OI CNDIPT, Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Capital Uman din cadrul Ministerului Fondurilor Europene va avea sau nu calitate procesuală pasivă în cauza prezenta. Şi această chestiune, a calităţii procesuale pasive într-o cauză aflată pe rolul unei instanţe de judecată, observă Înalta Curte, este dată în competenţa exclusivă a acelei instanţe de judecată, fiind exclusă o competenţă în această materie care să revină Curţii Constituţionale a României.

În raport de cele de mai sus, Înalta Curte consideră că nu se impune suspendarea judecăţii cauzei, astfel cum a fost solicitată de către reclamantă.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a instanţei supreme în legătură cu promovarea unui recurs în interesul legii privind greşita aplicare a art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004:

Textul legal în privinţa căreia reclamanta solicită declanşarea mecanismului Recursului în interesul legii, art. 10 alin. (1)1 din Legea contenciosului administrativ, are următorul conţinut: "Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sumei reprezentând finanţarea nerambursabila din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel."

Reclamanta consideră că, în practică, are loc aplicarea în mod diferit de către instanţele de contencios administrativ a acestei prevederi legale, în privinţa competenţei de soluţionare în fond a cererilor care au ca obiect contestarea de către beneficiari a actelor administrative emise de organisme intermediare din subordinea Ministerului Fondurilor Europene, astfel că se impune promovarea recursului în interesul legii pentru a se asigura în această materie aplicarea unitară a legii.

Din conţinutul prevederilor 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, a precizat reclamanta, rezultă că sunt de competenţa curţilor de apel doar cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale, or, în cauză, Organismul Intermediar Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic, nu este autoritate centrală în sensul textului legal mai sus citat, astfel că se impune trimiterea cauzei Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal pentru a soluţiona contestaţia împotriva deciziei de recuperare prefinanţare nr. x din 7 aprilie 2015 .

Din cele de mai sus, rezultă că reclamanta susţine necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea prezentei cauze, considerând că Tribunalul Bucureşti este competent în primă instanţă să soluţioneze acţiunea în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului numărul 7691/2015*.

Reclamanta nu a invocat necompetenţa materială a Curţii de Apel la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, aşa cum se pretinde în termeni imperativi în art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, reclamanta nu a formulat un motiv de recurs în care să susţină că în mod greşit prima instanţă a tranşat litigiul de faţă, cu încălcarea competenţei materiale. Nu e mai puţin adevărat că reclamanta a depus la dosarul cauzei un memoriu în care susţine necompetenţa materială a Curţii de Apel, însă abia la data de 26 februarie 2018, cu mult peste termenul de recurs pe care îl avea la dispoziţie potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, Înalta Curte nu este învestită legal cu tranşarea chestiunii privind competenţa materială a instanţei în prezenta cauză, astfel încât cererea privind sesizarea Colegiului de Conducere al instanţei supreme în vederea declanşării unui recurs în interesul legii a având ca obiect aplicarea art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi primită. Numai în ipoteza în care ar fi existat un motiv de recurs cu privire la această problemă juridică, instanţa de control judiciar ar fi fost în vestită în mod legal cu cererea privind declanşarea mecanismului recursului în interesul legii, astfel că cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. va fi respinsă.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de justiţie a Uniunii Europene:

Prin cererea depusă la data de 10 aprilie 2019, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. s-a adresat instanţei supreme solicitând sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, pentru a răspunde următoarelor întrebări preliminare:

Întrebarea nr. 1: Dacă statele membre prin guvernele lor au sau nu obligaţia descărcării de gestiune faţă de foştii angajaţi (salariaţi) în condiţiile în care sunt îndeplinite ipotezele din Art. 88 alin. (1) şi (3) din Regulamentul Uniunii nr. 679/27.04.2016, în vigoare din 25 mai 2018 şi anume în ipotezele în care au încetat contractele individuale de muncă ale foştilor salariaţi cu instituţiile publice angajatoare din statele membre, în condiţiile în care de la data încetării contractelor individuale de muncă s-a împlinit termenul de prescripţie indicat în Art. 88 alin. (3) din regulament (în România acest termen de prescripţie este reglementat în Art. 268 alin. (1) litera (c) şi alin. (2) din Codul Muncii)?

Întrebarea nr. 2: Dacă obligaţia descărcării de gestiune a statelor membre fată de proprii cetăţeni (cu statut de foşti angajaţi, salariaţi) este sau nu interpretată în sensul interzicerii sclaviei financiare faţă de proprii cetăţeni, astfel cum este indicat în Art. 5 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dacă aceeaşi obligaţie a descărcării de gestiune faţă de proprii cetăţeni este sau nu interpretată în sensul promovării bunăstării popoarelor astfel cum este stipulat în Art. 3 alineat l şi 3 şi Art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană?

Întrebarea nr. 3: Dacă încălcarea obligaţiei descărcării de gestiune a statelor membre faţă de proprii cetăţeni care au avut statut de angajaţi salariaţi, este sau nu interpretată ca o sancţiune financiară impusă operatorilor de date cu caracter personal din statele membre şi anume persoanelor care îndeplinesc funcţii de demnitate publică din cadrul instituţiilor publice angajatoare, persoanelor care îndeplinesc funcţii de demnitate publică din cadrul instituţiilor responsabile cu garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la uniune, sancţiune financiară impusă, nu pentru exprimarea unor eventuale opinii politice în legătură cu aplicarea sau neaplicarea normelor obligatorii din dreptul Uniunii Europene, ci pentru că, exercitând funcţii de demnitate publică într-un stat membru al Uniunii au încălcat faţă de proprii cetăţeni norme unionale din materia prelucrării datelor cu caracter personal în contextul ocupării unui loc de muncă?

Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate, în temeiul art. 267 din tratat, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea cererii pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

Luând ca reper aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, şi numai dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Analizând cererea formulată de către recurentă-reclamantă, Înalta Curte observa că nu sunt îndeplinite nici una dintre cerinţele menţionate mai sus, că întrebările, în maniera în care au fost formulate de către S.C. A. S.R.L. nu pun în discuţie interpretarea unor norme de drept european, pe de o parte, iar pe de altă parte, că un răspuns din partea instanţei europene la întrebările respective nu este necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanţa naţională. Chiar şi în măsura în care întrebările reclamantei ar avea legătură cu obiectul acţiunii în contencios administrativ, acest lucru este irelevant în soluţionarea recursului, în condiţiile în care prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ce vizează anularea deciziei de recuperare a prefinanţării numărul 6897/2015, ca inadmisibilă, fără să judece cauza în fond.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare .

Revenind la analiza recursului, Înalta Curte urmează a observa că niciuna din criticile formulate de către reclamantă împotriva hotărârii pronunţate de către instanţa de fond nu pot fi reţinute.

Recurenta-reclamantă consideră că actul administrativ emis de către pârâtă, contestat în prezenta cauză, este guvernat de normele dreptului comunitar, deşi implementarea proiectului din fonduri europene ar fi trebuit să fie monitorizat exclusiv după regulile dreptului Uniunii Europene. Recurenta se află în eroare crezând că este vorba de a două sisteme juridice diferite, dreptul comunitar şi dreptul Uniunii Europene, şi că cel de-al doilea sistem ar fi abrogat setul de norme ce compun dreptul comunitar. În realitate, arată Înalta Curte, este vorba de o distincţie doar de ordin terminologic, fiind vorba de o singură ordine juridică. Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona a avut drept consecinţă înlocuirea comunităţilor Europene cu Uniunea Europeană, şi astfel dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, incluzând, evident, toate dispoziţiile adoptate în trecut în temeiul tratatului privind Uniunea Europeană (TUE). De altfel, se remarcă în textul tratatului prevederi în conformitate cu care anumite cuvinte cum sunt "comunitatea "sau "comunitatea europeană "se înlocuiesc cu "Uniunea", iar cuvintele "comunităţilor Europene" se înlocuiesc cu "(ale) Uniunii Europene", iar adjectivul "comunitar "se înlocuieşte cu "a/al/ai/ale Uniunii". Un răspuns complet, competent şi cât se poate de lămuritor în această chestiune, de altfel, a fost primit de reclamantă de la Ministerul Afacerilor Externe, pe care chiar aceasta l-a depus la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la nerespectarea autorităţii de lucru judecat, astfel cum este invocată de către reclamantă, nici aceasta nu este întemeiată având în vedere că în dosarul numărul x/2016 instanţa de judecată a soluţionat o cerere a reclamantei pe fondul acesteia, iar în cauza de faţă prima instanţă a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de recuperare a prefinanţării, ca inadmisibil, consecinţă a admiterii excepţiei prematurităţii invocată de către partea pârâtă, astfel încât nu intră în discuţie incidenţa autorităţii de lucru judecat.

În cuprinsul recursului, reclamanta a dezvoltat o argumentaţie prin care tinde să demonstreze nelegalitatea deciziei de recuperare a prefinanţării, însă toate aceste argumente nu pot fi analizate de către instanţa de recurs deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, cererea privind anularea respectivei decizii a fost respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, orice chestiune pe fondul cauzei nu va fi analizată în cadrul acestui recurs. Doar în ipoteza în care instanţa supremă ar casa hotărârea primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, un examen al acestor argumente dezvoltate de către reclamantă ar deveni actual.

Prima instanţă a respins cererea privind anularea deciziei de recuperare a prefinanţării, reţinând că, potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66 2011, actul infralegislativ ce poate fi contestat în astfel de cauze la instanţa de contencios administrativ este exclusiv decizia de soluţionare a contestaţiei în procedură prejudiciară şi că, prin urmare, atacarea direct la instanţă a deciziei privind recuperarea prefinanţării este un demers judiciar inadmisibil. Înalta Curte împărtăşeşte pe deplin această opinie juridică a instanţei de fond. De remarcat, observă instanţa de control judiciar, reclamanta nu a criticat soluţia cu privire la acest capăt de cerere.

De asemenea, prima instanţă a respins capetele de cerere din acţiune privind restituirea taxei pe valoarea adăugată şi plata penalităţilor în sumă de 118.352,72 RON, ca neîntemeiate, însă în recursul său, reclamanta nu a criticat nici această soluţie.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul dosarului nr. x/2018.

Respinge cererea de sesizare a Î.C.C.J. privind promovarea unui recurs în interesul legii privind greşita aplicare a art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2783 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2019.