Workplace discrimination claim failing for lack of proof that adverse treatment was based on disability

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimatul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării - CNCD a formulat apel împotriva hotărârii nr. 629 din 12.10.2016 prin care s-a dispus respingerea petiţiei nr. 2576 din 22.04.2016 formulată de aceasta.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitat

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, anularea Hotărârii nr. 629/12.10.2016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea criticată nu a ţinut cont de probele existente la dosar şi care demonstrează tratamentele discriminatorii, respectiv victimizarea prin aplicarea unui tratament advers, îngreunarea condiţiilor de muncă, a dreptului la muncă, la condiţiile de încadrare în muncă.

Totodată, recurenta menţionează că în petiţia înaintată către CNCD a scris "am fost izolată de ceilalţi colegi într-un birou impropriu (atât în cea ce priveşte minimul de confort cât şi în ceea ce priveşte realizarea sarcinilor de muncă) de la parterul clădirii în timp ce întregul compartimentul de contabilitate, din care şi eu fac parte, îsi desfăşoară activitatea la etajul 1 al aceleiaşi clădiri, în condiţii de munca total diferite, respectiv superioare," şi că îi sunt şterse informaţiile din calculator.

În susţinerea recursului declarant, reclamanta mai arată că angajatorul şi-a făcut un obicei din a o sancţiona pe nedrept, forţând colegii să semneze împotriva reclamantei.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă din perspectiva criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este conformă normelor de drept material incidente în speţă.

Astfel, raportat la contextul faptic menţionat în cuprinsul Hotărârii nr. 629/12.10.2016, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a apreciat că pentru faptele anterioare datei de 22.04.2015 admite excepţia tardivităţii introducerii petiţiei conform dispoziţiilor art. 21 - 27 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, clasează capetele de cerere introduce ulterior primei citări (10.05.2016) conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din procedura mai sus menţionată. Referitor la susţinerile petentei vizând jignirea ei prin afirmaţii legate de dizabilitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a apreciat că nu sunt probate conform dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar faptele constatate de reclamanţi nu reprezintă fapte de discriminare conform art. 2 din aceeaşi ordonanţă.

Contestaţia formulată de reclamanta A. împotriva Hotărârii CNCD nr. 629/12.10.2016 a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, soluţie ce se impune a fi menţinută.

Înalta Curte, în acord instanţa de fond, constată că nu există discriminare, în accepţiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, susţinerile reclamantei privind jignirea acesteia prin afirmaţii de către angajator, izolarea acesteia "în condiţii improrii", tratamentul advers, îngreunarea condiţiilor de muncă nefiind probate prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta reiterând în recurs înregistrările şi e-mailuri ataşate plângerii prealabile, fără să motiveze care dintre acestea ar reprezenta hărţuire şi încălcarea dreptului la demnitate pe criteriul dizabilităţii, fiind cercetată disciplinar de mai multe ori pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi absenţe nemotivate.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, constituie discriminare orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu a fost demonstrată existenţa unui tratament diferenţiat între reclamantă faţă de alte persoane angajate în cadrul aceleiaşi instituţii, tratament care să fie întemeiat pe unul dintre criteriile la care fac referire dispoziţiile art. 2 alin. (1) din ordonanţă.

Într-o atare ipoteză, dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevăd că atunci când persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, or se observă cu uşurinţă faptul că recurenta reclamantă nu a susţinut cu argumente pertinente de ce se consideră "hărţiută zilnic din partea angajatorului la locul de muncă indiferent şi independent de deficitul hipoacuzic".

În consecinţă, nici sub acest aspect nu poate fi reţinută săvârşirea de către pârâtă a unei fapte de discriminare a reclamantei.

Or, în cauză, se constată că niciuna dintre faptele invocate de reclamantă nu se întemeiază pe un criteriu de discriminare dintre cele prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, respectiv pe apartenenţa reclamantei la una dintre categoriile menţionate în ordonanţă, apartenenţă ce nu poate constitui baza unei excluderi, restricţii, preferinţe, în scopul afectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile privind victimizarea în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât aceasta presupune existenţa unui tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2020.