Inadmissibility of revision against final procedural decision and refusal of preliminary reference for domestic factual interpretation.

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2469 din 10 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 728 din 22 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire/recurs revizuentul A., solicitând judecarea procesului conform dreptului comunitar, deci, arată acesta, supune atenţiei instanţei de revizuire prevederile art. 7, 47, 53 şi 54 din Carta drepturilor fundamentale a U.E.

Intimaţii Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Administraţia Prezidenţială au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

Prin cuprinsul cererii de revizuire formulate, revizuentul a solicitat, în vederea respectării principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene, în temeiul art. 267 paragraful 3 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, sesizarea C.J.U.E. cu întrebarea:

"Dacă este oportună propunerea făcută de către revoluţionari la Comisia Europeană şi Parlamentul European, ca toţi magistraţii care nu respectă deciziile Curţii de Justiţie a U.E. şi în general, legislaţia comunitară, să fie excluşi din magistratură imediat după constatarea acestui fapt, să li se reţină, prin executarea silită imediată, în termen de 10 zile a tuturor drepturilor obţinute în intervalul de la comiterea acestei fapte şi până la momentul executării silite, şi să li se interzică de a fi angajaţi în instituţii publice din toată Uniunea Europeană pe timp de 10 ani, sub sancţiunea pedepsei cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi confiscarea imediată a sumelor obţinute în acel loc de activitate, drepturile obţinute fraudulos fiind drepturi furate, nu câştigate".

De asemenea, prin cuprinsul răspunsului la întâmpinări, revizuentul A. a arătat că înţelege să formuleze o nouă întrebare spre a fi adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere prevederile art. 267 paragraful 3 T.F.U.E.: dacă se poate continua un proces în baza unor temeiuri "legale" invocate de o parte, dar demonstrate ca inexistente juridic (cazul inexistenţei juridice a Decretelor contestate, având în vedere nulitatea absolută a O.U.G. nr. 95/2014)? şi, dacă instanţa nu era obligată să se sesizeze din oficiu, având în vedere frauda la bugetul de stat la care este complice?

Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Prin urmare, cererea formulată de o parte, prin care se tinde în realitate să se obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, este inadmisibilă, în această situaţie nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost art. 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost art. 234 Tratatul Comunităţilor Europene) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Simpla solicitare a părţii interesate de a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanţei europene, instanţa naţională având libertatea de a evalua relevanţa unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluţionat. Pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar.

În plus de sesizare, cererea trebuie interpretată şi în corelaţie cu aspectele vizate de întrebările prejudiciale, dar şi cu limitele controlului judiciar pe care instanţa de trimitere trebuie să îl exercite, control care, în speţă, vizează motive de nelegalitate şi exclude examinarea unor chestiuni de fapt.

Or, în cauza de faţă, revizuentul nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situaţie de fapt dată şi în modalitatea care i-ar conferi părţii o soluţie favorabilă din partea instanţei naţionale.

Astfel, chestiunea de drept supusă judecăţii în prezenta cauză nu se referă tocmai la interpretarea normelor comunitare menţionate în cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi, din contextul faptic şi juridic rezultat din actele dosarului, reiese că speţa oferă suficiente elemente pentru adoptarea unei soluţii, Înalta Curte fiind în măsură să soluţioneze litigiul prin prisma reglementărilor comunitare incidente, într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene, precum şi jurisprudenţei C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, având în vedere particularităţile cauzei, cu atât mai mult cu cât, cererea este formulată în cadrul unei căi extraordinare de atac, de retractare, inadmisibilă, Înalta Curte constată lipsa de utilitate a întrebărilor preliminare propuse, motiv pentru care, va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, de drept, prevăzute de lege, Înalta Curte urmează să o admită şi să respingă cererea de revizuire, ca inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează, astfel că, potrivit acestui text de lege, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Importanţa revizuirii rezidă în posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

În conformitate cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ..: "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:(...)", iar potrivit art. 513 alin. (5) din acelaşi Cod.:

"(5) Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.".

Se reţine, însă, că decizia atacată în speţă nu este supusă niciunei căi de atac, conform art. 513 alin. (5) C. proc. civ., fiind pronunţată în soluţionarea unei cereri de revizuire formulate împotriva Deciziei nr. 728 din 22 februarie 2018 prin care s-a respins recursul revizuentului, ca nefondat, cerere de revizuire respinsă, la rândul ei, ca inadmisibilă, în condiţiile stipulate de art. 509 alin. (1) din cod.

Or, revizuirea poate fi formulată doar împotriva hotărârilor judecătoreşti expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, se încalcă principiul legalităţii căii de atac, prevăzut de art. 457 din acest act normativ, potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate doar dacă sunt prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât şi pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nicio distincţie între acestea.

Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincţie (ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus).

Totodată, din formularea art. 509 şi art. 513 alin. (5) C. proc. civ.., texte care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii, reiese că enumerarea categoriilor de hotărâri ce pot fi atacate este limitativă, nepermiţând exercitarea respectivei căi extraordinare de atac şi împotriva altor hotărâri.

În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale, condiţie care nu este îndeplinită în speţă.

În raport cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii. Pentru a da eficienţă acestor reglementări legale, instanţa este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. (7) C. proc. civ.., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, cum, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) şi art. 513 alin. (5) C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea atacată nefiind una dintre cele la care se referă acest text, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuentul A..

Admite excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 2469 din 10 mai 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.