Municipal council appeal on unconstitutionality of voting majorities in Law 215/2001 dismissed as referral inadmissible due to lack of direct link with merits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1526 din 10 decembrie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2019, a respins cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi a respins, ca nefondate, cererea de revizuire formulată de revizuentul- pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A., B., C., intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti şi S.C. D. S.A., şi cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Compania Municipala Energetica Bucuresti S.A., Compania Municipală Eco Igienizare Bucureşti S.A., Compania Municipala Parching Bucuresti S.A., Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti S.A., Compania Municipală Managementul Traficului Bucureşti S.A., Compania Municipală Agrement Bucuresti S.A., Compania Municipală Întreţinerea Arborilor şi Spaţiului Verde Bucureşti S.A., Compania Municipală Protectie Civilă şi Voluntariat Bucuresti S.A., Compania Municipală Turistica Bucureşti S.A., Compania Municipală Dezvoltare Durabilă S.A. şi Compania Municipală Publicitate şi Afişaj Bucureşti S.A..

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, drept inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare: admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.., recurentul-pârât a relevat succintă prezentare a cadrului procesual în soluţionarea recursului, şi a susţinut că instanţa a respins în mod greşit cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, fiind îndeplinită condiţia privind legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei şi, în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat, în esenţă, următoarele:

Este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în acest sens, învederând recurentul că instanţa a efectuat o analiză privind condiţiile de admisibilitate pe care instanţele judecătoreşti le au în vedere în general, fără aplicarea efectivă asupra aspectelor deduse judecăţii.

Astfel, a susţinut recurentul- pârât, instanţa nu arată cum prezenta cerere de sesizare ar viza o chestiune de interpretare sau care nu ar avea legătură cu cauza şi nu explică de ce în prezenta cauză ar exista o legătură doar formală, şi nici nu explică de ce acesta nu ar avea un interes specific.

Recurentul-pârât a mai susţinut că nu s-a rezumat doar la a indica textele de lege, ci, în cuprinsul cererii de sesizare a argumentat în concret faptul că dispoziţiile art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001 nu îndeplinesc cerinţele de claritate, de precizie şi de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi, în forma lor de la această dată, nu conferă o soluţie pentru cazul în care o hotărâre a Consiliului Local este susceptibilă de a fi calificată atât potrivit art. 45 alin. (2) lit. f), cât şi potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

În urma acestor argumente, a solicitat să se constate că prezenta hotărâre este nemotivată, fiind incident motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, recurentul-pârât a mai susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.., întrucât instanţa a pronunţat soluţia cu încălcarea normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate privind cererea de sesizare a CCR; textele de lege ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate se află în strânsă legătură cu obiectul prezentului litigiu.

Astfel, a arătat recurentul-pârât, atât revizuirea întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, cât şi excepţia de neconstituţionalitate vizează încălcarea principiilor de drept european, dar şi constituţional, neasigurându-se efectivitatea şi aplicabilitatea dreptului european în faţa instanţelor de judecată.

În continuare, a arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea hotărârilor privind acordul la înfiinţarea în principiu a companiilor municipale pentru nerespectarea regimului majorităţii aplicabil adoptării acestei hotărâri, întemeindu-şi susţinerile pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001. Intimaţii au susţinut că hotărârile ar fi trebuit să fie adoptate cu o majoritate calificată de 2/3, întrucât ar reprezenta hotărâri ce privesc patrimoniul, în sensul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

C.G.M.B., pe de altă parte, susţine că hotărârile privind acordul la înfiinţarea în principiu a companiilor reprezintă hotărâri privind "asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane juridice române sau străine", în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Prin urmare, arată recurentul, disăuta judiciară din prezenta cauză este generată de lipsa clarităţii şi predictibilităţii celor două texte de lege amintite, ceea ce are directă legătură cu motivele de revizuire invocate în cauză, referitoare la principiul securităţii juridice, previzibilitatea legii, principul încrederii legitime şi dreptul la interpretarea unitară a legii, având în vedere că au existat interpretări şi aplicări diferite ale dispoziţiilor art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001 raportat la hotărârile adoptate de C.G.M.B., prin care şi-a dat acordul de principiu la înfiinţarea companiilor şi prin raportare la hotărârile de îniinţare ale acestora.

Concluzionând, recurentul-pârât susţine că există o legătură directă între prevederile art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001 şi obiectul prezentului litigiu.

3. Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă C. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 25.05.2020, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 9 aprilie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, recurentul- pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001, în cadrul cererii de revizuire formulate de acesta împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Instanţa de fond a respins cererea, constatând că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire şi, ca atare, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Verificând hotărârea recurată, sub aspectul soluţiei cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, dar şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Cu alte cuvinte, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită în urma unei "analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluţie de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea prezentului recurs nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Înalta Curte constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din analiza acestui text de lege rezultă că una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impune ca prevederile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Referitor la legătura excepţiei cu cauza pendinte, se mai impune a se preciza că, fără a se depăşi limitele competenţelor atribuite instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia, această analiză trebuie făcută în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face, aşadar, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal; legătura dintre legile a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta înseamnă că, prin invocarea excepţiei, titularul acesteia trebuie să urmărească declanşarea controlului de constituţionalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei sale, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat de multe ori în practica sa faptul că această condiţie, respectiv ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte reţine că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanţa supremă constată că în mod corect s-a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care, cererea de revizuire în cadrul căreia s-a invocat excepţia, nu a întrunit condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, nefiind, astfel, primită a fi analizată pe fond.

câtă vreme prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind incidente acesteia.

În aceste condiţii, eventuala declarare a neconstituţionalităţii art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001 nu ar conduce la redeschiderea judecăţii cererii de revizuire formulate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, câtă vreme, aşa cum s-a arătat mai sus, în cadrul acelui dosar, nici nu s-a trecut la analiza pe fond a cererii de revizuire şi a motivelor invocate în susţinerea acesteia, spre a se verifica, mai departe, principiul securităţii juridice, previzibilitatea legii, principiul încrederii legitime şi dreptul la interpretarea unitară a legii.

Într-adevăr, jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Însă, Înalta Curte observă că ceea ce autorul excepţiei invocă cu privire la lipsa clarităţii şi predictibilităţii celor două texte de lege, se limitează la a expune probleme de fapt, fiind nemulţumit de chestiuni concrete, generate de situaţia particulară care îi este nefavorabilă. Or, acestea ţin de modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la situaţia individualizată a fiecărei speţe, iar clarificarea împrejurărilor cauzei şi determinarea prevederilor de lege incidente revin competenţei exclusive a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului.

Aşa fiind, având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţia legală care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că este legală soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanţa a analizat motivele invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pe care le-a înlăturat motivat, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată. Hotărârea pronunţată răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, reţinându-se că în mod corect şi legal s-a apreciat, de către instanţa de fond, cu privire la cererea recurentului-pârât de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI împotriva Deciziei nr. 1526 din 10 decembrie 2019, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.