Religious property restitution: Sufficiency of inventory extract as presumption of ownership under Emergency Ordinance No. 94/2000.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman a chemat în judecată pârâtele Comisia Specială de Retrocedare şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor solicitând anularea Deciziei nr. 6068/31.08.2016 emisă de Comisie şi admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Roman, judeţul Neamţ, Parohiei Bisericii Armene din Roman.

Pârâta Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate.

Prin sentinţa civilă nr. 318/C/2017, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 12.05.2017, Curtea de apel Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 42 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Focşani a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, pe fond, anularea deciziei de respingere şi admiterea cererii de acordare a măsurilor compensatorii.

Referitor la pct. 5 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că ar fi fost necesare şi utile documentele în temeiul cărora statul a devenit proprietar al imobilului, precum decretul de expropriere emis cu privire la imobil, istoricul de rol fiscal al imobilului etc.

Astfel, instanţa în mod greşit a dispus încheierea etapei cercetării procesului şi începerea dezbaterii fondului cauzei, încălcându-se dispoziţiile art. 211 C. proc. civ.

Prin încheierea etapei cercetării procesului în aceste condiţii i-a fost încălcat dreptul la apărare, fiind prejudiciată în măsura în care se continuă judecarea cauzei fără administrarea probatoriului necesar clarificării depline a situaţiei imobilului.

Instituţiile statului au obligaţia de a deţine documentele care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului şi modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul acestor instituţii nefiind justificat şi nu trebuie să îngreuneze situaţia Arhiepiscopiei în vederea dovedirii acţiunii formulate.

A mai susţinut recurenta-reclamantă, motiv prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că în cauză Arhiepiscopia nu a făcut dovada proprietăţii.

A făcut trimitere la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 care instituie o prezumţie de proprietate în favoarea Bisericii Armene care a deţinut în proprietate imobilul, fapt dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, în condiţiile în care Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acest imobil, prezumţia de proprietate nefiind răsturnată, apreciind ca fiind nelegală Decizia Comisiei de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în discuţie.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, Comisia avea obligaţia de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, efectuând demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare soluţionării cererii de retrocedare a imobilului în natura sau prin echivalent.

Or, având în vedere că Arhiepiscopia a făcut dovada cu un înscris elaborat în epocă, în sensul că imobilul teren se afla în anul 1942-1943 în proprietatea Bisericii Armene, operează prezumţia de proprietate, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităţilor locale să prezinte contrariul.

Decizia instanţei de recurs

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând, anularea Deciziei nr. 6068/31.08.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare şi admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Roman, judeţul Neamţ, Parohiei Bisericii Armene din Roman.

Curtea de Apel Galaţi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reţinând că actul atacat este legal.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţine Înalta Curte că acest motiv vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă în susţinerea acestui motiv de casare invocă încălcarea dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., apreciind că instanţa nu a solicitat şi instituţiile statului nu au depus documentele necesare soluţionării cauzei.

Potrivit acestui text legal, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.".

Analizând actele dosarului, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri.

Urmare a încuviinţării probei cu înscrisuri, instanţa a emis adrese către instituţiile indicate de reclamantă, pentru a se solicita relaţii cu privire la imobilul în litigiu, aşa cum s-a precizat în cererea de probatorii.

Instituţiile publice menţionate au depus răspuns la adresele instanţei, instanţa dispunând comunicarea către reclamantă a relaţiilor depuse de acestea, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că, potrivit art. 254 alin. (1) şi alin. (6) C. proc. civ.,

"(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

(...)

(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea vreunei reguli de procedură sancţionate cu nulitatea de către prima instanţă.

Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Criticile recurentei, în esenţă, sunt centrate pe faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut că în cauză nu ar fi făcut dovada proprietăţii, iar Comisia Specială de Retrocedare avea obligaţia de a completa actele depuse de către reclamantă.

Prin cererea nr. x/17.01.2006, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 137,5 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 94,5 m.p., situat în municipiul Roman, Judeţul Neamţ.

Prin Decizia nr. 6068/31.08.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Alin.(2) al art. 4 din acelaşi act normativ prevede că, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

În cauză, recurenta-reclamantă s-a prevalat de prezumţia existenţei dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, raportat la copia Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Roman. A apreciat că reprezintă început de dovadă scrisă, considerând că obligaţia de a completa documentaţia îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare.

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Or, în cauză, depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Roman cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive şi a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Astfel, interpretarea recurentei nu este susţinută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, însă, stabilesc, în egală măsură, că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, aşa cum dispune art. 4 alin. (2) din Ordonanţă.

Altfel spus, titularul cererii privind acordarea de măsuri reparatorii trebuie să facă dovada, în primul rând, că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi să probeze, în al doilea rând, că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii.

Propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual care aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligaţia de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei.

De asemenea, deşi în cursul judecăţii la fond, urmare a încuviinţării probei cu înscrisuri, au fost depuse acte de către instituţiile competente, reclamanta nu şi-a precizat în niciun fel punctul de vedere, nu a combătut relaţiile comunicate şi nici nu a solicitat/depus alte documente în susţinerea acţiunii.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a instituit prezumţia dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză şi nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esenţiale în raport cu obiectul litigiului.

Rolul judecătorului nu este acela de a dispune probe pentru una dintre părţi, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, fiind imparţial.

Instanţa nu are obligaţia de a dispune suplimentarea probatoriilor decât în situaţia în care susţinerile părţilor şi probele administrate nu ajută la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei, în ipoteza în care instanţa nu se consideră lămurită.

Totodată, Înalta Curte reţine faptul că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, soluţia primei instanţă fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru cele reţinute anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman împotriva sentinţei nr. 42 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.