Insurance Guarantee Fund wins appeal; compensation award quashed and remanded for market-value expert review.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 februarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat constatarea nulităţii parţiale a Deciziei nr. 3468/16.01.2017, emisă de pârât şi obligarea pârâtului la acordarea sumei de 5729 RON, cu titlu de diferenţă între suma ce reprezintă valoarea maximă de despăgubire şi suma efectiv acordată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3533 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat în parte Decizia nr. 3468/16.01.2017, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului şi suma de 6899 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3533 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a depăşit limitele puterii judecătoreşti prin determinarea concretă a prejudiciului, în lipsa evaluării prealabile a autorităţii administrative, obligarea directă a FGA la plata sumei de 6899 RON reprezentând o încălcare a competenţei exclusive a Comisiei Speciale şi o imixtiune a instanţei de judecată în competenţa unei alte autorităţi. În mod greşit, instanţa de fond a înlăturat apărările pârâtului în ceea ce priveşte inadmisibilitatea petitului de obligare directă la plata despăgubirilor solicitate, încălcând dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a stabilit valoarea epavei la 15% din valoarea reală a autoturismului, în lipsa oricărei expertize tehnice, iar nu la 20%, astfel cum a reţinut Comisia Specială în baza avizului unui expert tehnic. Totodată, instanţa de fond a operat o compensare sub aspectul deducerii din despăgubire a sumei de 509,82 RON, reprezentând valoarea ratelor de prime rămase de achitat, în condiţiile în care decizia atacată nu cuprinde vreo menţiune cu privire la această sumă, respingerea parţială a cererii de plată fiind întemeiată pe clauzele contractuale privind supraasigurarea.

Pârâtul a criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, prevăzute de art. 14 şi art. 224 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu înlăturarea din probatoriu a notei de stabilire a despăgubirii întocmită de un inspector de daune, care a stat la baza emiterii deciziei contestate. În condiţiile în care reclamantul nu a solicitat administrarea probei cu expertiză, instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării unei astfel de probe, în vederea lămuririi cuantumului pagubei, caz în care FGA ar fi avut posibilitatea de a solicita efectuarea unei expertize.

În ceea ce priveşte deducerea ratelor de asigurare din despăgubire, această compensaţie nu putea opera faţă de pârâtul FGA, ci doar faţă de asigurătorul în faliment, astfel încât deducerea nu a fost una legală. Recuperarea primelor de asigurare reprezintă un atribut al lichidatorului judiciar, conform art. 258 lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014, FGA neavând vreo atribuţie legală de încasare a ratelor de primă. Ca atare, nu poate interveni o compensare între ratele de asigurare şi indemnizaţia de despăgubire, acestea nefiind datorii reciproce.

Referitor la criticile circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirii de către instanţa de fond, prin raportare la dispoziţiile contractului de asigurare şi legea aplicabilă cauzei. Este criticată sentinţa instanţei de fond sub aspectul reţinerii că valoarea vehiculului de la momentul producerii riscului asigurat este aceeaşi cu suma asigurată, din care s-a scăzut uzura, la fiecare reînnoire de poliţă. Poliţa de asigurare s-a încheiat la data de 27.02.2015, iar evenimentul rutier s-a produs la 20.08.2015, ceea ce înseamnă că, şi în ipoteza calculării valorii autoturismului în raport de suma asigurată, trebuia scăzută şi uzura aferentă celor 6 luni.

Recurentul-pârât a reiterat argumentele din fond privitoare la modalitatea de stabilire a valorii de piaţă a autoturismului avariat, a valorii epavei şi, în final, a valorii despăgubirii cuvenită reclamantului, în raport de prevederile art. 1.1.10, art. 1.1.29, art. 1.1.33 şi art. 6.1 din condiţiile generale ale contractului de asigurare, art. 5 din condiţiile speciale de asigurare şi art. 2217-2218 C. civ.. A arătat că valoarea de piaţă a autoturismului s-a stabilit conform sistemelor Audatex şi DAT, raportat la valoarea de piaţă a unui autoturism similar, având aceleaşi caracteristici tehnice, uzură, vechime în utilizare şi kilometraj, iar valoarea epavei a fost stabilită la 20% din suma asigurată, astfel încât valoarea despăgubirii este corect stabilită prin decizia atacată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A apreciat intimatul a fi nereală susţinerea recurentului cu privire la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât, prin soluţia adoptată, instanţa de fond a îndepărtat excesul de putere manifestat de către FGA, care a stabilit valoarea despăgubirii în baza unor elemente din afara clauzelor contractuale. Instanţa a stabilit că noţiunea de "valoare de piaţă" a vehiculului nu se regăseşte în contract şi că suma solicitată cu titlu de despăgubire este determinată potrivit contractului de asigurare. Prin urmare, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluţia instanţei de fond nu poate fi calificată drept o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Neîntemeiat este, în opinia intimatului-reclamant, şi motivul de recurs referitor la încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, atât timp cât instanţa de fond a apreciat că probatoriul administrat în cauză este suficient pentru soluţionarea cauzei. Dispoziţiile art. 330 C. proc. civ. lasă la aprecierea instanţei administrarea sau nu a probei cu expertiză tehnică.

Referitor la criticile vizând nelegalitatea diminuării ratelor de primă din suma asigurată, intimatul-reclamant a invocat prevederile art. 1270 C. civ. şi art. 5.6 lit. b) şi art. 5.20 lit. a) şi c) din contractul de asigurare, susţinând că dispoziţiile contractuale trebuie respectate în tot, iar nu aleatoriu.

Cât priveşte criticile recurentului vizând necalcularea coeficientului de uzură al vehiculului pentru perioada dintre data încheierii poliţei şi data producerii evenimentului, intimatul a susţinut că acest raţionament este eronat, deoarece ar conduce la două evaluări diferite ale bunului, una pentru determinarea sumei asigurate şi încasarea primelor de asigurare şi una pentru acordarea despăgubirilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile sale se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la încălcarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva obligării directe a Fondului la plata sumei pretinse de reclamant şi a greşitei calculări a cuantumului despăgubirii, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, motivele de nelegalitate privind încălcarea principiilor de drept procesual (principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare), se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează pronunţarea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, urmând a fi analizate de instanţa de control judiciar prin raportare la acest text de lege.

În fine, în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că invocarea acestor prevederi a fost făcută strict formal, întrucât recurentul-pârât nu a prezentat nicio critică ce poate fi subsumată acestui motiv de nelegalitate, respectiv nu a prezentat argumente privitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate susţinute de recurentul-pârât, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 3468 din 16.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată formulată de reclamantul A., pentru suma de 7792 RON, respingând restul pretenţiilor, în valoare de 6899 RON. La calcularea despăgubirii, autoritatea pârâtă a avut în vedere valoarea de piaţă a autoturismului, stabilită conform evaluării DAT şi AUDATEX la suma de 2933 Euro, din care a scăzut valoarea epavei, reprezentând 20% din valoarea de piaţă, adică 587 Euro şi valoarea franşizei de 587 Euro, rezultând un total de 1759 Euro, adică 7.792,37 RON.

Contestând această despăgubire, reclamantul a susţinut că valoarea autoturismului trebuie să fie determinată în funcţie de suma asigurată, care reprezintă valoarea reală a autoturismului la data încheierii contractului de asigurare, şi anume 23.386 RON, astfel încât, după scăderea valorii epavei şi a franşizei, fiecare în procent de 20%, despăgubirea cuvenită reclamantului este în sumă de 13.522 RON.

Instanţa de fond a confirmat alegaţiile reclamantului, stabilind că valoarea autoturismului este cea menţionată prin contractul de asigurare, respectiv 23.386 RON. Din această sumă, instanţa de fond a scăzut valoarea epavei, reprezentând 15% din valoarea vehiculului, respectiv 3.507,90 RON, valoarea franşizei de 4.677,20 RON şi valoarea ratelor de primă rămase de achitat, respectiv 509,82 RON, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 6.899 RON, respinsă la plată prin decizia atacată.

În raport de elementele de calcul avute în vedere de instanţa de fond la stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, Înalta Curte constată că sunt corecte susţinerile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în privinţa greşitei includeri în calcul a ratelor de primă restante.

Potrivit art. 5.20 din condiţiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/26.02.2015, asigurătorul va reţine din despăgubire valoarea franşizei, orice prime restante în baza poliţei (prime cu scadenţe anterioare acordării despăgubirii) şi toate ratele de primă rămase de achitat până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, dacă valoarea daunei asigurate reprezintă mai mult de 20% din suma asigurată. Însă, această prevedere contractuală nu se aplică decât în raport cu asigurătorul Societatea de B. S.A., nu şi cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere intrarea în faliment a asigurătorului şi incidenţa dispoziţiilor legii speciale care guvernează această procedură - Legea nr. 85/2014 şi ale legii de organizare şi funcţionare a autorităţii pârâte - Legea nr. 213/2015.

Conform art. 258 lit. e) din Legea nr. 85/2014, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, lichidatorului judiciar îi revine atribuţia conducerii activităţii societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, respectiv efectuarea operaţiunilor în interesul procedurii de faliment, inclusiv recuperarea primelor de asigurare restante, aferente contractelor de asigurare. Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor reprezintă o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, menită să asigure plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii.

Deşi obligaţia de achitare a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare este preluată, în anumite limite valorice, de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, această împrejurare nu echivalează cu preluarea integrală a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale asigurătorului falit, FGA neavând calitatea unui succesor juridic al societăţii debitoare, astfel încât acesta nu se substituie în raporturile dintre asigurat şi asigurător, cât priveşte plata primelor de asigurare restante.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are atribuţia legală de încasare a ratelor de primă, ci doar pe aceea a plăţii indemnizaţiei/despăgubirii cuvenite creditorului de asigurări, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale si contractuale, în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 213/2015, recuperarea ratelor de primă restante fiind în sarcina lichidatorului judiciar desemnat de judecătorul sindic.

Ca atare, în raporturile dintre părţile cauzei nu operează compensarea reţinută de instanţa de fond, atât timp cât între reclamant şi autoritatea pârâtă nu există obligaţii contractuale generatoare de debite reciproce, a căror stingere s-ar putea face prin compensare. La stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantului nu prezintă relevanţă valoarea ratelor de primă neachitate, care nu vor fi deduse din valoarea indemnizaţiei, recuperarea lor urmând a se face de către lichidatorul judiciar, în procedura de faliment a asigurătorului.

De altfel, Înalta Curte constată că valoarea ratelor de primă restante nu a fost avută în vedere de FGA la emiterea deciziei contestate, iar reclamantul nu a formulat obiecţiuni în acest sens, astfel încât instanţa de fond a depăşit limitele în care reclamantul a contestat decizia emisă de pârât.

Un alt element de calcul utilizat în mod eronat de instanţa de fond este cel privitor la valoarea epavei, care a fost cuantificată la 15% din valoarea autoturismului, deşi recurentul-pârât a utilizat un procent de 20%, faţă de care reclamantul nu a formulat argumente de nelegalitate.

Potrivit art. 5.6. lit. b).2) din condiţiile speciale ale contractului de asigurare, valoarea epavei se stabileşte prin evaluare de către asigurător până la un nivel de maxim 20% din valoarea autovehiculului, în cazul în care părţile contractuale nu agreează valorificarea epavei. Recurentul-pârât a făcut aplicarea acestei prevederi contractuale, stabilind valoarea epavei în raport de procentul maxim prevăzut, procent necontestat prin cererea de chemare în judecată. Instanţa de fond a calculat valoarea epavei prin raportare la un procent de 15% din valoarea autoturismului, fără a indica motivul pentru care a apreciat a fi necesară aplicarea unui procent mai scăzut decât cel utilizat de autoritatea pârâtă.

Este adevărat că procentul de 20% este unul maximal şi că prevederile contractuale permit aplicarea unui procent mai scăzut, însă instanţa de fond nu a fost învestită cu un motiv de nelegalitate vizând cuantumul acestui procent şi nici nu a indicat raţionamentul logico-juridic, bazat pe elementele concrete ale cauzei, care a determinat-o să recalculeze valoarea epavei într-o modalitate asupra cărora părţile nu au formulat opinii contrare.

Aşadar, Înalta Curte reţine că două dintre elementele de calcul utilizate de instanţa de fond la stabilirea despăgubirii, respectiv procentul reprezentat de valoarea epavei şi deducerea ratelor de primă neachitate, depăşesc obiectul învestirii sale, nefăcând obiectul contestaţiei reclamantului. Chestiunea litigioasă cu care reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ priveşte stabilirea valorii reale a autoturismului la data producerii evenimentului asigurat, de la care se pleacă în calcularea despăgubirii, fără a fi formulate critici cu privire la anumite elemente de calcul, omise sau aplicate într-un procent eronat de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte valoarea autoturismului avariat la data producerii evenimentului asigurat, reclamantul a susţinut că aceasta este reprezentată de suma asigurată prin Contractul de asigurare nr. x/26.02.2015, iar pârâtul a susţinut că trebuie avută în vedere valoarea de piaţă, pe care a calculat-o prin utilizarea unor sisteme de evaluare (Audatex şi DAT).

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2217 C. civ.:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.", iar potrivit art. 5.6 lit. b) din condiţiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/26.02.2015, dacă valoarea estimată a reparaţiilor depăşeşte 80% din suma asigurată se va considera că s-a produs daună totală economică, caz în care (dacă asiguratul renunţă la repararea autovehiculului) despăgubirea nu va depăşi valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea la acelaşi moment a epavei autovehiculului.

Prevederi similare se regăsesc şi în art. 51 alin. (9) lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014 (în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate), potrivit cărora:

"Despăgubirile nu pot depăşi: b) cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale."

Prin urmare, Înalta Curte constată că atât dispoziţiile legale, cât şi cele contractuale prevăd că despăgubirea cuvenită reclamantului se raportează la valoarea reală a autoturismului de la data producerii riscului asigurat, valoare care poate coincide sau nu cu suma asigurată. Or, prin probele administrate în faţa instanţei de fond nu s-a lămurit dacă valoarea reală a autoturismului avariat este cea calculată de recurentul-pârât FGA potrivit Audatex şi DAT ori cea menţionată în cuprinsul contractului de asigurare, conform evaluării realizate de asigurător la data încheierii contractului.

Potrivit art. 52 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(1) Valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabileşte pa baza valorilor de piaţă ale unor vehicule de aceeaşi marcă, tip, model, caracteristici tehnice şi dotări, an de fabricaţie, având un parcurs în kilometri şi o stare de întreţinere comparabile. (2) Valoarea de piaţă a unui vehicul se stabileşte pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit."

Aşadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază, aceasta fără să fie exclusivă, la stabilirea valorii de piaţă urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi şi documente prezentate de petent, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere că cele două evaluări realizate de recurentul-pârât pe baza sistemelor Audatex şi DAT, au generat valori sensibil diferite, şi anume o valoare de piaţă medie de 8006 RON conform Audatex (echivalent a 1800 Euro), cu valori minime şi maxime între 6862 RON şi 9149 RON, respectiv de 3800 Euro conform DAT.

Pe de altă parte, este corect argumentul recurentului-pârât referitor la faptul că suma asigurată, respectiv 23.386 RON, reprezintă valoarea de la data încheierii contractului de asigurare, pe când evenimentul asigurat s-a produs cu şase luni mai târziu, perioadă în care este posibil ca valoarea de piaţă a vehiculului să fi suportat variaţii.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a depus suficiente diligenţe pentru a stabili valoarea reală a vehiculului de la data producerii accidentului, stabilind despăgubirea cuvenită reclamantului în funcţie de suma asigurată, fără ca această valoare să fie susţinută de prevederile legale ori de o evaluare independentă, realizată pe baza unui raport de expertiză tehnică judiciară specialitatea auto, criticile recurentului-pârât fiind întemeiate sub acest aspect. Instanţa de fond a înlăturat în mod nejustificat din ansamblul probator evaluarea realizată de autoritatea pârâtă şi nu a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării probei cu expertiză, deşi înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu erau lămuritoare în privinţa valorii de piaţă a autoturismului avariat.

În concluzie, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, instanţa de recurs identificând motive de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 14 şi art. 20 C. proc. civ., constând în depăşirea de către instanţa de fond a limitelor învestirii sale (sub aspectul luării în calcul a ratelor de primă restante, precum a stabilirii valorii epavei la un procent de 15%), precum şi a nesocotirii rolului activ al judecătorului, din perspectiva obligaţiei lămuririi tuturor aspectelor deduse judecăţii şi punerii în dezbaterea părţilor a tuturor împrejurărilor şi mijloacelor de probă apte să conducă la dezlegarea pricinii.

Întrucât lămurirea cauzei necesită administrarea probei cu expertiză de specialitate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, în raport de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea auto, precum şi orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind concludente în soluţionarea cauzei, în vederea stabilirii valorii de piaţă a autoturismului avariat la data producerii accidentului. Totodată, vor fi avute în vedere aspectele dezlegate de instanţa de recurs cu privire la ratele de primă neachitate şi procentul în care se deduce valoarea epavei din cuantumul valorii autoturismului.

Cât priveşte criticile din recurs formulate de pârât cu privire la imposibilitatea obligării sale directe la plata despăgubirii cuvenite reclamantului, acestea vor fi avute în vedere de instanţa de fond, în rejudecare, dezlegarea lor depinzând de soluţia ce se va pronunţa cu privire la anularea sau menţinerea deciziei atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3533 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.