Direct justiciability of asset investigation commission referral orders and the absence of standalone appellate remedies against confiscation filings.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, la data de 10.08.2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate anularea în tot a Ordonanţei nr. 5/08.03.2017 şi a actelor pregătitoare - încheierile pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2014 - pentru nelegalitate şi netemeinicie şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea cauzei.

În şedinţa publică din data de 29.01.2018 reclamantul a formulat o cerere modificatoare a acţiunii introductive, prin care a solicitat lărgirea cadrului procesual sub aspectul părţilor, în sensul introducerii în cauză a Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii 176/2010, de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dar şi completarea motivelor de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată.

În şedinţa publică din data de 12.02.2018 reclamantul a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 115/1996 şi a art. 18 din Legea nr. 176/2010.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de reclamant şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 115/1996.

Totodată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare şi s-a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate şi Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor legale incidente şi încălcate, în opinia recurentului de instanţa de fond, respectiv art. 31 din Legea nr. 115/1996, art. 10, art. 104 lit. a) şi art. 16 din Legea nr. 115/1996, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 în forma iniţială, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 94/2008, art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, art. 17 din Legea nr. 24/2000, precum şi art. 5 alin. (4) şi art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., acesta a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată de o instanţă care a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, având în vedere că a încălcat voinţa legiuitorului şi a adăugat la lege.

Astfel, în opinia sa, modificarea opticii iniţiale a legiuitorului prin care reglementase calea de atac a recursului împotriva ordonanţeor de confiscare odată cu sentinţele pronunţate în primă instantă de către curtea de apel competentă să soluţioneze sesizările comisiilor de cercetare a averilor, prin Legea nr. 94/2008 abrogând aceste dispoziţii, este evident că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a exclude posibilitatea persoanelor cercetate de a contesta ordonanţele de confiscare, ci de a exclude tocmai limitarea în ceea ce priveşte această cale de atac.

A mai susţinut recurentul că prin raportare la soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului împotriva Ordonanţei de confiscare având în vedere natura juridică diferită de cea hotărârilor judecătoreşti, ordonanţa de confiscare, fiind emisă de o autoritate publică şi privind averile funcţionarilor/demnitarilor publici, aceasta este un act administrativ.

Având în vedere lipsa de reglementare, incidenţa dreptului administrativ în cauzele de cercetare a averilor şi faptul că ordonanţele de confiscare nu reprezintă acte ale instanţelor judecătoreşti, curtea de apel nu trebuia să adauge la lege şi să echivaleze absenţa unor prevederi exprese într-o privinţă cu absenţa unui drept în acest sens.

În acelaşi sens, în ipoteza în care legea nu distinge cu privire la un aspect, judecătorii sunt exclusiv în măsură să interpreteze dispoziţiile legale, însă nu de o manieră restrictivă de drepturi, iar incidenţa dreptului administrativ în soluţionarea cauzelor privind confiscarea averilor atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, motivarea primei instanţe în sensul că ordonanţa de confiscare reprezintă un act de sesizare a instanţei de judecată, fiind irelevantă natura juridică dată fiind lipsa de efecte juridice este nelegală, având în vedere limitările legale impuse instanţelor de recurs de a analiza exclusiv legalitatea hotărârilor atacate prin raportare exclusivă la motivele de casare, sentinţa a fost pronunţată cu depăşirea puterilor judecătoreşti dată fiind adăugarea la lege şi crearea unor norme general obligatorii, rezultate dintr-o pretinsă interpretare nelegală şi eronată a voinţei legiuitorului.

De asemenea, subsecvent, recurentul-reclamant a criticat şi limitarea dreptului conferit de prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond, adăugând astfel la lege, intrucât curtea de apel nu a analizat drepturile vătămate de actul administrativ reprezentat de ordonanţa de confiscare, restrângerea drepturilor putând fi dispusă exclusiv prin lege şi dacă sunt îndeplinite cerinţele constituţionale în acest sens.

A mai susţinut recurentul că i-a fost restrâns dreptul prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind privat de efectele juridice ale dreptului la apărare, făcând trimitere şi la practica inconstantă a Curţii Constituţionale şi la opinia separată a domnului judecător B. la decizia nr. 596/2016, care, în opinia sa, reprezintă un reviriment de jurisprudenţă.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a analizat coroborat art. 104 din Legea nr. 115/1996 şi art. 2 din Legea nr. 554/2004 şi le-a aplicat împotriva voinţei legiuitorului.

Cu privire la acest aspect face trimitere la ordonanţa de trimitere în judecată a procurorului pe care inculpatul o poate ataca şi a cărei legalitate este cenzurată în procedura de cameră preliminară, ordonanţa de confiscare fiind prezumată ca temeinică şi legală fără ca persoanele cercetate să aibă posibilitatea infirmării actului anterior analizării fondului de către instanţa judecătorească.

Recurentul-reclamant a criticat reţinerea instanţei de fond în sensul că în baza dispoziţiilor art. 16-20 din Legea nr. 115/1996 este verificată inclusiv legalitatea ordonanţelor de confiscare, ceea ce rezultă din textele articolelor menţionate, al căror conţinut l-a enunţat.

A mai invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale din anul 2016 şi opinia separată a domnului judecător B. la decizia nr. 596/2016, susţinând că, în mod greşit, prima instanţă s-a raportat la jurisprudenţa din anul 2007.

De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că pentru a proba greşita aplicare a normelor de drept material este necesar a explica variaţia jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, respectiv deciziile nr. 321/2007, nr. 415/2010, pentru a infirma considerentele primei instanţe privind lipsa de efecte juridice ale ordonanţei de confiscare.

Soluţia curtii de apel este lipsită de temei legal, prin raportare la analiza făcută de reclamant cu privire la dispoziţiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, expunând cele trei ipoteze prezentate şi în faţa instanţei de fond.

În fine, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C. proc. civ., Comisia nereprezentând un tribunal în sensul art. 6 din CEDO, iar desfăşurarea unei judecăţi în faţa unui organ altul decât o instanţă imparţială, independentă şi stabilită de lege, reprezentâd o încălcare a acestor dispoziţii legale.

Totodată, încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 şi aplicarea lor greşită creează un regim discriminatoriu al ordonanţelor de confiscare în detrimentul celor de clasare, expunând aceleaşi argumente cu privire la intenţia legiuitorului prin abrogarea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, la condiţiile ce trebuie respectate pentru restrângerea drepturilor unei persoane.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, a susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât nu poate fi sancţionată situaţia în care completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei analizează dispoziţiile incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii şi se pronunţă asupra acestora, iar faptul că recurentul este nemulţumit de această interpretare nu îi oferă acestuia un temei juridic pentru a susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea voinţei legiuitorului sau adăugarea la lege.

De asemenea, în opinia intimatei, sunt nefondate criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată în condiţiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 lit. c) şi art. 5 din Legea nr. 554/2004, art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal Odonanţa nr. 5/08.03.2017 emisă de Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii 176/2010, prin care s-a admis sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul A. şi s-a dispus trimiterea cauzei la secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în vederea confiscării sumelor de 3.595.333 euro şi 414.000 USD de la persoana cercetată.

Prin sentinţa recurată a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, reclamantul formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor sus-menţionate

Instanţa de control judiciar reţine că acest motiv de nelegalitate are în vedere incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind în acest mod acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Astfel, în dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.

Aşadar, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti, examinarea acestui concept permitând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a apreciat că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate, critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale, iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti (de exemplu, imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.), încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.), refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate), încalcă dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C. proc. civ.).

În cazul încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.

În cauză, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că prima instanţă a comis un exces de putere întrucât prin interpretarea dată dispoziţiilor legale inicidente, respectiv art. .31 din Legea nr. 115/1996, art. 10, art. 104 lit. a) şi art. 16 din Legea nr. 115/1996, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 în forma iniţială, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 94/2008, art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, art. 17 din Legea nr. 24/2000, a încălcat voinţa legiuitorului şi a adăugat la lege când a concluzionat că ordonanţa de confiscare nu poate fi supusă controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele antereferite care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a criticat sentinţa recurată sub aspectul greşitei aplicări/interpretări a normelor de drept material, în esenţă, invocând interpretarea greşită a voinţei legiuitorului cu privire la calea de atac împotriva ordonanţei de confiscare, natura juridică de act administrativ a acestei ordonanţe, restrângerea nelegală a drepturilor sale, încălcarea dreptului la un proces echitabil, expunându-şi concluzia propriei analizei cu privire la dispoziţiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a opiniei separate la decizia nr. 596/2016, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, art. 104 din Legea 115/1996 prevede soluţiile pe care le poate pronunţa Comisia de cercetare a averilor:

"(1) Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni."

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că ordonanţa de trimitere a cauzei spre soluţionare curţii de apel în vederea confiscării averii pentru care s-a constatat caracterul nejustificat nu reprezintă un act de sine stătător care să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, nu statuează asupra caracterului ilicit al dobândirii averii şi nu dispune confiscarea propriu-zisă a unor sume de bani, rolul comisiei fiind doar acela de filtru cu privire la sesizarea unor diferenţe semnificative între modificările intervenite în averea persoanei cercetate pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.

În fapt, Ordonanţa Comisiei de Cercetare a Averilor are exclusiv rolul unui act de sesizare a instanţei de judecată care, după ce a fost sesizată, poate efectua controlul privind respectarea prevederilor legale incidente atât în faza prealabilă sesizării instanţei, cât şi după sesizarea acesteia.

Tocmai de aceea, Legea 115/1996 nu prevede nicio cale de atac împotriva ordonanţei de sesizare a curţii de apel, întrucât legalitatea acesteia va fi analizată în cadrul procedurii contencioase reglementate de art. 16-20 din lege.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 115/1996 care precizează că "Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen", rezultă că instanţa, sesizată de către Comisie cu Ordonanţa de confiscare, va analiza toate probele depuse la dosarul cauzei în fata Comisiei, va putea administra noi probe si va pronunţa o hotărâre având la bază întreg materialul probatoriu depus.

Mai mult decât atât, art. 20 din Legea nr. 115/1996 prevede că "Sentinţele curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal pot fi atacate cu recurs de părţile interesate, de Agenţie şi procuror, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal."

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 321 din 29 martie 2007 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că: "această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu "spune dreptul" (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea arată că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui Comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror."

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 769 din 23.09.2019, pronunţată urmare a sesizării Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 839 din 1 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 115/1996, excepţie ridicată de A. în cauza având ca obiect soluţionarea recursului formulat de autorul excepţiei împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de autorul excepţiei împotriva aceleiasi ordonanţe a Comisiei de cercetare a averilor contestată în prezentul dosar, prin care aceasta din urmă a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu propunerea de confiscare a unor sume de bani aparţinând recurentului A., excepţie ridicată şi în prezentul dosar, cu privire la care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, s-au statuat următoarele: "În ceea ce priveşte inexistenţa căilor de atac împotriva ordonanţei emise de comisia de cercetare a averilor, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părţile interesate, de Agenţia Naţională de Integritate şi procuror, a recursului împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluţionarea acestuia revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus analizate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză."

În acest context, nu pot fi reţinute nici argumentele recurentului fundamentate pe trimiterile la practica inconstantă a Curţii Constituţionale, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, prin decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 s-a constatat că nu au intervenit elemente noi de natură a modifica jurisprudenţa, cu referire inclusiv la decizia nr. 596/2016 invocată de recurent, statuându-se, totodată, că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, aspecte invocate sub formă de critici şi în prezentul recurs, care este evident că nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte trimiterea făcută de recurent la opinia separată la decizia nr. 596/2016, Înalta Curte aminteşte că şi la Curtea Constituţională a României deciziile se iau cu majoritatea voturilor, iar opinia separată, prin formulările sale directe sau indirecte, nu poate aduce atingere caracterului general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional, publicarea acesteia alături de argumentaţia oficială a Curţii asigurând respectarea dreptului judecătorului care a votat împotrivă să-şi facă cunoscută poziţia, opinia sa, "separată", astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurent în sensul că aceasta reprezintă un reviriment jurisprudenţial.

Înalta Curte mai reţine că în ceea ce priveşte ordonanţa de sesizare a instanţei, respectiv ordonanţa de clasare a cauzei, se poate observa că între aceste acte există diferenţe de natură juridică care influenţează parcursul ulterior în fata instanţelor de judecată.

Astfel, din punct de vedere procedural, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti analizează forma şi fondul actului de sesizare, iar, în cazul în care este identificată o diferenţă nejustificată între venituri şi cheltuieli, sesizează instanţa de contencios administrativ, fiind garantat accesul la justiţie si dreptul la apărare al persoanei cercetate într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 115/1996.

Accesul la justiţie, la o instanţă naţională, reprezintă un principiu fundamental european al drepturilor omului, iar acest drept este recunoscut si respectat având în vedere că, după sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii ordonanţei Comisiei de Cercetare sub toate aspectele.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la faptul că legiuitorul nu prevăzut o cale de atac împotriva Ordonanţei Comisiei de Cercetare a Averilor, fapt ce a dus la situaţia în care Ordonanţa de clasare poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ iar cea de sesizarea a instanţei de judecată nu poate fi contestată, instituirea unei căi de atac împotriva ordonanţei de clasare se justifică prin faptul că, în cazul clasării cauzei, nu va mai fi parcursă procedura din faţa instanţei (ca în cazul Ordonanţei de sesizare) cu respectarea drepturilor fiecărei părţi.

A nega dreptul părţii la o cale de atac în cazul Ordonanţei de clasare ar echivala cu recunoaşterea caracterului definitiv al unui act administrativ fără ca partea să aibă acces la justiţie.

Prin urmare, nu poate fi vorba de o discriminare între cele două părţi, situaţia fiind cu totul diferită şi existând o justificare obiectivă pentru tratamentul procesual diferit între Ordonanţa de clasare şi Ordonanţa de sesizare a instanţei de contencios în vederea confiscării diferenţei nejustificate de avere.

Aşadar, atât timp cât pe rolul instanţelor de judecată se află, spre soluţionare, dosarul având la bază sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, dosar în care se va efectua controlul judecătoresc atât sub aspectul formei cât si sub aspectul fondului ordonanţei comisiei, reclamantul nu poate invoca faptul că nu dispune de o cale de atac împotriva acestei Ordonanţe şi nici că îi sunt încălcate drepturile privind accesul liber la justiţie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1260 din 19 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2020.