Scope of "same salary level" in public sector salary equalization: application to judges and identical-function staff within public authorities.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11.04.2016, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a soluţiona cererea sa de emitere a unui nou ordin de salarizare şi a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea începând cu data de 09.04.2015 a unui nou ordin de salarizare, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi in muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate în raport cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3103 din 18 octombrie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Ploieşti şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Ploieşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Prahova, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantului, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale acestuia, începând cu data de 09.04.2015, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi a obligat pârâtul Tribunalul Prahova să plătească reclamantului eventualele diferenţe salariale rezultate, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi respingerea acţiunii formulate de reclamant.

În motivarea căii de atac s-a arătat că nu există concordanţă între persoana obligată prin hotărâre, repectiv Ministerul Justiţiei şi atribuţia de a emite ordine de salarizare, stabilită prin lege în sarcina ministrului. De asemenea, instanţa de fond a dispus, în mod greşit, obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale, în condiţiile în care atribuţia ministrului este de a emite ordinul, a Ministerului Justiţiei de a vira banii, iar a instanţei angajatoare de a plăti în concret diferenţele salariale solicitate.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că este nelegală reţinerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi în cazul judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de norma legală, în condiţiile în care această normă legală este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, categoria funcţionarilor publici, personalul contractual, având în vedere că acestea sunt singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

Instanţa de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, această soluţie fiind nelegală câtă vreme instanţa are atribuţii în ce priveşte aplicarea legii şi nu atributul de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Ploieşti a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, dar şi la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu data de 9.04.2015.

Soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantului şi a pârâtului Tribunalul Prahova la plata către reclamant a diferenţelor salariale rezultate, este împărtăşită de către instanţa de control judiciar, care reţine că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent.

Astfel, răspunzând punctual argumentelor recurentului-pârât, Înalta Curte nu poate primi susţinerea referitoare la neconcordanţa dintre persoana obligată şi cea căreia îi revine, conform legii, obligaţia de a emite ordine de salarizare, aceasta fiind eronată, întrucât ministrul este cel care conduce întreaga activitate a ministerului, îl reprezintă şi îl angajează în raporturile cu alte instituţii sau persoane. În acelaşi timp, acest aspect referitor la calitatea procesuală pasivă nu a fost invocat şi în faţa primei instanţe.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, acesta nu a fost obligat la plata diferenţelor salariale solicitate de reclamant, din dispozitivul sentinţei recurate rezultând că această obligaţie a fost stabilită în sarcina instanţei angajatoare, respectiv Tribunalul Prahova.

Înalta Curte reţine că problema centrală a cauzei constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus prin legea de aprobare a acesteia - Legea nr. 71/2015:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Curtea de apel a reţinut că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) şi (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia primei instanţe este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)1 al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Nefondată este şi critica recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanţă, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Judecătorul fondului are dreptul, dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive, ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de Înalta Curte în motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică. (...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Astfel, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor şi procurorilor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale este unul nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi reflectă o aplicare corectă a dispoziţiilor de drept material, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 3103 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2019.