Tax security measures: failure to justify exceptional risk of asset dissipation and unconstitutional indefinite retention pending criminal proceedings

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 3 Alexandria, a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Deciziei nr. AFTR 8988/21.09.2017 şi a Procesului-verbal de control nr. x/15.09.2017, prin care a fost stabilit un prejudiciu estimativ în sumă de 13.284.104 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1616 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă 3 Alexandria, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, examinând considerentele deciziei contestate a reţinut că, în opinia organelor fiscale, reclamanta a înregistrat în contabilitate mai multe operaţiuni fictive de natură să prejudicieze bugetul de stat. În raport cu aceste elemente de fapt şi cu împrejurarea că reclamanta face obiectul unei cercetări penale, organele fiscale au apreciat că există riscul ca reclamanta să-şi risipească patrimoniul.

Având în vedere cele reţinute, Curtea a apreciat că nu se confirmă alegaţia reclamantei conform căreia decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, în condiţiile în care reclamanta nu a adus argumente concrete care să infirme punctual concluzia organelor fiscale.

Ca urmare a celor expuse mai sus, Curtea a constatat că susţinerile reclamantei sunt fie nerelevante, fie nefondate, motiv pentru care a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- prima instanţă s-a limitat doar la a reproduce textul legal referitor la cazurile de luare a măsurilor asigurătorii (prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), însă cu omisiunea voită a precizării din textul legal, a sintagmei în cazuri excepţionale, pentru că doar în astfel de cazuri pot fi luate măsurile asigurătorii, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscalăl.

- deşi art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală prevede foarte clar că măsurile asigurătorii pot fi luate de organul fiscal doar ca excepţie, în decizia contestată nu se menţionează că ar exista vreun caz excepţional, cum impune Codul de procedură fiscală şi evident nu se arată nici care ar fi acel caz excepţional în concret.

- o altă critică adusă hotărârii primei instanţe constă în lipsa motivării hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Considerentele trebuie să cuprindă o analiză riguroasă şi coroborată a probelor prezentate de părţi (art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.), de unde se extrag situaţia de fapt şi raporturile juridice dintre părţi, care vor sta la baza dezlegării aspectelor litigioase.

- prin nemotivarea deciziei contestate, de către organul fiscal, au fost încălcate şi prevederile art. 46 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală care impun că actul administrativ fiscal să conţină şi motivele de fapt (acestea lipsind complet în speţă). Totodată, lipsa motivelor de fapt din decizia contestată atrage sancţiunea nulităţii relative, în condiţiile art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală

- prin procesul-verbal nr. x/15.09.2017, inspectorii antifraudă au stabilit că societatea A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale cuprinzând operaţiuni de aprovizionare cu taxare inversă conţinând operaţiuni fictive, aducând un prejudiciu estimativ bugetului de stat în sumă totală de 12.654.848 RON, reprezentând impozit pe profit datorat pentru anii 2014, 2015, 2016 şi TVA în sumă de 629.256 RON.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului formulat de către S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1616/03.04.2013 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune prin care a solicitat să se anularea Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.09.2017şi Procesul-verbal de control nr. x/15.09.2017, prin care a fost stabilit un prejudiciu estimativ în sumă de 13.284.104 RON.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă 3 Alexandria, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că deşi soluţia adoptată nu a fost amplu motivată, totuşi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. Subsumată acestui motiv de casare, prima critică a recurentei are în vedere procesul-verbal nr. x/15.09.2017 prin care inspectorii antifraudă au stabilit că societatea A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale cuprinzând operaţiuni de aprovizionare cu taxare inversă conţinând operaţiuni fictive, aducând un prejudiciu estimativ bugetului de stat în sumă totală de 12.654.848 RON, reprezentând impozit pe profit datorat pentru anii 2014, 2015, 2016 şi TVA în sumă de 629.256 RON.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă procesul-verbal nr. x/15.09.2017 al Direcţiei Regionale Antifraudă 3 Alexandria are caracterul unui act administrativ fiscal sau reprezintă un act premergător, un document prin care se constată o situaţie fiscală fără consecinţe juridice directe.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la momentul emiterii procesului-verbal: "În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;", iar conform art. 93 - Sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale din acelaşi cod:

"(1) Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale.

(2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată."

La rândul său, OPANAF nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de control a Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, stabileşte că "procesul-verbal reprezintă actul de control bilateral care se întocmeşte de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului curent, operativ şi inopinat sau a controlului tematic, pentru constatarea unor situaţii faptice şi documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum şi pentru constatarea unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal şi vamal şi pentru stabilirea implicaţiilor fiscale ale acestora".

În aceste coordonate, de lege lata, procesul-verbal emis de către inspectorii antifraudă nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ fiscal ori ale actului administrativ comun, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuşi aptitudinea de a "da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice".

Verificând în concret dacă în cazul procesului-verbal contestat, prin exces de putere, s-ar fi emis totuşi un act care are o existenţă de sine stătătoare şi care stabileşte obligaţii fiscale în sarcina recurentei, Înalta Curte constată că procesul-verbal antifraudă, independent de concluziile pe care le conţine în privinţa datoriilor celui controlat, nu generează prin el însuşi o obligaţie de plată.

Din contră, în cuprinsul procesului-verbal se menţionează că "procesul-verbal cuprinde doar constatări ale unor situaţii faptice şi documentare, fără a se reţine în sarcina persoanei controlate obligaţia de plată a unor sume la bugetul de stat şi nu dă naştere, nu modifică sau nu stinge raporturi juridice".

Pe de altă parte, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie practica s-a consolidat în sensul prezentei soluţii (Deciziile 406/2016, 1546/2016, 2355/2016 ş.a).

În consecinţă, procesul-verbal nr. x/15.09.2017 al Direcţiei Regionale Antifraudă 3 Alexandria nu are caracterul unui act administrativ fiscal şi nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, acţiunea fiind inadmisibilă.

O altă critică a recurentei se referă la nemotivarea deciziei contestate, de către organul fiscal, cu încălcarea prevederilor art. 46 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, aspect necenzurat de prima instanşă, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală care prevede foarte clar că măsurile asigurătorii pot fi luate de organul fiscal doar ca excepţie.

În urma controlului efectuat de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria la societatea recurentă, a fost încheiat Procesul-verbal de control nr. x/15.09.2017 şi Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.09.2017prin care s-a instituit poprirea asigurătorie asupra sumelor datorate debitorului de către terţi, precum şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare, până la concurenţa sumei de 13.284.104 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 - Poprirea şi sechestrul asigurător alin. (1-8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ menţionat mai sus, cuprinzând şi modificările aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(21) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa sau când acesta nu deţine active patrimoniale urmăribile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

(7) În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.

(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. După comunicarea soluţiei date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătoreşti, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.

(81) În situaţia în care au fost constituite garanţii în vederea ridicării măsurilor asigurătorii, acestea trebuie menţinute pentru toată perioada de valabilitate în care ar fi fost menţinute măsurile asigurătorii potrivit alin. (7) sau (8), după caz. Organul fiscal execută garanţiile constituite potrivit art. 211 lit. b) în ultima zi de valabilitate a acestora în cazul în care debitorul nu prelungeşte valabilitatea garanţiei. În acest caz, suma de bani va fi virată în contul de garanţii menţionat de organul de executare silită şi reprezintă o garanţie potrivit art. 211 lit. a)." De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) şi c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii: a) în urma constatării unor acte şi fapte care pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală şi vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare;(...) c) în situaţia în care urmează să fie stabilite obligaţii fiscale cu ocazia acţiunii de con În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciem că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Prin decizie, deşi se reia situaţia de fapt constatată prin procesul-verbal de control, nu se motivează în concret, cu argumente suficient de precise şi concordante, nici existenţa unei situaţii excepţionale, nici a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 581/2019, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în dosarul aceleiaşi instanţe şi s-a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii, Curtea a statuat, între altele, că:

"40. În ceea ce priveşte prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deşi instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asigurătorii, şi anume până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate să acţioneze (a se vedea paragraful 29 al prezentei decizii). Curtea reţine că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se menţin de jure până la soluţionarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privinţa art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, menţinerea măsurii asigurătorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, şi nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiţii de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie. Astfel, textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfăşurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între prevederile Codului de procedură fiscală şi cele ale C. proc. pen. şi neagă competenţa organelor judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ţinute de măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanţiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii şi securitatea juridică a persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii antereferite, contrar art. 44 din Constituţie."

Or, în cauza de faţă, se poate observa că măsurile asigurătorii au fost instituite în anul 2017, că de atunci până în prezent au trecut mai mult de trei ani, timp în care organele fiscale nu au emis o decizie de impunere pentru aceste obligaţii fiscale suplimentare. Luând în calcul perioada îndelungată de incertitudine a obligaţiilor fiscale ale societăţii, precum şi faptul că instituirea măsurilor asigurătorii constituie o procedură excepţională luată în cazuri temeinic justificate, Înalta Curte constată că intimatele pârâte nu mai justifică instituirea acestei măsuri, critica formulată fiind fondată.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1616 din 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, va anula Decizia nr. AFTR 8988/21.09.2017 emisă de pârâtă şi va respinge capătul de cerere privind anularea Procesului - Verbal de control nr. 2915/15.09.2017, ca inadmisibil.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocaţial în recurs, şi 250 RON, taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1616 din 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria.

Anulează Decizia nr. AFTR 8988/21.09.2017 emisă de pârâtă.

Respinge capătul de cerere privind anularea Procesului - Verbal de control nr. 2915/15.09.2017, ca inadmisibil.

Obligă intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocaţial în recurs, şi 250 RON, taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.