Tax authority's precautionary seizure annulled for lacking evidence of asset dissipation risk; appeal rejected.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2017 reclamanta A. S.R.L.-D în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscalâ - Direcţia Regionalâ Antufraudă Fiscală 7 Sibiu a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFSB 6391/18.05.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 162 din data de 31 octombrie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin Decizia nr. x emisă de ANAF - Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 162 din data de 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscalâ - Direcţia Regionalâ Antufraudă Fiscală 7 Sibiu, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că din analiza dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 şi a Ordinului OMFP nr. 2546/2016 rezultă că, pentru a justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Este adevărată că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, elemente care, în cauza de faţă au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât şi în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operaţiuni care nu au un conţinut real şi care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor legale.

Recurenta a considerat că nu este corectă reţinerea primei instanţe in ceea ce priveşte lipsa unor elemente care indică pericolul ca debitoarea să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condiţiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificare unor tranzacţii care nu au conţinut real şi care pot genera pericolul ca societatea să se sustragă, să îşi ascundă, ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detalitat circuitul comercial nereal menit a crea aparenţa realităţii şi legalităţii tranzacţiilor.

Dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligaţia de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asiguratorii, existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asiguratorii are un scop preventiv.

În concluzie, recurenta a susţinut că ampla conduită a contestatoarei conduce la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală, conduită care se reflectă în relaţiile contractuale desfăşurate cu partenerii comerciali.

4. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 213 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.".

Din analiza textului legal anterior menţionat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiţii, respectiv existenţa unor cazuri excepţionale, existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Prima instanţă a reţinut că pârâta a indicat în mod clar în cuprinsul deciziei atacate, acele elemente şi indicii care i-au format convingerea asupra faptului că reclamanta intenţionează să se sustragă de la urmărirea obligaţiilor fiscale, cu consecinţa punerii autorităţii fiscale în imposibilitatea de a colecta obligaţiile fiscale, prin ieşirea de disponibilităţi financiare din patrimoniul A. SRL-D ca urmare a circuitului fictiv creat artificial, masa patrimonială a fost diminuată în mod nejustificat fără ca societatea comercială să beneficieze în fapt de bunurile sau serviciile înscrise în facturile de achiziţie.

Înalta Curte reţine ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operaţiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal.

În motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se relevă că documentele privind procurarea bunurilor sau serviciilor provin dintr-un circuit de tranzacţionare nereal, că operaţiunile înscrise în aceste documente sunt operaţiuni nereale, în sensul că facturile au fost emise de societăţi, cu scopul de a disimula realitatea şi de a crea o aparenţă licită a tranzacţiilor, fără a avea loc în realitate tranzacţiile înscrise în acestea, creând astfel un avantaj fiscal pentru intimata - reclamantă.

Faţă de cele prezentate anterior, instanţa de control judiciar constată că, dincolo de situaţia de fapt sau operaţiunile ce au dus la constatarea sumelor ce urmează a fi impuse la finalizarea cercetărilor fiscale, organul fiscal trebuie să justifice pericolul de sustragere/ascundere sau risipire a patrimoniului pe împrejurări concrete, deduse din alte comportamente ale debitorului, iar nu exclusiv din operaţiunile imputate din punct de vedere fiscal.

Din lecturarea deciziei atacate, nu se pot desprinde raţiunile concrete care să sublinieze acest pericol; dimpotrivă, decizia s-a bazat exclusiv pe prezentarea operaţiunilor fiscale considerate nelegale. Ca urmare, instanţa de recurs apreciază că recurenta-pârâtă nu a relevat acte, fapte şi operaţiuni concrete din care rezultă pericolul şi intenţia ca recurenta-reclamantă să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

De altfel, potrivit alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală, se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate.

În cauză, din înscrisurile depuse la acest termen de către intimata - reclamantă, rezultă că Raportul de inspecţie fiscală a fost încheiat la data de 25.01.2019, organele fiscale reţinând în sarcina reclamantei ca obligaţie fiscală principală - impozit pe profit pentru perioada 01.012017 - 31.12.2017, în condiţiile în care sumele avute în vedere la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii au vizat TVA deductibilă fiscal pentru operaţiuni financiare efectuate de societatea reclamantă în perioada 2015-2016.

Pentru considerentele arătate anterior, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat în cauză de către recurenta-pârâtă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu împotriva sentintei nr. 162 din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2020.