Collective rights management commissions: non-taxable income under profit tax and VAT exemption for remuneration collection

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.11.2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 342/19.05.2016, a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2316/13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea pârâtei Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., criticând hotărârea atacată, ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond, în mod eronat, a aplicat dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Legea nr. 8/1996, derogatorii de la norma generală - Codul fiscal - care conduc la concluzia că organismele de gestiune colectivă nu datorează impozit pe profit pentru comisionul de administrare şi, de asemenea, remuneraţiile colectate de la utilizatori nu sunt purtătoare de TVA.

1. Referitor la impozitul pe profit:

A. este persoană juridică de drept privat, neguvernamentală, fără scop patrimonial conform O.G. nr. 26/2000 şi funcţionează ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în cinematografie şi audiovizual în baza Deciziei Directorului General al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 1/24 martie 1997, potrivit prevederilor Legii nr. 8/14 martie 1996, fiind desemnată colector unic pentru drepturile de autor în cinematografie şi audiovizual.

Au fost invocate prevederile art. 123, art. 1231 alin. (1), art. 124, art. 125 alin. (1), art. 129 alin. (4) şi art. 134 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în raport de care s-a susţinut că remuneraţiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt şi nu pot fi asimilate veniturilor acestora, întrucât organismul de gestiune colectivă nu reprezintă decât un intermediar ce colectează drepturile autorilor şi nu drepturi proprii sau care să reprezinte venituri proprii; or, având în vedere tocmai scopul constituirii A., precum şi activitatea efectiv desfăşurată, aceasta nu poate obţine un profit şi nu poate îi fi impusă plata unui impozit pe profit.

Sumele reţinute sunt utilizate exclusiv în vederea acoperirii cheltuielilor de funcţionare şi administrare ale Asociaţiei, neputând fi reţinute ca profit, activitatea A. fiind eminamente de colectare şi repartizare a drepturilor patrimoniale de autor cuvenite titularilor acestora.

Pentru a stabili în sarcina A. obligativitatea plăţii impozitului pe profit, organele de inspecţie fiscală au reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, apreciind că activitatea desfăşurată este una economică, însă activitatea acesteia se desfăşoară în temeiul unor reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Comisionul de administrare este o contribuţie a membrilor asociaţiei ce are ca scop şi acoperă exclusiv cheltuielile de funcţionare necesare colectării remuneraţiilor aferente drepturilor de autor de la utilizatorii operelor gestionate de A..

2. Referitor la TVA, s-a susţinut că au fost incluse la plata sume aferente unei perioade ce excede controlului, respectiv lunile octombrie - noiembrie 2009.

Chiar în măsura în care A. ar datora TVA, potrivit art. 3 din Legea nr. 209/2015, se impunea anularea diferenţei de TVA anterioară datei de 01.07.2015, ca urmare a incidenţei amnistiei fiscale, iar pentru perioada anterioara datei de 28.02.2014 nu datorează TVA.

Activitatea prestată de A. nu este de natură a determina plata TVA, pentru că nu putea emite facturi cu TVA utilizatorilor de opere cinematografice şi audio-vizuale, deoarece nu presta nici un serviciu pentru aceştia, serviciu care sa aibă un preţ si care să determine plata TVA.

Colectarea sumelor de la utilizatori se face în temeiul Legii nr. 8/1996 şi nu ca urmare a unui serviciu prestat de către A., ceea ce se colectează (remuneraţiile ca urmare a drepturilor de autor) nereprezentând un serviciu prestat, ci doar drepturi de autor, după cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 48/2017.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin note scrise, intimata ANAF - DGRFP Bucureşti a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. pentru lipsa încadrării argumentelor într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a apreciat că instanţa de fond, în mod corect, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, astfel că apreciază hotărârea atacată ca legală şi temeinică.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 16 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 6 martie 2020.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită potrivit O.G. nr. 26/2000, care funcţionează ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în cinematografie şi audiovizual în baza Deciziei nr. 1/1997 a Directorului General al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi care a fost desemnată colector unic pentru drepturile de autor în cinematografie şi audiovizual.

Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/21.09.2015, emisă de pârâta Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice, astfel cum a fost corectată la data de 03.12.2015, în sarcina reclamantei au fost stabilite obligaţii suplimentare, în sumă totală de 4.314.482 de RON compusă din: 2.566.614 RON T.V.A. suplimentară, 1.065.686 RON dobânzi aferente T.V.A., 383.612 RON penalităţi aferente T.V.A., 188.088 RON impozit pe profit suplimentar, 82.269 RON dobânzi aferente impozitului pe profit, 28.213 RON penalităţi aferente impozitului.

Prin Decizia nr. 342 din 19.05.2016, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice-Bucureşti a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă, cu consecinţa anulării parţiale a deciziei de impunere pentru obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 450.145 de RON, reprezentând 246.514 RON, T.V.A. suplimentar de plată, 166.654 de RON dobânzi/majorări de întârziere aferente T.V.A., 36.977 RON, penalităţi aferente TVA.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei privitoare la pretins greşita stabilire a obligaţiilor s-a reţinut că impozitul pe profit suplimentar de plată s-a stabilit ca urmare a considerării de către organele fiscale drept venituri impozabile a celor realizate din comisionul de administrare a sumelor colectate de la utilizatorii operelor de audiovizual, declarate de reclamantă, ca venituri scutite.

Din coroborarea dispoziţiilor legale incidente în cauză - art. 13 alin. (1) lit. a) şi art. 15 alin. (2) şi (3) din Codul fiscal, art. 134 din Legea nr. 8/1996 - Curtea a reţinut că nu toate veniturile organizaţiilor nonprofit sunt scutite de la plata impozitului, ci doar cele care se regăsesc stipulate expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) Codul fiscal şi prin urmare, natura reclamantei, de asociaţie fără scop patrimonial, doar prin ea însăşi, este lipsită de relevanţă; şi, că în sensul legii (Legea nr. 8/1996), nu există identitate între remuneraţiile pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe şi comisionul încasat de către organele de gestionare colectivă; că nu există identitate între comisionul anterior menţionat şi cotizaţia/contribuţia datorată de membrii asociaţiei reclamante prevăzute de art. 15 alin. (2) lit. a) şi b) din Codul fiscal şi că, comisionul datorat se încasează strict pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare a organismului de gestiune colectivă, neputând fi mai mare de 15% din sumele colectate anual.

Mai mult, în ceea ce priveşte incidenţa scutirii prevăzute de art. 15 alin. (3) din Codul fiscal, aceasta nu poate depăşi 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit, prevăzută la art. 15 alin. (2); cum, în cazul reclamantei, veniturile scutite potrivit art. 15 alin. (2) din Codul fiscal au fost încasate într-un cuantum de 4.937 de RON, după cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală, în mod judicios, organele fiscale au limitat reducerea la 10% din acest din urmă cuantum.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei privitoare la pretins greşita stabilire a obligaţiilor suplimentare constând în taxă pe valoare adăugată şi accesorii, s-a reţinut că, referitor la susţinerea reclamantei potrivit căreia ar fi fost incluse la plata sume aferente unei perioade ce excede controlului (lunile octombrie, noiembrie 2009), aceasta nu poate fi primită. Astfel după cum rezultă din prevederile art. 1561 alin. (2) din Codul fiscal, faţă de situaţia fiscală a acesteia, la nivelul anului 2009, perioada fiscală era trimestrul. Corelativ, decontul de taxă ar fi trebuit depus trimestrial (art. 1562 alin. (1) Codul fiscal). Prin urmare, luna decembrie 2009 (prima lună a controlului) nu reprezintă, în cazul reclamantei, o perioadă fiscală distinctă, ci, alături de lunile octombrie şi noiembrie 2009, perioada fiscală a trimestrului al IV-lea al anului 2009, după cum în mod corect au apreciat organele fiscale.

În ceea ce priveşte pretinsa incidenţă a dispoziţiilor Legii nr. 209/2015, potrivit art. 3 alin. (1) din cuprinsul acestui act normativ, comisionul de administrare încasat de reclamantă nu reprezintă un venit aferent dreptului de proprietate intelectuală, neputând fi confundat cu remuneraţia cuvenită titularului dreptului de autor.

În fine, susţinerile reclamantei potrivit cărora pentru perioada anterioară datei de 28.02.2014 nu datorează T.V.A. nu pot fi primite, pentru că reclamanta este înregistrată ca plătitoare T.V.A. din 01.03.2014 în baza certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A. seria x nr. x emis de Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice. În contextul în care reclamanta nu a invocat o modificare a legislaţiei privitoare la statutul său fiscal din punctul de vedere al obligaţiei de plată a taxei de valoare adăugată, începând doar cu 01.03.2014 (dată de la care a emis facturi cu TVA pentru comisionul de administrare anterioară, spre deosebire de perioada anterioară), aserţiunile sale din prezenta cauză vin să contrazică propria recunoaştere cu privire la caracterul taxabil al operaţiunilor desfăşurate, exprimată la momentul înregistrării în scopuri de TVA.

În acelaşi sens, se observă că sumele încasate de reclamantă cu titlu de comision reprezintă o veritabilă plată, o contraprestaţie pentru prestarea serviciului de încasare şi redistribuire a remuneraţiei, din partea titularilor drepturilor de autor, nefiind identificate raţiuni pentru ca aceasta să fie sustrasă domeniului de aplicare a art. 126 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. Cât despre necolectarea taxei de către reclamantă, Curtea reţine că această împrejurare este lipsită de relevanţă, în contextul în care, astfel după cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală (pagina 6 a raportului) organele de control au considerat că taxa pe valoarea adăugată face parte din suma facturată.

1. Analiza motivelor de casare

Ţinută fiind să se pronunţe, cu prioritate - în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. - asupra excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte a procedat la respingerea acesteia, la termenul de judecată din 6.03.2020, astfel că soluţionarea prezentei căi de atac va fi circumscrisă la problemele de drept dezbătute şi în faţa primei instanţe; şi, anume, legalitatea modului de stabilire, în sarcina reclamantei, a obligaţiilor fiscale reprezentate de impozitul pe profit suplimentar, cu accesoriile aferente şi, respectiv, TVA-ul şi accesorii, în considerarea calităţii reclamantei de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în raport de avizul de funcţionare şi exercitare a drepturilor, acordat prin Decizia nr. 1/24.03.1997.

Relativ la natura activităţii organismelor de gestiune colectivă, de colectare şi repartizare a remuneraţiilor pentru drepturi de autor şi drepturi conexe, Înalta Curte apreciază că sunt relevante în cauză atât prevederile Directivei Europene 2006/123/CE, cât şi considerentele Deciziei nr. 48/2017 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

1. Aşa fiind, este de remarcat că organele fiscale au stabilit impozit pe venit suplimentar ca urmare a considerării ca venituri impozabile (realizate din activităţi economice) a veniturilor realizate de reclamantă din comisionul de administrare şi, de asemenea, au stabilit taxă pe valoare adăugată, prin considerarea ca bază impozabilă a comisionului de administrare, prelevat de către societate din încasările de la utilizatorii operelor audiovizuale.

În raport de această stare de fapt, necontestată, de altfel, de niciuna dintre părţile litigante, este certă necesitatea stabilirii naturii juridice a colectării remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor de autor şi a celor conexe de către reclamantă, în calitate de organism de gestionare colectivă; şi, ulterior, în raport de această calificare, urmează a se stabili dacă reclamanta datorează obligaţii fiscale, de natura impozitului pe profit suplimentar şi taxă pe valoare adăugată pentru activitatea desfăşurată.

În raport de prevederile art. 126 Codul fiscal şi cele ale pct. 2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu referire la noţiunea de "plată", s-a statuat de către Înalta Curte (Decizia nr. 48/2017) că, "Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a acelui organism." (§ 88); şi, deci, "comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă şi membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat şi reţinut efectiv (în condiţiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari." (§ 89).

Mai mult, "Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terţ, deci calificarea operaţiunii de colectare a remuneraţiilor ca operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o "plată." (§ 92); astfel că "taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, şi nu la contravaloarea serviciului propriu prestat." (§ 95).

În ceea ce priveşte relevanţa raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe, s-a arătat că aceasta este dată de aplicarea art. 129 alin. (2) Codul fiscal, coroborat cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (§ 97-99); şi, pe cale de consecinţă s-a apreciat că "artiştii interpreţi şi executanţi, ca titulari de drepturi conexe, nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză." (§ 106).

Această concluzie este conformă cu Hotărârea pronunţată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE în sensul că "titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor şi a importatorilor de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remuneraţii compensatorii pentru vânzarea acestor aparate şi suporturi".

Interpretarea instanţei comunitare a fost fundamentată pe două argumente principale, respectiv: a) Nu există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce între titularii drepturilor (de reproducere), pe de o parte, titularii drepturilor sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi şi, pe de altă parte, producătorii şi importatorii de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere. Obligaţia de a plăti prestaţii remuneratorii precum cele în discuţie în litigiul principal este impusă acestor producători şi importatori în temeiul legii naţionale, care determină şi cuantumul lor; şi, b) Compensaţia echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestaţii, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

S-a stabilit, aşadar, că artiştii interpreţi şi executanţi nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză. (§ 123); dezlegarea dată prin Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ fiind aceea că "În consecinţă, răspunsul la prima întrebare din sesizare este că "în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g)1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

În aceste condiţii, dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, este certă nelegalitatea actelor de control emise de către organele fiscale din perspectiva stabilirii taxei pe valoare adăugată suplimentare, în cuantum de 2.320.100 RON şi 899.032 RON, dobânzi/majorări şi 346.635 RON, penalităţi de întârziere.

2. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar de 188.088 RON şi 82.269 RON dobânzi şi 28.213 RON penalităţi de întârziere, Înalta Curte reţine următoarele:

Ceea ce se impune a fi clarificat în privinţa impozitului pe profit, sunt următoarele aspecte: a) natura activităţii organismelor de gestiune colectivă din perspectiva prevederilor art. 15 alin. (2) Codul fiscal, respectiv, ale art. 15 alin. (3) Codul fiscal; b) natura juridică a comisionului datorat de titularii de drepturi conexe.

În opinia Înaltei Curţi, activitatea organismelor de gestiune colectivă nu este una economică, din sfera impozitului pe profit, această concluzie fiind întemeiată în primul rând, pe calificarea dată operaţiunilor desfăşurate de aceste organisme, prin Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ, precitată, care stabileşte că aceste operaţiuni nu sunt taxabile din perspectiva TVA. Mai exact, întrucât nu există o contraprestaţie directă care să justifice caracterul lucrativ al raportului dintre utilizator şi titular, în aceeaşi măsură veniturile obţinute de organismul de gestiune colectivă din comisioane au natura unor cheltuieli suportate de titulari pentru a recupera sumele datorate de utilizatori.

Pe de altă parte, aceste organisme nu exploatează vreo resursă proprie, în scopul obţinerii de profit, ci colectează veniturile titularilor de drepturi, în schimbul unui comision destinat susţinerii financiare a operaţiunilor de încasare/recuperare/colectare a acestor venituri generate de drepturile de autor şi a celor conexe.

În alte cuvinte, ceea ce determină caracterul nepatrimonial al activităţii este destinaţia veniturilor obţinute, scopul urmărit de reclamantă fiind acela de a obţine veniturile ce se cuvin titularilor de drepturi, şi nu de a obţine venituri pentru sine.

În ceea ce priveşte natura juridică a comisionului datorat de titularii de drepturi de autor şi drepturi conexe, după cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 84/2017 - "Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a acelui organism." (§ 88) -; astfel că, acesta nu poate fi, aşadar, circumscris definiţiei date de legiuitor prin art. 7 pct. 9 Codul fiscal: "comision - orice plată în bani sau în natură efectuată către un broker, un agent comisionar general sau către orice persoană asimilată unui broker sau unui agent comisionar general, pentru serviciile de intermediere efectuate în legătură cu o operaţiune comercială".

Mai mult, potrivit art. 134 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, "Remuneraţiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt şi nu pot fi asimilate veniturilor acestora" (şi, deci nu sunt obţinute din prestarea de activităţi economice); iar art. 127 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996 stabileşte că "Statutul organismului de gestiune colectivă trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la: … i) modalităţile de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării."

De altfel, veniturile realizate de reclamantă, reprezentate de comisionul de administrare, se încadrează în dispoziţiile art. 15 alin. (2) Codul fiscal, nefiind supuse impozitului pe profit, având în vedere că această categorie de venituri este achitată de titularii drepturilor de autor organismului de gestiune colectivă, comision prevăzut de Legea nr. 8/1996.

Aceste categorii de venituri sunt scutite în mod expres de impozitul de profit, nefiind relevant că prevederile art. 15 Codul fiscal fac referire la noţiunea de taxă, cotizaţie sau contribuţie bănească, în timp ce Legea nr. 8/1996 utilizează noţiunea de comision, atâta timp cât cele două legi au în vedere aceleaşi categorii de venituri, doar că denumirile utilizate sunt diferite.

Rezultă, aşadar, că exonerarea reclamantei de la plata impozitului pe profit suplimentar este determinată, pe de o parte de natura activităţii acesteia, în calitate de organism de gestiune colectivă; şi, pe de altă parte, de natura comisionului încasat de reclamantă în considerarea operaţiunilor de colectare a veniturilor titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe.

Această concluzie se impune întrucât acest comision de administrare, încasat pentru operaţiunile specifice ale reclamantei - persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial - reprezintă o contribuţie bănească, în sensul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) Codul fiscal, fiind, aşadar, scutit de la plata impozitului pe profit.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi admis, iar hotărârea atacată va fi casată şi, în urma rejudecării, acţiunea introductivă va fi admisă, urmând ca decizia nr. 342/19.05.2019, emisă de pârât, precum şi actele care au stat la baza acesteia să fie anulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2316 din 13 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea pârâtei Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Anulează Decizia nr. 342 din 19.05.2016 emisă de către pârâtă, precum şi actele care au stat la baza emiterii acesteia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2020.