Forfeiture of insurance guarantee claim due to failure to file within statutory 90-day period following insurer bankruptcy

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 7.02.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 12318 din 11.01.2018 emisă de pârât.

În motivare, a arătat în esenţă că a trimis cererea de despăgubire asigurătorului care nu a redirecţionat-o către pârât având în vedere declanşarea procedurii de faliment. Consideră că având domiciliul în Germania nu poate fi sancţionat pentru că nu cunoştea că asigurătorul a intrat în faliment.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.03.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 13065 din 12.02.2018 emisă de pârât.

În motivare, a arătat în esenţă că a trimis cererea de despăgubire asigurătorului care nu a redirecţionat-o către pârât având în vedere declanşarea procedurii de faliment. Consideră că nu poate fi sancţionat cu decăderea din cauza turpitudinii asigurătorului.

1.3. Prin încheierea din 2.10.2018, în temeiul art. 139 din C. proc. civ., s-a dispus conexarea celor două dosare.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 210 din data de 22.01.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţiile formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiate.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 210 din data de 22.01.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanţa de fond a respins acţiunea prin invocarea prev. art. 14 alin. (1) din Legea nr. . 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit prev. art. 27 din Norma nr. 16/2015 lichidatorul avea obligaţia de a comunica la FGA situaţia creanţelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente, chiar dacă nu erau aprobate la plată de către asigurător. Deci, în cazul respectării obligaţiilor legale de către lichidator cererea de plată putea şi trebuia să fie onorată de intimatul FGA. Fără doar şi poate legiuitorul prin prevederile citate a urmărit ocrotirea persoanelor păgubite care s-au adresat în timp util societăţii de asigurare, iar hotărârea criticată nu respectă voinţa legiuitorului.

În opinia sa, termenul de 90 zile reglementat prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în care "asiguraţii pot formula cereri în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor", se referă la acele persoane, care la aceea dată, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, nu au formulat şi înaintat încă cereri de despăgubire la asigurător.

În cazul de faţă, recurentul-reclamant arată că a înaintat cerere de acordare a despăgubirilor, împreună cu actele doveditoare, către societatea de asigurare B. S.A., la data de 21 aprilie 2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a acestei societăţi.

Prin urmare, în virtutea atribuţiilor conferite de lege, în temeiul art. 27 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi d) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, lichidatorul judiciar trebuia să transmită Fondului un raport amănunţit asupra situaţiei creanţelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidenţele societăţii de asigurare debitoare, aprobate sau neaprobate la plată, printre care şi situaţia creanţelor subsemnatului faţă de societatea de asigurare. în urma acestui demers, Fondul de garantare era obligat, în sensul dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, ca de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva asigurătorului, să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Astfel, consideră că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale în materie, în sensul că şi acei asiguraţi ar trebui să depună cerere de despăgubire încă o dată, în termenul de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de lichidare, care deja au formulat şi depus cererea la asigurător. O asemenea interpretare ar însemna o povară excesivă în sarcina asiguraţilor, deşi creditorii nu au obligaţia legală să urmărească faza în care se află procedura de faliment a unei societăţi de asigurare. Or, în mod evident nu acesta a fost scopul legiuitorului, care prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 a statuat că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător."

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din data de 03 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte va avea în vedere că, recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 12318 din 11.01.2018 şi deciziei nr. 13065 din 12.02.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a respins contestaţiile, ca neîntemeiate, reţinând că dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, astfel că partea avea obligaţia să formuleze cererea de plată în termenul de 90 zile prevăzut de lege, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este legală întrucât constatarea tardivităţii depunerii cererii de plată corespunde realităţii.

Recurentul-reclamant invocă interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) lit. c) şi d) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora: (1) În conformitate cu art. 258 lit. a) şi art. 260 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar desemnat în dosarul de faliment va transmite Fondului un raport amănunţit asupra situaţiei bunurilor/veniturilor societăţii de asigurare debitoare şi asupra stadiului procedurii de lichidare. (2) Raportul lichidatorului judiciar, prevăzut la alin. (1), va cuprinde şi următoarele: c) situaţia creanţelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidenţele societăţii de asigurare debitoare, aprobate la plată de către aceasta, dar neînregistrate la dosarul de faliment în condiţiile Legii nr. 85/2014; d) situaţia creanţelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidenţele societăţii de asigurare debitoare, neaprobate la plată de către aceasta şi neînregistrate la dosarul de faliment în condiţiile Legii nr. 85/2014.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste dispoziţii nu au fost invocate în mod expres în cadrul cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care recurentul-reclamant ar fi considerat incidenţa acestora ar fi trebuit să se îndrepte şi împotriva asigurătorului, iar pe de altă parte, că instanţa de fond a fost învestită cu verificarea legalităţii deciziei nr. 12318/11.01.2018 prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamant, ca fiind tardivă, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări. În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, rezultă că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, deschiderea procedurii de faliment împotriva Societăţii B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă la data de 28.04.2016, iar termenul de 90 de zile calculat, potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se împlinea la data de 28.07.2016.

Prin urmare, de la data rămânerii definitive a declarării falimentului începe să curgă termenul de 90 de zile în care partea interesată avea posibilitatea formulării unei cereri de plată.

Faptul că recurentul-reclamant a transmis cererea de despăgubire şi actele doveditoare societăţii de asigurare B. S.A. la data de 21.04.2016, anterior declarării falimentului, nu poate atrage răspunderea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor atât timp cât art. 14 alin. (1) Legea nr. 213 din 21 iulie 2015, actualizată, privind Fondul de garantare a asiguraţilor impune respectarea unui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a deschis procedura falimentului asigurătorului.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul recurentului-reclamant de la data deschiderii procedurii de faliment împotriva Societăţii B. S.A., rămasă definitivă la data de 28.04.2016, aspect faţă de care, la data înregistrării cererii de plată nr. x/12.10.2017 acesta era decăzut din dreptul de a se adresa intimatului-pârât.

De asemenea, Înalta Curte constată că Legea nr. 213/2015 menţionează în mod expres la art. 2 alin. (1) că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Cu alte cuvinte, Fondul de Garantare a Asiguraţilor intervine în cazul în care asigurătorul a fost declarat insolvent în urma deschiderii procedurii falimentului.

Faţă de aceste considerente, este lipsit de relevanţă faptul că cerere de plată a fost adresată asigurătorului anterior deschiderii falimentului, iar acesta avea obligaţia de a o transmite pârâtului, atât timp cât intimatul-pârât din prezenta cauză nu poate răspunde pentru faptele acestuia decât în limitele învestirii.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că întrucât nu există o derogare legală expresă de la sancţiunea decăderii, deciziile contestate sunt legale, partea fiind decăzută din dreptul de a formula cererea de plată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

7. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 210 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 aprilie 2020.