Appeal against dismissal of action challenging suspension of tax objection for criminal referral: appeal dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2016 la data de 13.01.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară prin administrator judiciar B. a solicitat ca în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 235 din 24.07.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligarea pârâtei să pronunţe o soluţie asupra contestaţiei depuse de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 216 Codul de procedură fiscală, cu privire la motivul indicat la punctul 2. A din contestaţie, respectiv lipsa deciziei de reverificare; cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 63 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

III Recursul formulat de pârâţi

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 1938 din 7 iunie 2016 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, susţinând în temeiul prevederilor art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut în esenţă că motivele reţinute de prima instanţă pentru a respinge acţiunea nu sunt întemeiate, instanţa apreciind greşit că dacă soluţionarea pe fond a contestaţiei depinde de sesizarea penală, atunci soluţionarea întregii contestaţii trebuie suspendata.

Recurenta a arătat că în primul rând, suspendarea nu este o soluţie automată şi obligatorie pentru organul fiscal, ci este facultativă. Art. 214 Codul de procedură fiscală prevede clar că "Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei".

Aşadar, soluţia suspendării nu se aplică automat, ci organul de soluţionare trebuie să verifice în ce măsură incidenţa unuia dintre cele două cazuri reglementate de lit. a) şi b) poate afecta soluţia organului de soluţionare. Or, în cazul nostru, existenţa sesizării penale nu are nici o înrâurire asupra motivului de procedură.

În al doilea rând, motivele de nulitate a deciziei de impunere ţinând de nerespectarea procedurii trebuie soluţionate înaintea motivelor de fond. Potrivit art. 213, alin. (5) Codul de procedură fiscală, "Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei".

Aşadar, până la a ajunge la motivele de fond, pârâta trebuia să soluţioneze motivul de procedură invocat. Abia apoi, dacă motivul de procedură ar fi fost respins, putea constata faptul că, pe fond, se impune suspendarea soluţionării contestaţiei.

Dacă ar fi procedat în acest mod, pârâta i-ar fi permis să se adreseze instanţei de judecată pentru a verifica soluţia sa cu privire la motivul de procedură.

În opinia recurentei, decizia de a suspenda soluţionarea contestaţiei nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 214, alin. (1), lit. a) Codul de procedură fiscală

Conform art. 214, alin. (1), lit. a) invocat de autoritatea fiscală ca temei al suspendării, "organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când [...] organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Din textul de lege citat rezultă că, pentru a suspenda soluţionarea contestaţiei, organul de soluţionare trebuie să motiveze decizia de suspendare; iar motivarea oferită de organul de soluţionare trebuie să arate de ce constatarea unei eventuale infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei care urmează să fie dată în procedură administrativă.

Nici una dintre cele două condiţii nu este îndeplinită în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate indicat de reclamantă la punctul 2. A din contestaţie.

A susţinut recurenta că organul de soluţionare a contestaţiei nu a motivat decizia de suspendare în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate vizând încălcarea normelor de procedură.

Organul de soluţionare a contestaţiei nu face nici o referire la motivul din contestaţie referitor la încălcarea procedurii de reverificare de către organele de inspecţie fiscală, ci doar la motivele de contestare pe fond a deciziei de impunere. însă la filele x din Decizie, organul de soluţionare reţine că s-a formulat şi motivul de nelegalitate referitor la încălcarea procedurii de verificare. În aceste condiţii, rezultă că decizia de suspendare este nemotivată în ceea ce priveşte capătul de contestaţie privind încălcarea procedurii de către organele de inspecţie fiscală.

Instanţa de fond a apreciat că nici nu era nevoie ca organul de soluţionare să motiveze soluţia cu privire la acest motiv, însă această susţinere nu este corectă. Organul de soluţionare trebuie să răspundă tuturor motivelor invocate în contestaţie, iar cu privire la acest motiv, nu subzistă nicio raţiune de suspendare. În consecinţă, organul de soluţionare trebuia fie să soluţioneze motivul de nelegalitate invocat, fie să motiveze suspendarea soluţionării sale.

Constatarea unei eventuale infracţiuni nu ar putea avea nici o înrâurire asupra soluţiei cu privire la motivul de nelegalitate referitor la încălcarea normelor de procedură de către inspectorii fiscali.

Cu privire la realizarea reverificării, în lipsa unei decizii de reverificare emisă în condiţiile legii, sesizarea penală nu poate avea nici o înrâurire, nici măcar la modul cel mai abstract cu putinţă.

Organul de soluţionare a contestaţiei nu are nevoie de nici o informaţie suplimentară care ar putea proveni de la organele de cercetare penală pentru a proceda la soluţionarea contestaţiei pe acest motiv. Toate argumentele de care are nevoie se află în contestaţie şi în starea de fapt la care aceasta se referă: organele de inspecţie fiscală au calculat TVA pentru o perioada pentru care societatea fusese deja obiectul unei inspecţii fiscale. Pentru a recalcula acel TVA, procedura prescrisă de lege (art. 105 şi 1051 Codul de procedură fiscală) este clară: trebuia emisă o decizie de reverificare, aceasta trebuia comunicată, şi abia ulterior se putea proceda la efectuarea reverificării. Această normă a fost încălcată de către inspectorii fiscali. Cu privire la acest motiv de contestaţiei, organul de soluţionare se putea pronunţa în momentul sesizării.

Niciun argument din eventuala cercetare penală nu poate aduce elemente noi pentru a evalua dacă inspectorii fiscali au respectat sau nu procedura legală susmenţionată.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei ANAF să pronunţe o soluţie cu privire la motivul indicat în la punctul 2A din contestaţie, respectiv lipsa deciziei de reverificare.

IV. Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală, arătând în esenţă că argumentele recurentei nu sunt de natură să ducă la modificarea hotărârii atacate.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Starea de fapt relevantă este, în esenţă, următoarea:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 218 alin. (2) raportat la art. 216 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, Decizia nr. 235/24.07.2015, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendare soluţionării contestaţiei, fiind reţinut ca temei de drept dispoziţiile art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G.. Nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care, organul de soluţionare competent poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea contestaţiei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei contestare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Curtea de apel a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, întrucât în speţă există suspiciuni cu privire la veridicitatea documentelor, declaraţiilor şi înscrisurilor sub semnătură privată, veridicitate care constituie o condiţie esenţială în vederea acordării/neacordării dreptului de deducere a TVA, fiind necesară soluţionarea laturii penale având în vedere că se ridică şi problema realităţii operaţiunilor economice declarate.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în cauză nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform cărora, casarea unei hotărârii se poate cere când "aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală:

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a)Organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 - Sesizarea organelor de urmărire penală:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penala în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului".

Contrar susţinerilor recurentei referitoare la legătura dintre soluţionarea contestaţiei şi soluţionarea laturii penale, elementele factuale din cauză justifică soluţia administrativă de suspendare.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, a reţinut în deciziile nr. 1237/2008 şi 56/2013 următoarele:

"Cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă".

Prin urmare, în speţă, între stabilirea obligaţiilor fiscale constate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.04.2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/15.04.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea administrativă a cauzei.

Această interdependenţă constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, intimata-pârâtă a considerat că există suspiciuni cu privire la veridicitatea documentelor, declaraţiilor şi înscrisurilor sub semnătură privată, veridicitate care constituie o condiţie esenţială în vederea acordării/neacordării dreptului de deducere a TVA.

Astfel, chiar in situaţia in care condiţiile de formă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA ar fi îndeplinite, respectiv dacă ar exista documente justificative, contribuabilul nu are drept de deducere în condiţiile în care operaţiunile nu sunt reale - orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora intimata-pârâta ANAF trebuie să pronunţe o soluţie cu privire la motivul indicat în la punctul 2A din contestaţie, respectiv lipsa deciziei de reverificare, întrucât contestaţia reclamantei nu poate fi analizată parţial, ci doar în integralitatea ei.

În acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte constată că deşi reclamanta a înţeles să-şi structureze motivele contestaţiei sub trei aspecte, punctele 2A, 2B şi 2 C, totuşi soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x putea viza doar contestaţia reclamantei în întregul său, iar motivarea deciziei de suspendare nu trebuia să vizeze fiecare argument al reclamantei.

Prin urmare, câtă vreme în cauza de faţă, se pune în discuţie realitatea tranzacţiilor efectuate de către recurenta-reclamanta, este evident că aceste aspecte nu pot fi cercetate de instanţele de contencios administrativ care nu dispun de mijloacele necesare pentru analizarea unor eventuale tranzacţii fictive, aceste mijloace fiind specifice doar organelor de urmărire penala.

Aşadar, nu va fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate pentru considerentele expuse.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. în reorganizare judiciară împotriva sentinţei civile nr. 63 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2019.