Appeal against discrimination fine for inaccessible public transport dismissed as unfounded

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Reclamantul Primarul Municipiului Cluj-Napoca-A. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) a solicitat anularea în parte a hotărârii 357/2016 emise de acesta din urmă, în sensul exonerării de la plata amenzii în sumă de 10000 RON stabilită în sarcina reclamantului cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul arată că nu există îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege şi nicio nerespectare a unei hotărări anterioare faţă de care să poată considera că neasigurarea condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o faptă nouă constată de către autoritatea cu competenţe în domeniu, pentru aceeaşi faptă se aplică o singură sancţiune printr-un singur act decizional.

A mai susţinut că, în condiţiile în care se constată o nesoluţionare parţială a problemelor constatate anterior la momentul sesizării 2016 nu poate fi considerată fapta de discriminare ci doar de neconformare la dispoziţiile legale deci nu se poate aplica aceeaşi sancţiune.

Reclamantul a pus în discuţie calitatea sa de subiect al raportului juridic deoarece atribuţiile în domeniul transportului local în ceea ce priveşte asigurarea cadrului de desfăşurare revine potrivit art. 63 pct. 5 lit. a) din Legea 215/2001 Consiliului Local şi nu Primarului.

2. Hotărârea pronunţată în cauză

Curtea de Apel, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 388 din 24 octombrie 2016, a respins cererea formulat de Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva hotărârii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării.

3. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 388/2016 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul, a promovat recurs Primarul Municipiului Cluj-Napoca, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 483 şi urm. din C. proc. civ., republicat, admiterea recursului şi casarea sentinţei civile recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării succinte a situaţiei de fapt generatoare a prezentului litigiu, în susţinerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv când instanţa a dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant susţinând că prima instanţă a interpretat în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000,având în vedere că nu este îndeplinită situaţia reglementată de legiuitor.

Recurentul-reclamant a arătat că temeiul de drept al Hotărârii nr. 357/2016 emisă de pârât în reprezintă acelaşi text de lege invocat şi în hotărârile anterioare, respectiv Hotărârea nr. 251/2014 şi Hotărârea nr. 271/2015 prin care intimatul-pârât a sancţionat cu amendă, contravenţia prevăzută de O.U.G. nr. 137/2000 constând în neasigurarea condiţiilor mijloacelor de transport în comun pe raza Municipiului Cluj-Napoca a persoanelor cu dezabilităţi.

Precizează că, pentru anul 2016, recurentul-reclamant nu a răspuns la solicitarea intimatului-pârât, urmare căreia a apreciat că nu a remediată problema, procedând la aplicarea unei noi amenzi. Apreciază că Hotărârea nr. 357 din 11 mai 2016, prin care s-a dispus aplicarea amenzii de aproximativ 10.000 RON este nelegală, deoarece conform principiului non bis idem, raportat la care pentru o faptă poate fi aplicată o singură sancţiune, iar sacţiunea a fost aplicată şi prin cele două hotărâri anterioare.

Conchide recurentul, în sensul că Hotărârea nr. 357/2016 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţilor art. 20 alin. (8) şi art. 10 din O.U.G. nr. 137/2000 şi raportat la art. 2 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 6 din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ iar instanta de fond a omis cu desăvârşire analizarea cererii de chemare în judecată prin prisma acestui motiv.

La nivelul municipalităţii clujene s-au derulat sau se derulează la nivelul ultimilor 2 ani două achizitii majore de mijloace de transport în comun, respectiv procedura de achiziţie a unor tramvaie prin încheierea unui contract cadru de furnizare precum şi procedura de achiziţie de autobuze noi ce se desfăşoară în prezent.

Faţă de acestea a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare in judecată astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a înţeles să formuleze întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 19 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurentul procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

.

Raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate, instanţa a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, încât criticile formulate de reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Prin Hotărârea nr. 357/11.05.2016 Cosiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat întrunirea elementelor constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 pentru fapta de neasigurare a condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi şi Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi art. 9,19 şi 20 şi s-a aplicat sancţiunea amenzii contravenţionale de 10.000 RON pentru primarii mai multor localităţi printre care şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

Obiectul sesizării şi descrierea presupusei fapte de discriminare aşa cum este menţionat la pct. II din hotărâre a constat că prin Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie 2014 Colegiul director al Consiliului Naţional penttru Combaterea Discriminării a constatat caracterul discriminatoriu al neasigurării condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii în mijloacele de transport în comun, acordând un termen de 6 luni pentru remedierea problemelor.petiţiei a constat în monitorizarea situaţiei de după data de 1 martie 2016 la expirarea termenului acordat prin Hotărârea nr. 271 din 10 iunie 2016.

Anterior, prin Hotărârea nr. 271 din 10 iunie 2015 s-a constatat că reclamanţii nu au remediat situaţia, astfel persoanele cu dizabilităţi locomotorii au fost discriminate şi în perioada anterioară acestei decizii. S-a mai menţionat că obiectul petiţeiei este monitorizarea suituaţiei de după data de 1 martie 2016 (la expirarea termenului de 6 luni).

Aşadar, prin Hotărârea nr. 357 din 11 mai 2016, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că "neasigurarea condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4), coroborat cu art. 10 lit. g) şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 şi conform Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, art. 9, 19 şi 20, ratificate de România prin Legea nr. 221/2010", dispunându-se aplicarea amnezii contravenţionale de 10. 000 RON a mai multor autorităţi publice, între care şi Primarul Municipiului Cluj -Nbapoca, conform art. 26 alin. . (1) din O.U.G. nr. 137/2000.

Fapta reţinută în sarcina recurentului reprezintă un comportament pasiv, constând în încălcarea art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care prevede că "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt nefondate, instanţa de fond reţinând corect neîndeplinirea obligaţiei care îi revenea recurentului-reclamant, în calitatea sa de autoritate a administraţiei publice locale, de a lua măsurile specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilităţi locomotorii.

Raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b), art. 22 şi art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 9, art. 19 şi art. 20 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi respectiv prevederile art. 2 alin. (1), (4), art. 10 lit. g) şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că autorităţilor administraţiei publice locale le revine obligaţia de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la serviciul de transport public local, pentru această categorie de utilizatori, respectiv obligaţia de a lua măsurile specifice prevăzute de art. 22 din Legea nr. 448/2006, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, care să conducă la asigurarea utilizării de către aceste persoane a tuturor mijloacelor de transport în comun local.

Înalta Curte constată că discriminarea şi implicit, incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 137/2000, este dată de existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin neasigurarea condiţiilor optime de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii aceştia fiind nevoiţi să aştepte autobuzele dotate cu facilităţile necesare sau adaptate pentru a permite accesul.

Primarul, ca autoritate executivă, are obligaţia de a coordona serviciul public de transport aflat în subordinea autorităţii publice locale acesta răspunzând de modul în care se realizează efectiv acest serviciu, atsfel că motivul de recurs privind lipsa calităţii procesuale a Primarului mun. Cluj-Napoca, care vizează, în fapt, lipsa calităţii de subiect activ al contravenţiei, este nefondat.

Mai mult decât atât, Primarul este autoritate a administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituţia României, iar dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap precizează că "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare".

Aşadar, faţă de aceste dispoziţii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului, în calitatea sa de organ executiv, astfel că, revenindu-i obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, pentru neîndeplinirea acestei obligaţii şi consecinţele produse în cee ace priveşte discriminarea, sancţiunea contravenţională îi poate fi aplicată.

Este adevărat că o faptă poate fi sancţionată o sigură dată că, pentru o situaţie identică judecată deja, nu se poate demara un nou proces că, odată pronunţată o hotărâre definitivă pentru un anume aspect, în legătură cu aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză juridică cele statuate de instaţă devin obligatorii, conform principiului general non bis idem.

Însă, asa cum reiese din actele dosarului, Primarul a fost sancţionat pentru fapte similare, aceste sancţiuni având în comun efectul produs, respectiv neasigurarea mijloacelor de transport adaptate nevoilor persoanelor cu dezabilităţi.

De altfel, contravenţia reţinută este continuă, întrucât discriminarea, astfel cum a fost reţinută, durează în timp, iar fapta constatată nu a încetat.

Chiar şi în situaţia în care Primarul a fost chestioant cu privire la numărul de mijloace de transport adaptate, acesta a înţeles să ignore solicitările intimatului-pârât Consiliul Naţional al Combaterii Discriminării, astfel că acesta, în mod legal a reţinut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligaţiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale.

În concluzie, raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate, instanţa a aplicat în mod corect normele de drept material incidente.

Or, potrivit art. 2 din din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.".

Conduita Primarului Municipiului Cluj-Napoca prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun.

Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege şi se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului privind eforturile autorităţii în achiziţionarea mijloacelor de transport în comun, insuficienţa fondurilor disponibile cu acest scop, demararea şi finalizarea procedurilor de achiziţii publice care au avut sau au ca finalitate reînnoirea parcului auto destinat transportului în comun, acestea fiind aspecte care nu înlătură existenţa discriminării şi răspunderea contravenţională.

Trimiterea pe care recurentul o face cu privire la faptul că instanţa de fond nu a avut la bază nicio probă care să dovedească situaţia de fapt reţinută de intimată, pronunţând astfel o hotărâre nelegală nu poate fi reţinută în contextul în care discriminarea şi implicit, incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 137/2000 este dată de existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin neasigurarea condiţiilor optime de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii aceştia fiind nevoiţi să aştepte autobuzele dotate cu facilităţile necesare sau adaptate pentru a permite accesul.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Primarul Municipiului Cluj-Napoca - A. împotriva sentinţei civile nr. 388 din 24 octombrie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2019.