Municipal transport discrimination fine upheld for failure to adapt vehicles for persons with disabilities

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamantul Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 357 din 11.05.2016, emisă de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 413 din data 12.10.2016, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 413 din data de 12.10.2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Municipiul Craiova prin Primar, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că instanta de fond a analizat în mod eronat excepţia prescripţiei întrucât, din interpretarea dispoziţiilor speciale ale art. 13 din O.G. nr. 2/2001, aplicarea sanctiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen 6 luni de la data săvârşirii faptei, iar în ceea ce priveste contravenţiile continue termenul aplicării sancţiunii curge de la data încetării săvârşirii faptei.

În acest sens, o contravenjie este continuă, atunci cand ea se repetă consecutiv de cel puţin două ori, adică işi urmează cursul fără nicio întrerupere, succesiv.

Sub acest aspect, recurentul a apreciat că respectivă contravenţie constatată de către CNCD nu este una continuă, câtă vreme de la data autosesizarii şi constatării faptei, autorităţile locale au întreprins periodic măsuri urgente privind facilitarea acesului persoanel dizabilitaji locomotorii la transportul public comun. În acest sens stau mărturie comunicarile transmise de catre operatorul de transport local din municipiul Craiova -Regia Autonoma de Transport Craiova catre Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii.

Recurentul susţine că instanţa de fond trebuia să analizeze din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, aşa cum a fost sesizată, căreia dintre autorităţile locale i-ar reveni competenţa de a aproba măsurile cu privire la adaptarea mijloacelor de trasnsport în comun şi dacă persoana contravenientă ar fi avut vreo culpă prin neaplicarea acestor măsuri.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilităţi motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora şi reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi potrivit prevederilor art. 9, art. 19 şi art. 20 din Convenţi pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menţionat, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:...g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunţate, în mod corect s-a constatat existenţa discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) şi (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea în toate mijloacele de transport în comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege şi se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispoziţiile art. 19 din Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă;...".

De asemenea, în mod legal s-a reţinut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligaţiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce priveşte măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ teritorială a municipiului Craiova, îndeplinindu-şi parţial obligaţiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilităţi locomotorii, concluzia CNCD fiind aceea că la nivelul lunii martie 2016 din totalul de 185 autobuze, 102 au fost adaptate, situaţie de fapt ce nu a suferit modificări de la data ultimei constatări.

Obligaţiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie sunt prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", şi art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie".

În aceste circumstanţe legale, este neîntemeiată apărarea reclamantului referitoare la măsurile pozitive pe care le-a luat pentru adaptarea mijloacelor de transport în comun. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, măsurile parţiale la care face referire reclamantul nu conduc la negarea, răsturnarea stării de fapt reţinută în hotărâre. De altfel, însăşi reclamantul, în finalul acţiunii, conchide că nu poate retrage toate mijloacele de transport din circulaţie pentru a le adapta.

Instanţa de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului de a se aplica sancţiunea contravenţională, întrucât aşa cum se reţine din descrierea faptei care a condus la aplicarea sancţiunii amenzii în sarcina reclamantei este o contravenţie continuă, avînd în vedere că durează de o perioadă lungă de timp, manifestîndu-se prin pasivitate.

Neîntemeiată este şi critica recurentului-reclamant referitoare le inexistenţa unor responsabilităţi în domeniu a instituţiei primarului.

Primarul este autoritate a administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituţia României, iar potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel că pentru neîndeplinirea acestei obligaţii îi poate fi atrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancţionând o conduită care e discriminatorie.

În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Municipiul Craiova prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 431 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.