Direct discrimination in local public transport for persons with locomotor disabilities; statutory obligation to adapt existing vehicles and passive conduct of local authorities.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamantul Primarul municipiului Vaslui a contestat hotărârea nr. 357/11.05.2016 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, ori, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate cu sancţiunea avertismentului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 156 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 156 din data de 26 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contrencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Primarul Municipiului Vaslui, invocând critici ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentula a arătat că din dispoziţiile Legii nr. 215/2001 rezultă fără echivoc că atribuţile în domeniul transportului local în ceea ce priveşte asigurarea cadrului de desfăşurare a acestuia revin consiliului local pe raza căruia este organizat acest serviciu public, primarul exercitând doar atribuţii privind coordonarea realizării seriviciilor publice de interes local, precum şi punerea în aplicare a hotărârilor consiliului local în acest domeniu.

Primarul Municipiului Vaslui şi Consiliul Local Vaslui, prin Hotărârea nr. 31/26.03.2015, au aprobat achiziţionarea unui număr de trei trolebuze adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilităţi, potrivit facturii nr. x/13.11.2015, iar din acest an, trolebuzele achiziţionate au fost date în folosinţă.

Recurentul a susţinut că nu se poate reţine faptul că "Primarul Municipiului Vaslui", ar fi săvârşit prin inacţiune o faptă de discriminare a persoanelor cu dizabilităţi, atâta vreme cât autoritatea locală a demarat şi a finalizat proceduri de achiziţii publice care au avut sau au ca finalitate reînnoirea parcului auto destinat transportului în comun.

Recurentul a apreciat că, în speţa de faţă, deosebit de importat este faptul că intimata în aplicarea contravenţiei nu a avut la bază vreo sesizare sau vreo nemulţumire a persoanelor cu dizabilităţi în sensul că ar fi fost discriminaţi într-un fel sau altul.

Astfel, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, "conduita inactivă a reclamantului, ca reprezentant al municipiului, a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilităţi locomotorii, privându-i de posibilitatea de a circula liber cu orice mijloc de transport în comun în municipiu".

Or, atât timp cât intimata nu a primit nicio sesizare din parea persoanelor cu handicap din Municipiul Vaslui că ar fi fost privaţi de a circula liber cu orice mijloc de transport în comun, înseamnă că măsurile luate de autoritatea locală prin adoptarea unui grafic, afişat în fiecare staţie, cu orele mijloacelor de transport adaptate nevoilor acestora şi-a atins scopul.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilităţi motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora şi reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi potrivit prevederilor art. 9, art. 19 şi art. 20 din Convenţi pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menţionat, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:...g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunţate, în mod corect s-a constatat existenţa discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) şi (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea în toate mijloacele de transport în comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege şi se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispoziţiile art. 19 din Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă;...".

De asemenea, în mod legal s-a reţinut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligaţiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce priveşte măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ teritorială a municipiului Vaslui, îndeplinindu-şi parţial obligaţiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilităţi locomotorii, concluzia CNCD fiind aceea a unei ameliorări uşoare faţă de anii 20104 şi 2015.

Este adevărat că demersurile efectuate în perioada respectivă reflectă preocuparea autorităţilor locale în sensul asigurării accesibilităţii persoanelor cu dizabilităţi locomotorii la transportul în comun, însă nu sunt apte a demonstra lipsa de veridicitate a constatărilor CNCD.

Obligaţiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie sunt prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", şi art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie".

În aceste circumstanţe legale, este neîntemeiată apărarea recurentului referitoare la mărimea efortului bugetar pe care-l impune înnoirea parcului auto şi existenţa unui parc auto învechit. Dispoziţiile legale menţionate mai sus nu obligă la înnoirea parcului auto cu autobuze, troleibuze sau tramvaie accesibilizate, ci şi la alternativa adaptării mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie, operaţiune care implică costuri mai reduse, şi care se impunea a fi îndeplinită până în anul 2010.

Neîntemeiată este şi critica recurentului-reclamant referitoare le inexistenţa unor responsabilităţi în domeniu a instituţiei primarului.

Primarul este autoritate a administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituţia României, iar potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel că pentru neîndeplinirea acestei obligaţii îi poate fi atrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

Constată Inalta Curte că nu pot fi primite, ca exoneratoare de răspundere, nici susţinerile recurentului cu privire la imprejurarea că în municipiul Vaslui nu a fost inregistrată nicio reclamaţie din partea vreunui cetăţean, în condiţiile în care obligaţia asigurării condiţiilor de transport a persoanelor cu dizabilităţi este una prevăzută expres prin lege.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancţionând o conduită care e discriminatorie.

În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Primarul Municipiului Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 156 din 26 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.