Failure to adapt all public transport for persons with locomotor disabilities constitutes ongoing discrimination despite partial compliance and acquisition of new accessible vehicles

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat admiterea acţiunii şi modificarea în parte a Hotărârii nr. 357/11.05.2016 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) atacate, în sensul anularii amenzii contravenţionale aplicate instituţiei Primarului Municipiului Tulcea.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 144 din 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 144 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Instituţia Primarului Municipiului Tulcea, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi modificarea în parte a hotărârii CNCD, în sensul anulării amenzii şi, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu sancţiunea "avertismentului".

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu eludarea unor aspecte referitoare la situaţia de fapt expusă în întâmpinare.

Recurenta a arătat că sancţiunea a fost aplicată pentru neadaptarea tuturor mijloacelor de transport existente în parcul auto al operatorului economic delegat să presteze acest serviciu public.

Instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că reclamantul nu a contestat situaţia de fapt reţinută, respectiv existenţa pe teritoriul Municipiului Tulcea a unor mijloace de transport în comun care nu au fost adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilităţi locomotorii.

Recurenta a apreciat că această concluzie nu poate fi de natură să conducă în mod repetat la sancţionarea instituţiei, atât timp cât la nivelul municipiului Tulcea au fost aduse la îndeplinire măsuri specifice ce revin autorităţilor administraţiei publice locale de a asigura transportul în comun al persoanelor cu handicap prin achiziţionarea de mijloace de transport în comun adaptate, respectiv de adaptare a mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare.

De asemenea, nu se poate reţine un comportament pasiv în sarcina instituţiei Primarului Municipiului Tulcea întrucât în perioada iulie 2014 - august 2016 au fost achiziţionate şi puse în funcţiune la nivelul municipiului Tulcea şapte autobuze noi pentru transport public de călători prevăzute cu rampe speciale pentru persoane cu dizabilităţi, iar sub aspectul dotărilor, prevăzute cu locuri pentru persoane cu mobilitate redusă.

Faţă de aceste împrejurări, recurenta consideră că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că în speţa de faţă nu ar fi vorba despre dubla sancţionare a aceleiaşi fapte contravenţionale, în condiţiile constatării în mod vădit false de către C.N.C.D. a faptului că la nivelul municipiului Tulcea nu au fost luate măsuri pentru asigurarea condiţiilor de transport în comun persoanelor cu handicap locomotor.

Prin urmare, în condiţiile în care la nivelul municipiului Tulcea au fost achiziţionate mijloace de transport noi, adaptate condiţiilor de transport în comun pentru persoanele cu handicap locomotor, C.N.C.D. a aplicat în mod discreţionar sancţiuni din ce în ce mai grave, eludând astfel dispoziţiile legale referitoare la individualizarea sancţiunii, potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a textelor de lege incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilităţi motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora şi reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi potrivit prevederilor art. 9, art. 19 şi art. 20 din Convenţi pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menţionat, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:...g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunţate, în mod corect s-a constatat existenţa discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) şi (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea în toate mijloacele de transport în comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilităţii, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege şi se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispoziţiile art. 19 din Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă;...".

De asemenea, în mod legal s-a reţinut comportamentul pasiv al recurentului, raportat la obligaţiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce priveşte măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ teritorială a municipiului Tulcea, îndeplinindu-şi parţial obligaţiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilităţi locomotorii, concluzia CNCD fiind aceea că până la noua verificare nu s-au înlăturat faptele ce constituie contravenţie.

Obligaţiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie sunt prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", şi art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie".

În aceste circumstanţe legale, este neîntemeiată apărarea reclamantului referitoare la demersurile efectuate, în condiţiile în care instanţa de fond a constatat că achiziţionarea celor 3 autobuze a fost reţinută şi cu prilejul analizării Hotărârii CNCD nr. 251/30.04.2014, astfel că ceea ce constituie motivul aplicării unei noi sancţiuni este tocmai neluarea altor măsuri pentru înlăturarea formelor de discriminare după achiziţionarea celor trei autobuze, numărul de autobuze neadaptate fiind în continuare foarte mare după achiziţionarea celor 3 autobuze.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a achiziţionat alte 4 autobuze dotate corespunzător însă contractul de furnizare a fost încheiat în anul 2016 la 14.06.2016, după aplicarea sancţiunii de către CNCD.

Neîntemeiată este şi critica recurentului-reclamant referitoare le inexistenţa unor responsabilităţi în domeniu a instituţiei primarului.

Primarul este autoritate a administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituţia României, iar potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel că pentru neîndeplinirea acestei obligaţii îi poate fi atrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancţionând o conduită care e discriminatorie.

În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Primarul Municipiului Tulcea împotriva sentinţei nr. 144 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.