Compensatory measure surface area in religious property restitution: validity of pre-expropriation tax declarations as contrary evidence under O.U.G. 94/2000

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 5404/21.04.2016 şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să constate calitatea reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2003 pentru terenul în suprafaţă de 214 mp. situat în Piatra Neamţ, str. x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 98 din 24 septembrie 2016, Curtea de Apel Bacău, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a anulat Decizia nr. 5404/21.04.2016 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii, prin care să constate calitatea reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2003 pentru terenul în suprafaţă de 214 mp. situat în Piatra Neamţ, str. x.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 98 din 24 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Recurenta a susţinut că declaraţia de impunere şi procesul-verbal de impunere din anul 1952 reprezintă declaraţii pe proprie răspundere ale contribuabilului şi nu pot fi considerate probe contrare care să înlăture prezumţia legală de proprietate recunoscută decretului de expropriere, în sensul dispoziţiilor legale citate anterior.

Pentru soluţionarea cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003, au fost coroborate înscrisurile doveditoare ale întinderii dreptului de proprietate depuse de către solicitantă şi s-a constatat că acestea reprezintă tocmai dovada contrară actului normativ de expropriere, Comisia apreciind că respectivele înscrisuri nu pot fi ignorate în procedura administrativă de soluţionare a dosarului aferent cererii de retrocedare în cauză.

La data de 16 decembrie 2019, intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare şi recurs incident.

4. Întâmpinarea şi recursul indicent formulate de A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul incident formulat de A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului incident, A. a invocat că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, arătând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dovada efectuării acestor cheltuieli fiind depusă la dosar odată cu notele de şedinţă din data de 28.09.2016, note pe care instanţa le-a avut în vedere la momentul pronunţării sentinţei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererilor de recurs

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare este nefondat şi recursul incident declarat de A. este insadmisibil, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. este continuatoarea B. (anterior C.), care a avut în proprietate un imobil situat în Piatra Neamţ, str. x, ce a făcut obiectul decretului de expropriere nr. 926/24.11.1962. În actul de expropriere se menţionează anexe în suprafaţă de 84,70 mp. şi teren în suprafaţă de 214 mp., iar în articolul unic din decret se arată că "terenurile sunt identificate prin planurile de situaţie anexe 1-5, proprietatea celor prevăzuţi în tabelul anexă, care face parte integrantă din prezentul decret".

Pârâta a emis Decizia nr. 5404/21.04.2016, prin care a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului, cu motivarea că aceasta nu este posibilă, întrucât terenul este parţial ocupat cu construcţii şi parţial afectat unor amenajări de utilitate publică(art. 1) şi a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, sens în care a propus acordarea de măsuri compensatorii solicitantei pentru imobilul teren în suprafaţă de 178 mp(art. 2).

Reclamanta a înţeles să conteste decizia menţionată doar în ceea ce priveşte suprafaţa de teren menţionată la art. 2 din Decizie, susţinând că aceasta trebuia să fie de 214 mp, analiza instanţei urmând a viza în mod exclusiv acest aspect.

Criticile recurentei referitoare la faptul că în speţă nu operează prezumţia instituită de art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 sunt nefondate.

Conform prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 statuează în sensul că:" În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive ".

Este necontestat faptul că în baza Decretului nr. 926/24.11.1962, au fost expropriate anexe în suprafaţă de 84,70 mp. şi teren în suprafaţă de 214 mp.

Potrivit art. 13 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin sintagma "acte doveditoare" prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, se înţelege "orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitatului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.)". Rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde valoare probantă actelor de la momentul preluării abuzive pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, or Decretul nr. 926/1962 este singurul act ce face dovada preluării abuzive a suprafeţei de 214 mp.

De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că actele reţinute de către Comisia Specială de Retrocedare sunt cu mult anterioare decretului de expropriere, fiind vorba de declaraţii pe proprie răspundere ale contribuabilului din anul 1952, care nu se bazează pe măsurători autorizate, astfel că nu pot fi considerate probe contrare, care să înlăture prezumţia legală de proprietate recunoscută decretului de expropriere, în sensul dispoziţiilor citate anterior.

Cu privire la recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, Înalta Curte constată că potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ.:

"(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Legiuitorul a înţeles să transpună aplicarea acestor prevederi şi în privinţa procedurii de soluţionare a recursului, astfel că potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile."

Recursul incident formulat de A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu motivarea că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză.

Conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" .

Art. 444 C. proc. civ., prevede că:

"(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.

(2) Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor " .

Potrivit prevederilor art. 445 C. proc. civ.:

"îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 din acelaşi cod ".

În speţă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, a anulat decizia contestată şi a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii.

Într-adevăr, instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2000 RON, însă reclamanta avea posibilitatea să solicite completarea hotărârii curţii de apel, în temeiul prevederilor art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 445 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de A., ca inadmisibil.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, şi recursul incident formulat de reclamanta A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 98 din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.