Legality of unannounced insurance supervision control and reduction of claim reserves to 1 RON

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2013 din 26.09.2013 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, anularea Deciziei ASF nr. 622/21.08.2013 prin care ASF a dispus sancţionarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1138 din 7 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Împotriva sentinţei civile nr. 1138 din 7 aprilie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A..

Prin Decizia nr. 2011/17.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că sentinţa atacată nu a fost motivată în fapt şi în drept.

În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013*.

3. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în rejudecare s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

4. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, respectiv anularea Deciziei ASF nr. 622/21.08.2013 prin care ASF a dispus sancţionarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON, iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul.

În motivarea recursului arată că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 381 din Legea nr. 32/2000, care reglementează în mod expres şi limitativ cazurile în care se poate demara un astfel de control, decizia din speţă fiind emisă în baza unui control nelegal. Arată că un control inopinat putea fi dispus exclusiv atunci când: controlul permanent a relevat abateri grave sau frecvente; din analiza raportărilor şi informărilor periodice rezultă abateri; sunt înregistrate reclamaţii şi sesizări asupra activităţii asigurătorului la ASF (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor - CSA).

Consideră că reţinerile instanţei de fond sunt eronate, întrucât diferenţa dintre un control obişnuit - permanent - şi un control inopinat este tocmai existenţa unor împrejurări excepţionale care determină necesitatea controlului inopinat, recurentul susţinând că pentru efectuarea controlului inopinat era necesară o decizie în acest sens, iar prin Hotărârea nr. 2/14.05.2013 a ASF trebuiau identificate condiţiile legale pentru dispunerea controlului, cum ar fi referirea la o sesizare prealabilă sau la concluziile controlului permanent/notificărilor periodice. Astfel, susţine că argumentul instanţei potrivit căruia alin. (13) nu reglementează situaţiile în care se poate dispune un control inopinat, ci aspectele ce se verifică cu ocazia controlului inopinat, este lipsit de suport legislativ.

Într-o a doua critică, susţine că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 381 alin. (13) din Legea 32/2000, raportat la extinderea nepermisă a obiectului controlului inopinat, care nu a vizat doar aspecte punctuale, aşa cum prevede textul de lege, ci a avut în vedere o arie mult mai amplă din activitatea B.. Consideră că instanţa a reţinut în mod eronat faptul că nu s-au depăşit limitele controlului, în condiţiile în care acest control a fost de fapt unul de fond.

Într-o altă critică, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale care reglementează constituirea rezervelor şi că reducerea rezervei de daune a fost realizată cu respectarea normelor legale, Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 respectând prevederile legale.

Astfel, arată că prin această hotărâre s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva iniţială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, momentul avizării fiind cel prevăzut de art. 38 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA 14/2011, adică aceea a depunerii cererii de despăgubire.

Susţine că potrivit normelor interne ale B., avizarea se poate realiza şi telefonic, societatea având un call-center constituit pentru acest scop, astfel că data avizării include şi momentul apelului telefonic prin care este sesizată dauna de către asigurat, iar după avizarea daunei, se procedează la calculul rezervei de daună iniţiale, de către Direcţia Actuariat, după metodologia de calcul şi constituire a rezervelor tehnice, astfel că reducerea rezervei medii de daune, după trecerea perioadei de 60 de zile de la avizarea daunei şi până la efectuarea constatării şi evaluării daunei, a reprezentat şi o strategie economico-managerială de maximă prudenţă, de vreme ce după trecerea celor 60 de zile, niciunul dintre asiguraţi nu şi-a mai arătat interesul pentru constatarea daunei. Consideră că o astfel de decizie este legală, întrucât dacă daunele care trebuie plătite înregistrează o scădere la un moment dat, în mod proporţional şi rezervele trebuie să scadă, singura condiţie impusă de lege cu privire la rezerve fiind ca acestea să fie suficiente pentru acoperirea plăţilor daunelor constatate.

În acest sens, arată că rezerva de daună brută la data de 30.04.2013 avea o valoare de 757.691.278 RON, în vreme ce valoarea totală a daunelor plătite în perioada 1 ianuarie - 30.04.2013 a fost de 300.169.374 RON, ceea ce înseamnă o medie de 75 milioane de RON pe lună şi un nivel al rezervelor de 10 ori mai mare decât valoarea daunelor plătite într-o lună calendaristică.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a demonstrat că Hotărârea ar contraveni vreunei prevederi legale şi nici că nivelul rezervelor B. nu ar fi suficient pentru plata daunelor.

A patra critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, se referă la faptul că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în ceea ce priveşte principiul unicităţii controlului, respectiv al securităţii juridice. Astfel, arată că prima instanţă a înlăturat argumentele sale în ceea ce priveşte faptul că aspectele verificate la primul control au fost verificate şi cu ocazia celui de-al doilea control, obiectul şi perioadele verificare suprapunându-se, instanţa apreciind că reclamantul nu a invocat vreo prevedere normativă care să interzică efectuarea unui nou control care să aibă acelaşi obiect sau să vizeze aceeaşi perioadă.

Susţine că principiul unicităţii controlului este reglementat expres în materie fiscală, prin art. 118 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi reprezintă o transpunere a principiului securităţii juridice, cu aplicabilitate în orice domeniu al dreptului.

De asemenea, susţine într-o altă critică faptul că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale care reglementează individualizarea sancţiunilor, respectiv art. 39 alin. (6) din Legea 32/2000, coroborat cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, instanţa apreciind că se impune o amendă în cuantumul maxim prevăzut de lege, deşi în speţă există elemente de natură să atenueze gravitatea faptelor săvârşite, cum ar fi lipsa unor antecedente, lipsa unor urmări grave, conduita bună a făptuitorului şi gravitatea scăzută a faptelor.

Exemplificând, menţionează că depăşirea cu numai câteva zile a termenului de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere privind petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daune, în cazuri izolate, cu pondere foarte mică raportat la numărul total de reclamaţii, nu poate fi considerată o faptă de o gravitate ridicată, şi nu generează riscuri semnificative asupra funcţionării B..

5. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.

În esenţă, susţine că Decizia A.S.F. nr. 622/21.08.2013, privind sancţionarea recurentului-reclamant cu amendă în cuantum de 50.000 RON este temeinică şi legală, având în vedere că în urma controlului inopinat s-a constatat că: prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva iniţială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată; în timpul controlului au fost identificate petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daune, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiţii, fiind încălcate prevederile art. 20 alin. (3) lit. f)2) din Legea nr. 32/2000 şi ale art. 3 lit. b)9) din Normele privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea asigurătorilor şi intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012; au fost identificate petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daune, pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, fiind încălcate prevederile art. 3 lit. b)10) din Normele privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea asigurătorilor şi intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012.

Mai arată că recurentul-reclamant face confuzie între tipurile de controale ce pot fi efectuate, şi anume: controlul permanent, prin care se verifică respectarea termenelor de transmitere a raportărilor, dacă acestea respectă forma prevăzută de normă, dacă sunt însoţite de anexele şi documentele necesare, etc.; controlul inopinat, prin care se verifică dacă datele şi informaţiile raportate corespund cu evidenţele tehnice şi contabile ale asiguratorului, precum şi cu informaţiile rezultate din verificarea fizică a dosarelor de daune şi a poliţelor de asigurare; controlul periodic.

Susţine că Hotărârea Directoratului B. privind diminuarea rezervei de daună încalcă atât prevederile art. 3 alin. (1) - (3) din Ordinul nr. 3109/2003, cât şi metodologia de calcul a rezervei elaborată de către asigurător.

De asemenea, consideră că nu este întemeiată cererea recurentului-reclamant de înlocuire a sancţiunii amenzii aplicate cu avertismentul, având în vedere împrejurările cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 622/21.08.2013 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care s-a dispus sancţionarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON, iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul.

Prin actul administrativ atacat, respectiv Decizia nr. 622/21.08.2013 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, a fost sancţionat reclamantul A., în calitate de preşedinte al Directoratului Societăţii B. S.A., cu amendă contravenţională în sumă de 50.000 RON pentru săvârşirea a contravenţiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi h), art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi d), respectiv art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, fiind reţinute în sarcina sa următoarele fapte:

- prin Hotărârea Directoratului din data de 18.12.2012 s-a dispus diminuarea rezervei de daună de la rezerva iniţială constituită la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, diminuarea fiind efectuată fără un calcul fundamentat şi documentat, fiind încălcate prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 şi art. 3 alin. (1)-(3) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 3109/2003.

- există petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daune, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiţii, cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (3) lit. f)2) din Legea 32/2000 şi ale art. 3 lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012.

- există petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daună pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, încălcând prevederile art. 3 lit. f) din Normele puse în aplicare prin ordinul nr. 11/2012.

Decizia de sancţionare a reclamantului a fost emisă ca urmare a procesului-verbal încheiat la data de 27.06.2013, în urma controlului inopinat ce s-a desfăşurat în perioada 16.05.2013, 20.05 - 14.06.2013 la sediul Societăţii B. S.A. şi care viza perioada 01.01.2013 - 30.04.2013.

Obiectul acestui control inopinat l-a constituit verificarea modalităţii de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daună, precum şi a modului de respectare a prevederilor Ordinului nr. 11/2012.

1. O primă critică formulată prin motivele de recurs vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor art. 381 din Legea nr. 32/2000, cu privire cazurile în care se poate demara un control inopinat, recurentul-reclamant apreciind că în speţă actul administrativ atacat a fost încheiat în baza unui control nelegal.

În esenţă, recurentul-reclamant invocă alin. (6), (10) şi (13) ale articolului de mai sus, apreciate ca fiind aplicate greşit de către instanţa de fond.

Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte alin. (6) al art. 381 din Legea nr. 32/2000, forma în vigoare la momentul efectuării controlului şi pe care, de altfel, o citează şi recurentul prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că aceasta se referă la controlul permanent şi nu la controlul inopinat, astfel că, acest text de lege nu este incident în speţă.

Referitor la alin. (10) al art. 381 din Legea nr. 32/2000, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că din analiza textului de lege reiese că acesta priveşte o situaţie particulară în care se dispune efectuarea unui control inopinat, fără ca acest tip de control să fie limitat la situaţia indicată în textul invocat.

Cu privire la alin. (13) al art. 381 din Legea nr. 32/2000, Înalta Curte constată că în speţă este vorba despre un control inopinat, dispus prin decizie, potrivit alin. (2) şi alin. (13) al art. 381 din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora (forma în vigoare la data efectuării controlului):

"(2) Efectuarea unui control periodic sau inopinat se hotărăşte prin decizie a Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. (...)

(13) Controalele inopinate vor viza numai aspecte punctuale, rezultate din analiza rapoartelor şi informărilor periodice sau anuale ori a reclamaţiilor şi sesizărilor înregistrate la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, privind activitatea asigurătorilor, reasigurătorilor, intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, Fondului sau a entităţilor care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională, după caz."

Or, contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, ambele condiţii sunt îndeplinite.

Astfel, în speţă, controlul la B. S.A. s-a efectuat în baza Deciziei nr. 2/14.05.2013, control ce a vizat verificarea modalităţilor de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daune, precum şi a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012.

Din analiza deciziei de mai sus reiese faptul că este îndeplinită şi condiţia de la alin. (13), întrucât prin decizia de declanşare a controlului inopinat este prevăzut obiectivul acestui control, şi anume verificarea modalităţilor de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daune, precum şi a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012.

Totodată, din analiza înscrisurilor de la dosar reiese că acest control a fost dispus ca urmare a rapoartelor şi informărilor periodice, precum şi a unor sesizări înregistrate la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin urmare, rezultă cu claritate că cerinţele legale pentru dispunerea şi efectuarea controlului inopinat, sunt îndeplinite în cauză.

2. Într-o a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant invocă extinderea nepermisă a obiectului controlului inopinat, care, astfel, nu ar fi vizat doar aspecte punctuale, critică apreciată ca fiind nefondată de către Înalta Curte.

Verificând conţinutul procesului-verbal încheiat la data de 27.06.2013, Înalta Curte constată că cele reţinute de către organul de control respectă obiectivul controlului dispus, respectiv verificarea modalităţilor de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daune, precum şi a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012.

Astfel, în cadrul controlului au fost analizate următoarele aspecte: modul de înregistrare şi evidenţă a dosarelor de daună; situaţia litigiilor şi regreselor; verificarea datelor cuprinse în evidenţele tehnice; verificarea modului de instrumentare a dosarelor de daună; situaţia portofoliului de daune al societăţii; verificarea modului de soluţionare a petiţiilor, toate aceste aspecte analizate fiind în conformitate cu Ordinul nr. 11/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea asigurătorilor şi intermediarilor în asigurări, ordin a cărui respectare era prevăzută a fi verificată prin chiar obiectivul controlului inopinat.

În acest sens, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din ordinul de mai sus:

"(1) Pentru soluţionarea legală a petiţiilor care le sunt adresate, conducerea executivă a asigurătorilor şi intermediarilor în asigurări va dispune măsuri de cercetare, analiză detaliată şi rezolvare rapidă şi temeinică a tuturor aspectelor sesizate de petenţi, cu respectarea strictă a prevederilor legale/contractuale în vigoare.", iar potrivit art. 7 din acelaşi act:

"În scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor verifică modul de rezolvare a petiţiilor de către asigurători şi intermediarii în asigurări."

Prin urmare, controlul inopinat dispus respectă legislaţia în vigoare atât cu privire la procedura de declanşare a acestuia, cât şi cu privire la modalitatea de desfăşurare şi aspectele controlate, dar şi din perspectiva obiectivului stabilit prin decizia de declanşare a controlului inopinat, astfel că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la extinderea obiectului controlului sunt nefondate.

În timpul controlului au fost identificate o serie de date incorecte introduse în baza de date şi în evidenţele societăţii, respectiv: anumite informaţii cuprinse în bazele de date puse la dispoziţia echipei de control nu au corespuns cu informaţiile cuprinse în evidenţele tehnice şi nici cu informaţiile cuprinse în dosarele de daune fizice, iar evidenţa contabilă şi operativă nu permiteau întocmirea corectă a rapoartelor solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară. De asemenea, au fost identificate dosare de daună în care data evenimentului excede perioada de valabilitate a poliţei de asigurare; au fost identificate dosare de daună cu rezerva de 1 leu, ce aveau data avizării sub 60 de zile faţă de data de 30.04.2013; au fost identificate dosare de daune aferente unor poliţe de asigurare cu date de valabilitate eronate; s-au identificat operaţiuni de plăţi cu minus ori dosare de daună pe aceeaşi poliţă şi pe acelaşi asigurat, care în baza de date aferentă plăţilor efectuate erau ataşate altor poliţe şi altor asiguraţi; au fost identificate dosare de daună plătite cu întârzieri mai mari de 100 de zile, dosare de daună avizate anterior anului 2013, care nu se regăsesc în rezervă la data de 31.12.2012, documente aferente dosarelor de daună care nu sunt înregistrate în registrul de intrare/ieşire al societăţii, mai multe dosare deschise pentru acelaşi eveniment, dosare de daună respinse la plată după aproape 2 ani, fără notă de fundamentare privind motivele respingerii şi înştiinţarea păgubitului, dosare de daună prescrise înainte de termenul legal, fără referat prescriere şi aviz juridic; au fost identificate dosare de daună cu valori avizate care nu se regăsesc nici în soldul rezervei de daună avizată la data de 30.04.2013, nici în situaţia dosarelor plătite în cursul anului 2013 şi nici în situaţiile dosarelor respinse sau prescrise la data de 30.04.2013, etc.

Pentru aspectele constatate la controlul inopinat, organul de control a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) şi art. 20 alin. (3) lit. f)2) din Legea 32/2000 şi ale art. 3 lit. f) din Normele privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea asiguratorilor şi intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012, fapte ce întrunesc elementele constitutive al contravenţiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), c), d) şi h) din Legea nr. 32/2000.

3. O altă critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor legale care reglementează constituirea rezervelor, recurentul-reclamant apreciind că Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 respectă prevederile legale.

Înalta Curte apreciază nefondată această critică.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000:

"Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale are obligaţia să constituie şi să menţină următoarele rezerve tehnice: (...) b) rezerva de daune - se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune".

Prevederile de mai sus se completează cu cele ale art. 3 alin. (1)-(3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003, potrivit cărora:

"(1) Rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune.

(2) Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate şi în curs de lichidare şi se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune. Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obţinută prin însumarea valorilor rezervei de daune calculate pentru fiecare contract de asigurări generale.

(3) Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune sunt: valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, cheltuielile cu constatarea şi evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane, şi costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane".

Prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva iniţială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, momentul avizării fiind cel prevăzut de art. 38 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA 14/2011, adică aceea a depunerii cererii de despăgubire.

Or, în calculul rezervei de daună intră, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003, atât valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, care, evident depăşeşte suma de 1 leu, la care se adaugă cheltuielile cu constatarea şi evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane, precum şi costurile de lichidare a daunei.

Chiar dacă această diminuare a operat doar pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, aceste dosare fac parte dintre cele a căror valoare estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată intră în calculul rezervei de daună, ele nefiind dosare finalizate pentru a fi excluse de la acest calcul, astfel că diminuarea operată prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a făcut în mod nelegal.

Înalta Curte constată că raţionamentul recurentului-reclamant este eronat, având în vedere că acesta, în argumentarea diminuării s-a raportat la faptul că valoarea totală a daunelor plătite în perioada 01.01.2013 - 30.04.2013 a fost de 300.169.374 RON, ceea ce înseamnă o medie de 75 milioane de RON pe lună şi un nivel al rezervelor de 10 ori mai mare decât valoarea daunelor plătite într-o lună calendaristică, fără a ţine cont de faptul că textul de lege în baza căruia se determină rezerva de daună (art. 3 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003) nu are în vedere aceste aspecte, ci precizează foarte clar că în calculul rezervei de daune intră valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, cheltuielile cu constatarea şi evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane, precum şi costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane.

4. A patra critică adusă hotărârii recurate prin motivele de recurs vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la principiul unicităţii controlului, respectiv al securităţii juridice.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că, în susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Or, având în vedere că acest text de lege a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2016, iar controlul inopinat s-a desfăşurat în perioada 16.05.2013, 20.05 - 14.06.2013, este evident că norma invocată nu se aplică, aceasta neputând retroactiva.

Analizând cele două controale, se constată că în dosarul nr. x/2013 perioada supusă controlului era 01.06.2012 - 28.02.2013, iar în prezentul dosar, controlul inopinat a vizat perioada 01.01.2013 - 30.04.2013, ceea ce înseamnă că doar perioada 01.01.2013 - 28.02.2013 a fost avută în vedere la ambele controale.

Înalta Curte apreciază că, date fiind circumstanţele cauzei, o asemenea suprapunere nu este nelegală, deoarece instituţia intimată a avut ca obiectiv al controlului inopinat verificarea modalităţilor de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daune, precum şi a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012, nefiind un control fiscal propriu-zis, prin care să se stabilească creanţe de achitat în sarcina persoanei controlate, ci doar anumite aspecte de fapt în instrumentarea şi finalizarea dosarelor de daună.

Deoarece au fost sesizate o serie de deficienţe cu ocazia primului control, care nu au fost remediate până la finalizarea acestuia, Autoritatea de Supraveghere Financiară, în exercitarea atribuţiei sale de promovare a stabilităţii activităţii de asigurare şi apărarea drepturilor asiguraţilor, a procedat la verificarea remedierii datelor introduse în cele două evidenţe informatizate pe care le utilizează B. S.A. (C. şi D.), inclusiv cu privire la o parte din perioada primului control.

De altfel, procesul-verbal încheiat la data de 27.06.2013 de către echipa de control din cadrul instituţiei intimate se completează cu menţiunile depuse la dosarul de fond din primul ciclu procesual, ce cuprinde activităţile iniţiate şi continuate în timpul controlului, în scopul îmbunătăţirii activităţii societăţii B. S.A. şi remedierii deficienţelor constatate în procedura de instrumentare şi finalizare a dosarelor de daune, multe dintre acestea urmând a fi continuate şi după finalizarea controlui inopinat.

Totodată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate şi din perspectiva faptului că, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 23.04.2013, situaţia de fapt constatată a rezultat din analiza comparativă a raportărilor la data de 30.06.2012 cu cele de la 31.12.2012, în timp ce procesul-verbal încheiat la data de 27.06.2013 a vizat analiza comparativă a raportărilor la data de 31.12.2012 cu evidenţele societăţii la data de 30.04.2013.

Prin urmare, deşi perioada celor două controale s-a suprapus parţial, într-o mică măsură, aspectele verificate s-au raportat la perioade diferite şi au vizat analize diferite din procesul de înregistrare în bazele de date, instrumentare şi finalizare a dosarelor de daună, nefiind, prin urmare, fondată susţinerea recurentului-reclamant că aspectele verificate la primul control au fost verificate şi cu ocazia celui de-al doilea control.

5. Într-o ultimă critică, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale care reglementează individualizarea sancţiunilor, fără a valoriza în nici un fel circumstanţele personale, deşi acestea reprezintă elemente care trebuie avute în vedere în mod obligatoriu la individualizarea sancţiunii. În acest sens, invocă lipsa unor antecedente, lipsa unor urmări grave, conduita bună a făptuitorului şi gravitatea scăzută a faptelor reţinute.

Înalta Curte reţine în primul rând faptul că cererea recurentului-reclamant ca la individualizarea sancţiunii aplicate să se ţină cont şi de prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 este nefondată, întrucât aceasta reprezintă dreptul comun în materia contravenţiilor, care nu-şi poate găsi aplicabilitatea atunci când într-o anumită materie legiuitorul a prevăzut o normă specială de individualizare a sancţiunilor contravenţionale.

Cadrul normativ ce se aplică în speţă este următorul:

Potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000:

"La individualizarea sancţiunii se va ţine seama de circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi de conduita făptuitorului", iar potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii:

"(1) Măsurile sancţionatorii prevăzute de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se vor aplica fie gradual, fie direct, ţinându-se seama de unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

1. interesul asiguraţilor;

2. urmarea produsă asupra stabilităţii activităţii de asigurare în România;

3. profilul de risc al fiecărui asigurător;

4. categoriile de asigurări practicate;

5. gradul de pericol social al faptei săvârşite;

6. împrejurările în care a fost săvârşită fapta;

7. modul şi mijloacele de săvârşire a acestei fapte;

8. scopul urmărit;

9. circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei;

10. obiecţiunile la procesul-verbal de constatare sau răspunsul contravenientului la notificarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prin care explică motivul încălcării dispoziţiilor legale;

11. celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul-verbal;

12. alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative".

Înalta Curte constată că, la stabilirea cuantumului amenzii, intimata-pârâtă a avut în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, modul şi mijloacele de săvârşire a acestei fapte, precum şi gradul de pericol social.

Astfel, prin diminuarea rezervei de daună de la valoarea iniţial constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, prin existenţa unor petiţii referitoare la modalitatea de soluţionare a unor dosare de daună, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiţii sau pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, precum şi prin erorile în înregistrarea, monitorizarea şi procedura de soluţionare a dosarelor de daună, s-a creat un pericol considerabil în gestionarea, înregistrarea şi soluţionarea dosarelor, cu consecinţa creării unor impedimente serioase în procedura de verificare a societăţii de asigurare de către organul cu atribuţii în exercitarea controlului activităţilor de asigurare.

Având în vedere gravitatea faptelor şi pericolul social al acestora în raport cu amploarea erorilor evidenţiate de către instituţia cu atribuţii de control, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea circumstanţelor personale, care nu pot conduce la o altă soluţie.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că faptele reţinute prin decizia contestată întrunesc elementele constitutive ale contravenţiilor reţinute în sarcina recurentului-reclamant, iar sancţiunea aplicată a fost corect individualizată în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1)-(3) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii, puse în aplicare prin Ordinul nr. 113118/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2020.