Taxpayer appeal rejected, precautionary seizure upheld for RON 1,127,041 with assets capped at 150% legal limit.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 29.06.2017 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/29.06.2017, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. Brăila, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, a solicitat în principal, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x şi, în subsidiar, anularea parţială a Deciziei nr. A FCT 12510/31.05.2017 a Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, Direcţia Regională Antifraudă 2 Constanţa, respectiv să se constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva reclamantei în limita sechestrului asigurător dispus prin Ordonanţa DIICOT - Biroul teritorial Tulcea, dată în dosarul nr. x/2014, respectiv diminuarea sechestrului asigurător dispus de organul fiscal în cuantum de 2.668.095 RON cu valoarea de sechestru asigurător instituită prin Ordonanţa penală în cuantum de 1.541.054 RON, rezultând o valoare de sechestru de 100% de 1.127.041 RON, care urmează să fie majorată până la plafonul de 150% prevăzut de lege, respectiv până la suma totală de 1.690.560 RON.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 273 din data de 13.12.2017 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a anulat, în parte, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.05.2017emisă de ANAF- Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia regională antifraudă 2 Constanţa în ceea ce priveşte dispoziţia de instituire a măsurilor asigurătorii pentru prejudiciul estimat în sumă de 1.541.054 RON şi a menţinut decizia de instituire a măsurilor asigurătorii pentru prejudiciul estimat de 1.127.04 RON, urmând ca măsurile dispuse să vizeze bunuri în valoare de maximum 1.690.561 RON. A respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 273 din data de 13.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs arată că prin hotărârea pronunţată prima instanţă a reţinut că lipsa documentelor justificative pentru suma de 1,016,787 RON din casieria societăţii şi constatarea făcută de organele de control cu privire la retragerile frecvente de numerar sunt motive suficiente luării măsurilor asigurătorii, iar în acest fel instanţa de judecată a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 231 alin. (1), şi 2, referitoare la pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului societăţii.

Potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, s-a apreciat că art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală (nou) trebuie interpretat în sensul că pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, întrucât, la acest moment, nu suntem în sfera colectării obligaţiilor fiscale, astfel încât să existe posibilitatea periclitării sau îngreunarii acesteia, ci, cel mult, în sfera stabilirii obligaţiilor fiscale. Totodată, potrivit alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală (nou), se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrisec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul rezulta din modul în care contribuabilul şi-a nesocotit obligaţiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanţă, ci ar dăinui în toată această perioadă şi ulterior.

Motivele reţinute de către intanţa de judecată în vedera menţinerii sechestrului exced dispoziţiilor articolelor menţionate mai sus, niciunul nereferindu-se la motive extrinseci controlului efectuat.

Motivul reţinut în Sentinţa atacată cu privire la lipsa a unei sume de bani din casieia societăţii, a fost motivată la momentul controlului de către administrator ca şi restituire a împrumuturilor acordate de asociat.

De fapt, expertiza extrajudiciară depusă la dosarul cauzei arată că în mod evident administratorul era îndreptăţit să efectueze aceste retrageri, cu atât mai mult u cât, dacă ar fi reţinut-o ca şi o încălcare a legislaţiei fiscale sau penale ar fi sancţionat-o prin extinderea sechestruui asigurător şi asupra sumei cuvenite ca impozit pe profit aferent. în schimb, deşi o menţionează ca şi circumstanţă fiscal, organul fiscal nu o califică drept încălcare a legislaţiei.

Controlul declanşat în 07.09.2015 a luat sfârşit la data de 31.05.12017, iar în această perioadă de 2 ani organul de control nu a reţinut niciun element de rea credinţă care ar fi putut conduce la ideea că s-ar fi încercat acunderea sau risipirea activelor societăţii.

Măsurile asigurătorii înfiinţate sunt fără fundament (în fapt) şi nelegale (în drept), în condiţiile în care acestea se înfiinţează, conform dispoziţiilor legale menţionate, numai când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul. Din motivarea sentinţei nu reiese această sustragere/ascundere/risipire care să susţină ideea că există vreun pericol manifestat de atitudinea societăţii recurente, în sensul cerut de lege. Aşa cum s-a arătat, sentinţa nu este motivată în ceea ce priveşte necesitatea luării acestor măsuri.

Încălcarea principiului caracterului extrinsec al motivării:

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material nereţinând că organul de control fiscal nu a dovedit care sunt acţiunile sau faptele societăţii prin care se poate proba că a încercat să se sustragă obligaţiilor fiscale. Această conduită, circumscrisă noţiunii de rea credinţă, trebuie să fie extrinsecă faptelor contestate, în sensul că motivele deciziei de luare a măsurilor asigurătorii nu pot fi aceleaşi cu cele luate în Decizia de impunere, prima având caracter excepţional, preventiv, iar pericolul sustragerii trebuind probat.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicţional declanşat de către recurenta-reclamantă are ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x şi, în subsidiar, anularea parţială a Deciziei nr. A FCT 12510/31.05.2017 a Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, Direcţia Regională Antifraudă 2 Constanţa, respectiv constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva reclamantei în limita sechestrului asigurător dispus prin Ordonanţa DIICOT - Biroul teritorial Tulcea, dată în dosarul nr. x/2014, respectiv diminuarea sechestrului asigurător dispus de organul fiscal în cuantum de 2.668.095 RON cu valoarea de sechestru asigurător instituită prin Ordonanţa penală în cuantum de 1.541.054 RON, rezultând o valoare de sechestru de 100% de 1.127.041 RON, care urmează să fie majorată până la plafonul de 150% prevăzut de lege, respectiv până la suma totală de 1.690.560 RON.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea dedusă judecăţii şi a dispus anularea, în parte, a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.05.2017emisă de ANAF- Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia regională antifraudă 2 Constanţa în ceea ce priveşte dispoziţia de instituire a măsurilor asigurătorii pentru prejudiciul estimat în sumă de 1.541.054 RON şi a menţinut decizia de instituire a măsurilor asigurătorii pentru prejudiciul estimat de 1.127.04 RON, urmând ca măsurile dispuse să vizeze bunuri în valoare de maximum 1.690.561 RON. A respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, în ceea ce priveşte menţinerea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pentru prejudiciul estimat de 1.127.04 RON, pentru care măsurile dispuse vor viza bunuri în valoare de maximum 1.690.561 RON, prima instanţă a reţinut că la data începerii controlului - 8.09.2015 - societatea nu deţinea întocmite documente justificative pentru suma de 1.016.787,62 RON constatată lipsă şi neidentificată faptic în casieria societăţii, precum şi existenţa unor retrageri frecvente de numerar din conturile bancare, în valori mari, fără a fi necesare plăţi în numerar, întrucât erau suficiente valorile băneşti existente în casă. De asemenea, în perioada verificată, societatea reclamantă a efectuat transferuri bancare sub formă de împrumuturi, în valori mari, către alte entităţi (B. S.R.L., C. SRL) şi a înregistrat pierderi anuale în valori mari în raport cu cifrele de afaceri nete anuale declarate în perioada anilor 2012 - 2014.

În acest context, prima instanţă a apreciat că aceste aspecte conturează o anumită atitudine a reprezentanţilor reclamantei, precum şi o stare patrimonială a societăţii ce nu sunt de natură să garanteze organului fiscal o eventuală recuperare a creanţelor fiscale.

Cu privire la instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe bunuri imobile şi mobile aparţinând societăţii A. S.R.L. Brăila în valoare de 1.541.054,73 RON, prima instanţă a constatat că măsurile asigurătorii dispuse în baza controlului antifraudă fiscală dublează, în limita sumei de 1.541.054,73 RON, măsura asigurătorie dispusă de structura de parchet DIICOT - Biroul Teritorial Tulcea, fiind încălcat principiul non bis in idem şi, pe cale de consecinţă a dispus anularea parţială a actului administrativ contestat, sub acest aspect.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte consată că prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susţine că motivele reţinute de către intanţa de judecată în vedera menţinerii sechestrului exced dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi alin. (7) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit dipoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătorul asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, sa îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Emiterea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii este justificată de riscul de neplată, de comportamentul fiscal al contribuabilului, astfel că instituirea măsurilor asigurătorii este o prerogativă legală a organului fiscal ce poate dispune poprirea asiguratorie şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor pentru ca recuperarea creanţelor să aibă loc. Indisponibilizarea bunurilor societăţii nu echivalează cu executarea lor, deoarece, pentru a se recupera creanţele fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, legiuitorul a prevăzut ca măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toată durata executării silite, fiind o garanţie pentru recuperarea creanţei fiscale datorate.

În acest sens sunt şi dispoziţiile Deciziei nr. 1297/2011 pronunţată de Curtea Constituţională în care se menţionează că "măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală constau în indisponibilizarea unor bunuri sub forma sechestrului asigurător sau a popririi asigurătorii asupra veniturilor debitorului. în aceste condiţii, măsurile asigurătorii, potrivit textului de lege criticat, rămân valabile pe toată perioada executării silite şi, mai mult, odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executori", iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită constă în recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei.

Măsurile asigurătorii reglementate de legiuitor au un caracter excepţional, întrucât verificările efectuate de inspectorii antifraudă s-au făcut pentru evaluarea şi analizarea relaţiilor comerciale desfăşurate de recurenta-reclamantă cu parteneri comerciali cu comportament fiscal inadecvat, iar rezultatele acestor verificări au prezentat cazul excepţional cerut de legiuitor pentru instituirea măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante conform cărora măsurile asigurătorii înfiinţate sunt fără fundament (în fapt) şi nelegale (în drept), precum şi faptul că din motivarea sentinţei nu ar rezulta existenţa vreunui pericol manifestat de atitudinea societăţii recurente, atât timp cât în concordanţă cu dispoziţiile legale sus-menţionate şi ca urmare a acţiunii de control început la data de 8.09.2015, se constată că hotărârea primei instanţe sub aspectul motivelor care au condus la luarea măsurilor asigurătorii şi anume lipsa documentelor justificative pentru suma de 1,016,787 RON din casieria societăţii şi constatarea făcută de organele de control cu privire la retragerile frecvente de numerar din conturile bancare, în valori mari, fără a fi necesare plăţi în numerar, transferurile bancare sub formă de împrumuturi, în valori mari, către alte entităţi (B. S.R.L., C. SRL) şi înregistrarea unor pierderi anuale în valori mari în raport cu cifrele de afaceri nete anuale declarate în perioada anilor 2012 - 2014, sunt motive suficiente pentru luarea măsurilor asigurătorii existând pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul.

De asemenea, Înalta Curte reţine că buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

Or, în cazul de faţă vor fi respinse criticile recurentei-reclamante referitoare la nedovedirea relei-credinţe a contribuabilului având în vedere că aceasta rezultă cu prisosinţă din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii în care se menţionează în mod expres că pe lângă identificarea unor tranzacţii comerciale care nu au la bază operaţiuni reale, în perioada verificată, societatea nu a destăşurat activităţi în scop lucrativ ci a efectuat transferuri bancare, împrumuturi în valori mari şi înregistrarea unei datorii către asociaţi în cuantum de 10.728.365,30 RON, ceea ce conduce la o concluzia existenţei unui comportament fiscal inadecvat.

În aceste circumstanţe, având în vedere că pericolul ca recurenta-reclamantă să îşi piardă bunurile şi să îşi risipească astfel averea este unul real, în mod corect a reţinut prima instanţă că măsura de indisponibilizare luată de organul fiscal este justificată, fiind menită a preîntâmpina crearea unei stări de insolvabilitate a societăţii reclamante.

Totodată, nu va fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia actul administrativ a fost emis cu exces de putere şi că nu ar exista o apreciere bazată pe probe din care să rezulte existenţa pericolului de sustragere de la plată.

Faptul că de la data demarării controlului şi până la luarea măsurii asigurătorii au trecut mai bine de 2 ani s-a datorat comportamentului contribuabilului, nu echipei de control, aspect faţă de care, în mod corect a reţinut prima instanţă că starea de urgenţă există şi luarea măsurii a fost justificată.

Înalta Curte va respinge şi ultima critică formulată de recurenta-reclamantă conform căreia prima instanţă a încălcat principiul caracterului extrinsec al motivării prin faptul că nu s-au deovedit care sunt acţiunile sau faptele societăţii prin care se poate proba că a încercat să se sustragă obligaţiilor fiscale, iar conduita de rea-credinţă trebuie să fie extrinsecă faptelor contestate.

Sub acest aspect Înalta Curte va avea în vedere că prin actul administrativ contestat, organul de control a reţinut că societatea recurentă a înregistrat în evidenţa contabilă borderouri de achiziţii fictive, persoanele fizice înscrise în aceste borderouri fie nu au deţinut şi vândut animale/furaje, fie nu au vândut către recurenta-reclamantă animale/furaje în cantităţile şi la preţurile înscrise în documentele identificate, iar aceste aspecte se circumscriu noţiunii de rea-credinţă.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că aspectele reţinute de prima instanţă sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 273/CA din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.