Tax inspection procedural defects and imminent financial harm insufficient for interim suspension of fiscal assessment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 18.07.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat suspendarea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă la data de 08.01.2019, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în condiţiile art. 15 alin. (1) teza primară din Legea nr. 554/2004, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 425 din data de 09.09.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată. În baza dispoziţiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii achitate conform dovezii de consemnare - recipisa de consemnare nr. x din data de 07.08.2019, emisă de B. Sucursala Victoria, prin care s-a consemnat suma de 16.447 RON pe seama şi la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 425 din data de 09.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în mod greşit prima instanţăă a concluzionat că cererea de suspendare nu îndeplineşte cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privesc condiţiile cerute de Legea art. 5542004, se reţine că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din lege prevăd că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.

În sensul legii, cazurile bine justificate constituie acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă este reprezentată în expresia unui prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, în perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, astfel cum este prevăzut prin art. 2 lit. t) şi ş) din actul normativ menţionat.

Pentru a se putea dispune suspendarea executării unui act administrativ, trebuie deci ca cele două condiţii să fie îndeplinite cumulativ.

Condiţia existenţei unui caz bine justificat, este îndeplinită doar în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ - fiscal atacat, aşadar pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ - fiscal trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, căci suspendarea executării actelor administrativ - fiscale constituite o situaţie de excepţie care intervine în condiţiile expres prevăzute de lege.

Sub acest aspect prezentul recurs priveşte şi motivele de nelegalitate ce au fost menţionate în cererea de suspendare, respectiv:

Faţă de actul administrativ fiscal reclamanta a formulat, atât plângere prealabila-contestatie, în condiţiile art. 268 şi următoarele din C. pen..F., la organul administrativ fiscal.emitent, inregistrata la data de 25.02.2019, cat si contestaţie la executarea acestuia, inregistrata pe rolul instanţelor judecătoreşti.

În raport de această primă condiţie, menţionează că fata de plângerea prealabilă formulată de reclamantă, faţă de actul administrativ fiscal, organul fiscal nu a formulat şi comunicat nici un răspuns cu privire la solicitările învederate, respectiv nu a emis o Decizie pe contestaţia formulată.

Astfel, în baza art. 77 din C. pen..F. raportat la art. 276 alin. (7), cererile depuse de contribuabil la organul fiscal se soluţionează în termen de 45 de zile de la înregistrare. Deşi termenul legal înlăuntrul căruia organul fiscal trebuia să răspundă contestaţiei formulate şi să emită o decizie în acest sens, este depăşit, organul fiscal nu a notificat, recurenta-reclamantă cu privire la prelungirea termenului de răspuns asupra contestaţiei formulate.

La data de 23.04.2019, organul fiscal a solicitat societăţii lămuriri cu privire la contestaţia formulată, iar la data de 02.05.2019 societatea a formulat răspuns la solicitările organului fiscal.

Conform art. 77 din CPF organul fiscal în măsura în care se impunea avea obligaţia de notificare a societăţii cu privire la prelungirea termenului pentru formularea unui răspuns la contestaţie şi emiterea deciziei pe aceasta.

Totodată, în procedura de efectuare a inspecţiei fiscale, organul fiscal nu a respectat drepturile contribuabilului în cadrul acestei proceduri, respectiv:

- deşi s-a solicitat organului fiscal comunicarea dosarului administrativ fiscal -prin email la data de 14.12.2018, această solicitare nu a fost onorată de organul fiscal, astfel că recurentei-reclamante, în calitate de contribuabil, nu i-a fost respectat dreptul la apărare, drept recunoscut de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea CJUE ISPAS C-298/16, care a statuat principiul accesului contribuabilului la toate informaţiile deţinute de organul fiscal, pentru respectarea dreptului la apărare al contribuabilului.

- nu a fost respectată procedura de audiere, cât şi termenul pentru discuţia finală, respectiv proiectul de inspecţie fiscală pentru perioada 01.01.2011-31.12.2016 a fost comunicat pe email la data de 14.12.2018, ora 14:14, anexele acestuia au fost comunicate abia în preziua discuţiei finale - 17.12.2014, iar discuţia finală a fost stabilită pentru data de 18.12.2018, în contradicţie cu dispoziţiile art. 9 CPF, nefiind acordat în mod real, niciun termen rezonabil pentru studierea raportului şi formarea unui punct de vedere adecvat.

Cu privire la termenul de comunicare a avizului de inspecţie fiscală, apreciază că interpretarea şi aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 122 din Legea nr. 270/2015, nu este legală şi temeinică pentru următoarele motive:

Potrivit art. 122 din Codul de procedură fiscală, înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze, în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală. În cazul contribuabilului reclamant în dosar, termenul este de 15 zile.

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "în situaţia în care data de începere a inspecţiei fiscale înscrisă în aviz este ulterioară împlinirii termenului prevăzut la art. 122 alin. (2), inspecţia fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în aviz".

Referitor la modul de calcul al termenului de 15 zile, apreciază că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora acolo unde Codul de procedură fiscală, nu dispune se aplică prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 181 şi următoarele privind calculul termenelor, care se realizează pe zile libere, fără a fi luate în considerare ziua de începere şi ziua în care se termină termenul.

În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor legale menţionate, între data emiterii avizului - 06.12.2017, şi data începerii inspecţiei - 21.12.2017, nu au curs 15 zile libere, ca atare nu au fost respectate dispoziţiile art. 122-123 Codul de procedură fiscală.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 123 din Codul de procedură fiscală data începerii inspecţiei fiscale este data menţionată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia.

Or, acest registru contabil este ţinut şi completat de organele de control, iar potrivit menţiunilor din acesta data prezentării inspectorilor pentru efectuarea inspecţiei fiscale este 18.12.2017, indiferent dacă aceştia au efectuat vreun act de inspecţie efectiv sau nu, întrucât norma legală nu leagă începerea inspecţiei fiscale de întocmirea/executarea vreunui act de inspecţie.

Prin urmare, în realitate inspecţia a început la data de 18.12,2017 şi cu atât mai mult este evident o nerespectare a unui termen procedural de către organul fiscal.

Or, în această situaţie, susţinerea instanţei de fond în sensul că nu există motive de nelegalitate, este nefondată, această nelegalitate putând fi observată la o simplă analiză a datelor menţionate, fără a antama fondul cauzei.

Totodată, însăşi normele legale cuprinse în Codul de procedură fiscală sunt considerate norme procedurale, ci nu cele ce privesc fondul unui act administrativ fiscal, acestea reglementând aspecte procedurale vizând emiterea, executarea, încetarea, suspendarea sau oricare alte efecte ale actelor fiscale emite de autorităţile fiscale competente.

În ceea ce priveşte durata inspecţiei fiscale, arată că instanţa de fond a reţinut că acesta a început la data de 21.12.2017, iar până la prima suspendare, pentru care a reţinut data de 16.05.2018, inspecţia s-a desfăşurat pe parcursul termenului legal de 180 de zile, fără depăşirea acestuia.

În primul rând, recurenta-reclamantă arată că, inspecţia fiscală a inceput efectiv la data de 18.12.2017, conform menţiunilor din registru unic de control şi în acord cu prevederile legale ale art. 123 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar în al doilea rând, pentru data începerii primei suspendări, cu privire la data de 16.05.2018, au intervenit anumite neconcordante, respectiv faptul că decizia de suspendare a inspecţiei fiscale a fost emisă de organul fiscal la data de 16.05.2018, orele 11:49 a.m., până la acel moment, reclamanta s-a aflat sub imperiul desfăşurării inspecţiei fiscale.

Conform menţiunilor din decizia de suspendare, aceasta îşi producea efectele începând cu data de 16.05.2018, fără a fi specificată vreo oră. Mai mult, aceasta este înregistrată la serviciul de inspecţie fiscală sub un alt număr, la data de 17.05.2018, prin urmare fiind comunicată reclamantei ulterior acestei date.

Astfel, este imposibil ca un act al organului fiscal, emis în ziua de 16.05.2018, la mjlocul zilei, să îşi producă efectele chiar în ziua emiterii.

Sub acest aspect este necesar a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 47 din Codul de procedură fiscală potrivit cărora "Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat. Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat fie prin poştă potrivit alin. (3)-(7)".

Art. 48 din Codul de procedură fiscală menţionează că actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului/plătitorului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii. Potrivit alin. (2) actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat potrivit art. 47 nu este opozabil contribuabilului/plătitorului şi nu produce niciun efect juridic.

Or, în aceste circumstanţe, un act administrativ fiscal emis într-o anumită zi, cu mult după începerea programului de activitate al oricărei persoane fizice/juridice, nu este apt sa producă efecte chiar din ziua emiterii, respectiv să retroactiveze, având în vedere că principiul, general şi absolut consacrat de C. civ. este de neretroactivitate a actelor, acestea producându-şi efecte doar pentru viitor.

În consecinţă, în situaţia în care inspecţia ar fi inceput pe data de 21.12.2017 şi până la data la care decizia de suspendare îşi îndepea efectele -17.05.2018, sunt 148 de zile, la care se mai adaugă o perioada de 34 de zile, rezultă un total de 181 de zile pe parcursul cărora s-a desfăşurat inspecţia fiscală, cu depăşirea termenului de 180 de zile prevăzut de art. 126 alin. (1) Iit.a.

În ceea ce priveşte îndeplinirea ultimei condiţii, respectiv existenţa unei pagube iminente, arată că executarea integrală şi imediată a creanţei ar pune societatea în situaţia de a nu-şi mai putea achita datoriile curente, ceea ce ar duce în final la sistarea activităţii, cu consecinţa lichidării societăţii şi concedierii angajaţilor.

Prin urmare, având în vedere cuantumul ridicat al creanţei, precum şi efectele negative ale unei eventuale executări la scadenţă, atât în ceea ce priveşte societatea recurentă cât şi în ceea ce priveşte comunitatea locală şi bugetul general, consideră că suspendarea, ca măsură vremelnică de protecţie, se impune pentru a fi evitată producerea unor prejudicii grave şi dificil de reparat.

În acest sens este şi jurisprudenţa recentă în care s-a reţinut în mod judicios faptul că "există şi riscul producerii unei pagube iminente atunci când, din înscrisuri, rezultă că punerea în executare a actului fiscal poate produce consecinţe negative majore din punct de vedere financiar, având în vedere indicatorii din contul de profit şi pierderi, din bilanţul reclamantei (...), cât şi pierderile înregistrate de aceasta."

De asemenea, trebuie observat că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei existentei unei pagube iminente, în practica instanţei supreme s-a reţinut că, executarea creanţei stabilite prin actul administrativ contestat ar putea conduce, la blocarea activităţii comerciale a reclamantei şi constituie un prejudiciu pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului.

Posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată şi în documentele emise de organismele internaţionale în condiţii similare cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 554/2004. Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanţa o va acorda atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor şi intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.

În baza somaţiilor şi titlurilor executorii emise şi comunicate recurentei-reclamante, organul fiscal a dispus institutirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile - autovehicule, cât şi asupra imobilelor, proprietatea acesteia, conform adresei nr. x/25.02.2019.

Pentru considerentele expuse solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond admiterea cererii de suspendare formulate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 09 ianuarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă la data de 08.01.2019, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în condiţiile art. 15 alin. (1) teza primară din Legea nr. 554/2004, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 2 lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, pot fi: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că nu există elemente care să contureze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă reţinând în mod corect că aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

Sub acest aspect nu pot fi primite criticile formulate de către recurenta-reclamantă, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de recurs, referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, prin refuzul organului fiscal de a comunica dosarul administrativ fiscal ori prin modalitatea în care a avut loc discuţia finală cu contribuabilul, precum şi cu privire la faptul că inspecţia fiscală s-a desfăşurat cu depăşirea termenului de 180 de zile prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală având în vedere că aceste împrejurări se referă la aspecte de fond privind legalitatea actului a cărui suspendare se solicită, neputând să dea naştere unor suspiciuni rezonabile privind o eventuală nelegalitate.

Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, pentru a se reţine încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, trebuie ca instanţa să analizeze circumstanţele cauzei şi să aprecieze dacă modalitatea în care a fost comunicat reclamantei proiectul raportului de inspecţie fiscală i-a permis acesteia să-şi expună, în mod real, un punct de vedere cu privire la constatările organelor de inspecţie fiscală. O asemenea analiză o poate face doar instanţa care soluţionează acţiunea în anulare, în prezenta cauză putând fi analizate doar acele împrejurări de fapt sau de drept care rezultă cu evidenţă din chiar cuprinsul actului contestat şi care creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal.

Or, existenţa unui caz bine justificat poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative, acestea trebuind să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că, aşa după cum s-a reţinut mai sus, în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere cuantumul ridicat al creanţei, precum şi efectele negative ale unei eventuale executări la scadenţă, iar suspendarea actului administrativ atacat, ca măsură vremelnică de protecţie, se impune pentru a fi evitată producerea unor prejudicii grave şi dificil de reparat.

Aceste critici nu pot fi primite şi vor fi respinse.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, că executarea unei creanţe, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, însă, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului, ceea ce în cauza de faţă nu s-a configurat la nivel de aparenţă specifică procedurii de suspendare executare act administrativ unilateral.

Sub acestr aspect nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unor somaţii şi titluri executorii emise şi comunicate recurentei-reclamante, prin care organul fiscal a dispus institutirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile - autovehicule, cât şi asupra imobilelor, proprietatea acesteia, conform adresei nr. x/25.02.2019, atât timp cât, condiţia pagubei iminente, instituită prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuie să fie probată în raport de efectele directe ale aplicării actului administrativ contestat şi nu în raport de alte acte administrative, cu o existenţă de sine stătătoare şi cenzurabile separate.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând neîndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 425 din 09 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.