Judicial suspension of energy regulator’s 2% turnover contribution methodology: failure to establish imminent damage and serious doubt on legality.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 06.05.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în temeiul prevederilor art. 15 din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 5 alin. (7) din Ordonanţa urgenţă nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat suspendarea executării actului administrativ cu caracter normativ Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul şi stabilirea contribuţiei băneşti anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012, astfel cum a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, şi modificarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 224/2018 privind aprobarea tarifelor şi contribuţiilor băneşti percepute de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei în anul 2019 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea aceluiaşi act administrativ, conform cererii formulate de reclamantă în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 208 din data de 03.06.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 208 din data de 03.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cadrul cererii de chemare în judecată a argumentat îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, condiţie impusă de art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru a putea interveni suspendarea judiciară a unui act administrativ normativ, prin raportare la lipsa competenţei ANRE de a adopta norme privind procedura de încasare unor contribuţii financiare care constituie venituri bugetare (art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice ("Legea Finanţelor Publice"), O.U.G. nr. 33/2007 ("Ordonanţa ANRE") şi nerespectarea procedurii transparenţei decizionale în procedura de emitere a Ordinului ANRE 18/2019 (art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003).

Hotărârea primei instanţe este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea Finanţelor Publice deoarece, natura juridică de venit bugetar a contribuţiei de 2% nu este stabilită arbitrar de către reclamantă, din dorinţa de a insera o "[...] ambiguitate [...] pentru a aduce în discuţie competenţa Ministerului Finanţelor [...]", după cum reţine în mod eronat prima instanţă în cadrul hotărârii recurate, ci prin trimitere la textul legal incident care conţine definiţia venitului bugetar - art. 2 alin. (1) pct. 42 din Legea finanţelor publice:

"venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte".

Printre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanţelor Publice se află şi bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, iar potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa ANRE:

"Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, este o autoritate administrativă autonomă, ai personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric şi funcţional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea şi monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel naţional necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice, termice şi a gazelor naturale în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor."

Astfel, întrucât contribuţia de 2% stabilită prin prevederile art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 se face venit la unul dintre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanţelor Publice, aceasta constituie venit bugetar.

Devin astfel incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002. Prin urmare, îi revenea Ministerului Finanţelor Publice competenţa emiterii de reglementări privind procedura de încasare a venitului bugetar reglementat prin prevederile art. 2 alin. (31) din Ordonanţa ANRE astfel cum a fost modificat prin prevederile art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 şi, prin urmare, Ordinul nr. 18/2019 este emis de către o autoritate lipsită de competenţa de a emite astfel de reglementări.

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice ("Legea Finanţelor Publice"), competenţa emiterii de proceduri cu privire la colectarea veniturilor bugetare îi revine Ministerului Finanţelor Publice:

"în domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: [...]

d) emite norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, activităţile de control intern şi audit intern privind modul de gestionare a acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea acestuia."

Ordinul ANRE nr. 18/2019 prevede însă ca temei al emiterii sale exclusiv prevederile art. 2 alin. (3) şi (31) din O.U.G. nr. 33/2007.

Din simpla lecturare a hotărârii pronunţate de prima instanţă se poate observa că, judecătorul fondului cererii de suspendare a ignorat întreaga argumentaţie a reclamantei întemeiată pe dispoziţiile legale la care a făcut trimitere în mod neechivoc şi s-a mulţumit a afirma că "Nu poate fi acceptată o sinonimie a termenului "contribuţie" în sensul O.U.G. nr. 33/2007 cu termenul de "creanţă bugetară" în sensul Codul fiscal." Procedând astfel, Curtea de Apel Bucureşti încalcă în mod nepermis dispoziţiile legale la care s-a făcut trimitere în argumentarea în drept a cererii de suspendare a executării Ordinului ANRE.

Sentinţa civilă nr. 208/03.06.2019 este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003:

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională ("Legea Transparenţei Decizionale"), în procedura de elaborare şi emitere a unui act normativ, autoritatea publică trebuie să aducă la cunoştinţă publică un anunţ referitor la proiectul actului respectiv împreună cu o serie de documente, cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de a supune spre avizare acel proiect:

"Anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţa publicului, în condiţiile alin. (1), cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice. Anunţul va cuprinde: data afişării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact şi/sau defezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum şi termenul-limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ."

În cadrul cererii de suspendare a executării Ordinului ANRE 18/2019 a demonstrat că, în ceea ce priveşte actul administrativ contestat, de la data publicării primei versiuni a proiectului de actului (15.01.2019) până la adoptarea actului normativ (25.02.2019) au trecut 27 de zile lucrătoare, deci mai puţin decât termenul prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenţei Decizionale. Trebuie, însă, având în vedere că termenul trebuie calculat nu până la data adoptării, ci până la data la care proiectul a fost trimis pentru avizare către Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză (20 februarie 2019). Aceasta este singura interpretare în condiţiile în care prevederile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenţei Decizionale precizează că termenul de 30 de zile lucrătoare trebuie să se scurgă anterior "supunerii spre avizare". Rezultă, deci, că de la data publicării primei versiuni până la data emiterii avizului sunt numai 25 de zile lucrătoare.

În acest context, nu poate fi primită motivarea primei instanţe conform căreia "Este deosebit de formalist punctul de vedere al reclamantei ca s-au asigurat 25 de zile lucrătoare, dar nu 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare, pentru că, în primul rând nu s-a dovedit o vătămare efectivă în lipsa celor 5 zile, iar în al doilea rând, aceste acte se pot adopta şi în regim de urgenţă.

În cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unor grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare.", întrucât "formalismul" respectării termenului de 30 de zile este impus de legiuitor şi nu doar opus de recurenta - reclamantă în prezenta cauză.

Dacă imperativul respectării termenului de 30 de zile pentru asigurarea dezbaterii publice şi a transparenţei decizionale apare ca fiind unul formalist, apare întrebarea firească care ar fi marja permisă de judecător în care acest termen să fie diminuat astfel încât să se deroge de la un formalism excesiv. Din tehnica de redactare a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea Transparenţei Decizionale devine evident că o astfel de derogare nu este permisă, legiuitorul impunând un termen de cel puţin 30 de zile.

Lipsa dovezii unei vătămări efective în lipsa celor 5 zile de la data publicării primei versiuni a proiectului actului până la adoptarea acestuia nu poate reprezenta o veritabilă motivare a refuzului de a aplica dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenţei Decizionale. În general, în materia contenciosului administrativ, este suficient ca actul administrativ să fie vătămător - în speţă Ordinul ANRE 18/2019 - nefiind necesar vătămarea să fie chiar rezultatul motivului de nelegalitate invocat. Acest aspect rezultă din chiar prevederile art. 1 alin. (1) din Legea Contenciosului Administrativ:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, [...]". Mai mult, în cadrul cererii de suspendare, vătămarea suferită de către reclamant se analizează în raport cu îndeplinirea condiţiei pagubei iminente.

Instanţa de fond arată că actul administrativ ar fi putut fi aprobat în regim de urgenţă însă, fără a aduce vreo altă precizare, ignoră faptul că aplicarea unei proceduri de urgenţă nu a fost nici măcar menţionată în preambulul sau nota de fundamentare a actului administrativ atacat, aplicarea unei astfel de proceduri fiind afirmată pentru prima dată de către ANRE pe parcursul judecăţii cererii de suspendare şi, în plus, prin referire la prevederile unui Ordin emis tot de ANRE (Ordinul 19/2018), care, aşa cum am arătat primei instanţe, nu a fost niciodată publicat, fiind astfel inexistent.

Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 care defineşte paguba iminentă. Prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii, ca urmare a faptului că disponibilităţile băneşti foarte limitate ale societăţii nu îi permit şi suportarea acestei noi prestaţii financiare în condiţiile în care societatea are deja semnificative dificultăţi financiare, ca urmare succesivelor modificări nefavorabile ale legislaţiei privind energia regenerabilă.

Totodată a arătat că neplata sumelor datorate ANRE poate atrage, potrivit normelor exprese, suspendarea sau chiar retragerea licenţelor emise de ANRE, ceea ce conduce la încetarea activităţii societăţii. Astfel, afirmaţiile recurentei-reclamante erau în sensul că dificultăţile financiare analizate în cerere şi probate prin situaţiile financiare ataşate cererii, sunt circumstanţele, contextul în care apare şi este colectată contribuţia de 2% din cifra de afaceri, contribuţia venind să agraveze această situaţie deja precară.

Sentinţa civilă nr. 208/03.06.2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I C. proc. civ.):

Pe tot parcursul argumentării incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pct. I supra), însă critică sentinţa civilă nr. 208/03.06.2019 şi pentru nemotivare.

Deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat motivarea cazului bine justificat pe incidenţa dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 care conferea competenţă de reglementare în astfel de cazuri Ministerului Finanţelor Publice, excluzând, astfel, competenţa ANRE, judecătorul fondului se mulţumeşte cu a afirma că societatea inserează o ambiguitate cu privire la contribuţia de 2%, calificând-o drept creanţă bugetară. Refuză, deci, să-şi motiveze hotărârea prin raportare la dispoziţiile legale invocate de reclamantă în argumentarea necompetenţei de reglementare a ANRE, potrivit cărora contribuţia de 2% reprezintă venit bugetar conform art. 2 alin. (1) pct. 42 din Legea finanţelor publice. Printre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanţelor Publice se află şi bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 03 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat a solicitat suspendarea executării actului administrativ cu caracter normativ Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul şi stabilirea contribuţiei băneşti anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012, astfel cum a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, şi modificarea Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 224/2018 privind aprobarea tarifelor şi contribuţiilor băneşti percepute de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei în anul 2019 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea aceluiaşi act administrativ, conform cererii formulate de reclamantă în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare reţinând că, prin actul administrativ normativ contestat, aplicabil tuturor titularilor de licenţe în domeniul energiei electrice, al energiei electrice şi termice în cogenerare pentru componenta energia electrică, s-a aprobat o metodologie privind calculul şi stabilirea contribuţiei băneşti anuale prevăzute la art. 2 alin. (3/1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007.

Această contribuţie este de 2% din cifra de afaceri realizată de aceştia din activităţile ce fac obiectul licenţelor acordate de ANRE, cifră de afaceri calculată conform reglementărilor ANRE aprobate prin ordin al preşedintelui ANRE cu avizul Comisiei Naţionale de Strategie şi Prognoză.

Raţiunea acestei contribuţii este finanţarea ANRE din fonduri proprii conform acestei ordonanţe: veniturile proprii ale ANRE provin din tarife percepute pentru acordarea de licenţe, autorizaţii şi atestări, contribuţii anuale percepute operatorilor economici reglementaţi din sectorul energiei electrice şi termice şi al gazelor naturale, precum şi din fonduri acordate de organisme internaţionale.

Cu privire la "paguba iminentă" şi "cazul justificat" s-a reţinut că reclamanta a invocat dificultăţi financiare, însă acestea nu pot fi reţinute ca argumente temeinice.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Criticile formulate de recurenta - reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe diospoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Cu privire la prima condiţie, recurenta-reclamantă invocă faptul că paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii, ca urmare a faptului că disponibilităţile băneşti foarte limitate ale societăţii nu îi permit şi suportarea acestei noi prestaţii financiare.

Or, sub acest aspect Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că dificultăţile financiare pe care le invocă recurenta-reclamantă nu sunt cauzate de contribuţia datorată către ANRE, ci de o lipsă de vânzări a energiei electrice produse şi de o creştere a costurilor asociate cu această activitate, aspecte rezultate din bilanţurile contabile ale societăţii.

Astfel, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia neplata sumelor datorate ANRE poate atrage suspendarea sau chiar retragerea licenţelor emise de ANRE, ceea ce conduce la încetarea activităţii societăţii atât timp cât, din actele dosarului rezultă că în conformitate cu Ordinul nr. 18/2019, recurenta-reclamantă avea posibilitatea achitării sumei în patru tranşe egale, însă suma datorată a fost achitată integral la data de 18 martie 2019, iar ANRE nu a retras licenţa.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, deoarece valoarea contribuţiei de 2% din cifra de afaceri a fost stabilită de Guvernul României prin O.U.G. nr. 114/2018 şi în aplicarea acestui act normativ, Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei a emis Ordinul nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul şi stabilirea contribuţiei băneşti anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012.

Prin acest act administrativ normativ aplicabil tuturor titularilor de licenţe în domeniul energiei electrice, al energiei electrice şi termice în cogenerare pentru componenta energia electrică s-a aprobat o metodologie privind calculul şi stabilirea contribuţiei băneşti anuale de 2% din cifra de afaceri realizată de aceştia din activităţile ce fac obiectul licenţelor acordate de ANRE, cifră de afaceri calculată conform reglementărilor ANRE aprobate prin ordin al preşedintelui ANRE cu avizul Comisiei Naţionale de Strategie şi Prognoză.

Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că raţiunea acestei contribuţii este finanţarea ANRE din fonduri proprii conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 şi care se compune din: veniturile proprii ale ANRE provinite din tarife percepute pentru acordarea de licenţe, autorizaţii şi atestări, contribuţii anuale percepute operatorilor economici reglementaţi din sectorul energiei electrice şi termice şi al gazelor naturale, precum şi din fondurile acordate de organisme internaţionale.

Cu privire la transparenţa procedurii de emitere a Ordinului nr. 18/2019, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în urma procesului de consultare publică, pe pagina de internet a ANRE, au fost primite propuneri şi observaţii din partea operatorilor economici şi organizaţiilor profesionale, respectiv: B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.R.L., H. S.A., I. S.A., J. S.A., OMV Petrom S.A., K. S.A., Nuclearelectrica S.A., L. S.R.L., M. S.A. şi N. S.A. Borzeşti şi ca atare, scopul procedurii transparenţei a fost atins.

Totodată, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cauzei de faţă relevant este şi faptul că, cererea de anulare a Ordinului nr. 18/2019 a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, iar prin sentinţa civilă nr. 459 din data de 17.09.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii cererii şi a respins cererea formulată de reclamanţii O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L., S. S.R.L., A. S.R.L., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.A., W. S.A. şi X. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca tardiv formulată.

Prin încheierea din data de 23.01.2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi sesizează Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2), art. 2 alin. (3) şi art. 2 alin. (3)/1 din O.U.G. nr. 33/2007, art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 şi art. V din O.U.G. nr. 19/2019 şi a suspendat soluţionarea cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra legalităţii Ordinului nr. 18/2019, ci a respins cererea dedusă judecăţii ca tardiv formulată, aspect în raport de care actul administrativ atacat îşi menţine valabilitatea până la soluţionarea cererii de recurs formulate împotriva sentinţei civile nr. 459 din data de 17.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 şi ca atare, nu s-au identificat împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Referitor la cea de a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Instanţa de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, că, invocarea unor consecinţe negative viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii instituţiei publice, nu au suport probator, astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii atât timp cât, instanţa de fond a reţinut în mod corect că existenţa unor bilanţuri contabile cu solduri negative nu este cauzată de contribuţia datorată către ANRE, ci de o lipsă de vânzări a energiei electrice produse şi de o creştere a costurilor asociate cu această activitate, iar existenţa unor contribuţii legale la Agenţie nu poate fi o scuză pentru declinul cifrei de afaceri a acestei companii.

Având în vedere că, în cauză nu se probează prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, în mod corect prima instanţă a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost dovedite condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de respingere a cererii de suspendare este corectă.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 208 din 03 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.