Standing to challenge anti-corruption strategy and judicial independence declarations lacking individual private interest

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.11.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM).

(1) anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie, şi anume toate normele juridice din aceasta care, în implementarea Strategiei sub controlul Ministerului Justiţiei, instituie imperativ îndatoriri pentru Parlament, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României);

(2) anularea în parte a Declaraţiei comune a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Public, de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naţionale anticorupţie 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. x/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. x/2016 din 10.07.2017 şi publicată pe site-ul oficial www.x.ro, anume în ceea ce priveşte decizia unilaterală a pârâtei ÎCCJ de participare la Declaraţia comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta ÎCCJ);

(3) anularea în parte a Declaraţiei comune a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Public, de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naţionale anticorupţie 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. x/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. x/2016 din 10.07.2017 şi publicată pe site-ul www.x.ro, anume în ceea ce priveşte decizia unilaterală a pârâtului CSM de participare la Declaraţia comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul CSM). Solicită cheltuieli de judecată.

2. La data de 08.01.2018, Ministerul Justiţiei a depus cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, invocând art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

La data de 20.03.2018, s-a înregistrat la dosar cerere de intervenţie accesorie formulată de B. din România în favoarea reclamantului.

3. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2334 din 18 mai 2018, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României, respectiv intervenientul voluntar Ministerul Justiţiei, cu consecinţa respingerii capătului cererii de chemare în judecată formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea în parte a H.G. nr. 583/2016, ca privind o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi lipsită de interes.

A admis cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenientul voluntar Ministerul Justiţiei.

A admis excepţia inadmisibilităţii privind capetele de cerere în anularea declaraţiei comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 şi nr. 505/2017/12.07.2017, cu consecinţa respingerii capetelor de cerere în anularea declaraţiei comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 şi nr. 505/2017/12.07.2017, formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibile.

A respins cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de terţul intervenient B. din România.

A respins cererea formulată, în subsidiar, de reclamant de disjungere a capetelor de cerere privind anularea declaraţiei comune înregistrate sub nr. x/2016/10.07.2017 şi nr. 505/2017/12.07.2017 în scopul declinării competenţei materiale de judecată la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

A respins ca nefondată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei în integralitate primei instanţe pentru judecarea pe fond a cererii, iar, în subsidiar, trimiterea capetelor nr. 2 şi 3 ale cererii la Tribunalul Bucureşti - una dintre secţiile civile, pentru judecarea pe fond a respectivelor capete de cerere.

4.1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motive de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine faptul că judecătorul care a soluţionat cauza în prima instanţă a fost lipsit de imparţialitate, s-a aflat într-o situaţie de incompatibilitate, are un interes în legătură cu pricina care se judecă, deoarece a primit avantaje de la una dintre părţi pe durata judecăţii procesului.

Se susţine că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, acesta şi-a încălcat obligaţia de a se abţine, în condiţiile în care recurentul-reclamant nu a cunoscut cazul de incompatibilitate decât după scoaterea cauzei în pronunţare, fiind lipsit de posibilitatea de a formula o cerere de recuzare.

La data de 09.01.2018, judecătorul fondului a formulat cerere de abţinere, dar a arătat doar că a desfăşurat activităţi în temeiul unor raporturi contractuale cu una dintre părţi, Consiliul Superior al Magistraturii, finalizate înainte de formularea cererii de abţinere.

În realitate, la data formulării cererii de abţinere şi pe durata procesului, judecătorul de fond s-a aflat într-o relaţie de dependenţă actuală şi strânsă cu intimatul-pârât CSM, deoarece pe durata soluţionării cauzei acesta a candidat pentru a obţine numirea în calitatea de formator colaborator la Institutul Naţional al Magistraturii, iar intimatul-pârât este organul decizional în materie.

Recurentul-reclamant susţine că judecătorul de fond era interesat să conducă procedura într-o asemenea manieră şi să dea o soluţie de asemenea natură încât să fie pe placul intimatului-pârât CSM, având în vedere că în timpul procesului a fost numit ca formator colaborator, astfel că cererea de abţinere a fost fictivă, prin invocarea unor chestiuni minore.

Mai arată reclamantul că a cunoscut despre cele relatate, doar în momentul publicării pe site-ul SCM a numirii, în data de 27.04.2018, la o zi după închiderea dezbaterilor.

4.2. Instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşit a normelor de drept material - motive de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prima instanţă a respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Guvernul României, prin care s-a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 583/2016, pe motivul lipsei de interes personal al reclamantului şi, în consecinţă, al lipsei calităţii sale procesuale active.

Astfel, susţine recurentul-reclamant, instanţa de fond a ignorat distincţia subtilă între justificarea unui interes, pe de o parte, şi dovedirea unui prejudiciu, pe de altă parte, aplicând standardul înalt de probă şi de certitudine cerut pentru prejudiciu la interesul de a acţiona în justiţie.

Instanţa de fond a făcut o greşeală logică şi juridică fundamentală, în condiţiile în care interesul pentru anularea H.G. nr. 583/2016 se răsfrângea asupra anulării Declaraţiei comune, în privinţa ICCJ şi CSM, în condiţiile în are actul a cărui anulare s-a cerut prin capătul nr. 1 de cerere constituia temeiul normativ al actului pentru care se cerea anularea prin capetele nr. 2 şi 3 de cerere, iar pentru capetele nr. 2 şi 3 de cerere, acţiunea nu a fost respinsă pe motivul lipsei de interes.

Interesul personal şi direct al recurentului-reclamant este reprezentat de admiterea capetelor nr. 2 şi 3 din cererea introductivă, al doilea act este emis în temeiul primului, deci legalitatea lui depinde esenţial de legalitatea primului.

Instanţa de fond a ignorat argumentele recurentului-reclamant privind interesul său personal privat, în calitate de avocat, de a avea o clientelă şi de a nu pierde inutil timpul în instanţă potrivit capriciului procurorului de şedinţă, demonstrat cu o hotărâre judecătorească din care rezultă că un procuror de şedinţă şi-a justificat întârzierea prezenţei în sală tocmai pe Declaraţia comună, adoptată în temeiul H.G. nr. 583/2016, iar jurisprudenţa CEDO consideră clientela profesională drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Prima instanţă consideră că absenţa interesului decurge din aprecierea instanţei că, la o analiză sumară, nu se identifică niciun element de nelegalitate a H.G. nr. 583/2016.

Soluţia este greşită, deoarece legalitatea actului atacat este o chestiune distinctă de cea a interesului procesual şi a calităţii procesuale active, este o chestiune de fond ce se analizează după excepţiile care fac inutilă cercetarea fondului.

De asemenea, este greşit să se afirme că un act administrativ ar putea să fie considerat, chiar la o analiză sumară, ca fiind legal, din perspectiva principiilor constituţionale privind separaţia puterilor în stat şi independenţa justiţiei.

Prin sentinţa recurată s-a ignorat jurisprudenţa CEDO, conform căreia drepturile omului consacrate de Convenţie nu pot fi asigurate şi respectate decât într-un regim politic democratic.

4.3. Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, iar sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motive de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin respingerea capetelor nr. .2 şi 3 din cerere (anularea parţială a Declaraţiei comune) ca inadmisibile, cu motivarea că această declaraţie nu este un act administrativ, instanţa de fond a intrat în contradicţie cu ea însăşi şi a încălcat disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.04.2018, făcând aplicarea disp. art. 131 C. proc. civ., a fost verificată competenţa generală, materială şi teritorială a instanţei de contencios administrativ, de unde rezultă că s-a apreciat că Declaraţia comună este un act administrativ.

Ulterior, prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins capetele de cerere nr. x şi 3 ca inadmisibile, ceea ce înseamnă că sentinţa prezintă motive contradictorii.

În realitate, actul în discuţie este unul juridic, a produs efecte juridice, deoarece a fost invocat de un procuror drept motiv al justificării întârzierii în sala de şedinţă şi al cererii de revenire asupra amenzii judiciare.

4.4. Hotărârea este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, prin sentinţa pronunţată s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motive de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea cererii subsidiare formulată de recurentul-reclamant, în sensul că, în situaţia în care instanţa ar considera că Declaraţia comună nu este un act administrativ, să decline cauza la instanţa civilă, se susţine că judecătorul fondului nu a motivat respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat sau inadmisibil.

Prima instanţă a intrat în contradicţie cu ea însăşi, a încălcat disp. art. 131 C. proc. civ., deoarece prin încheierea de şedinţă din data de 26.04.2018 a constatat că este competentă să soluţioneze cauza.

Pentru a statua că Declaraţia comună nu este un act juridic, prima instanţă a încălcat în mod generic C. civ., ceea ce semnifică absenţa oricărei motivări.

Prin respingerea cererii de declinare a competenţei pe motivul că nicio instanţă judecătorească nu este competentă, instanţa de fond a încălcat dreptul de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României.

Prima instanţă a încălcat şi disp. art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele prin secţiile civile, fiind competente să soluţioneze şi cereri ce au ca obiect fapte juridice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la primul motiv de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ., când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi când, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentul-reclamant susţine încălcarea disp. art. 42 alin. (1) pct. 2, 8, 13, art. 43 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) C. proc. civ., deoarece judecătorul fondului s-a aflat într-o situaţie de incompatibilitate prin faptul că se derula o procedură de accedere a acestuia la funcţia de formator colaborator al Institutului Naţional al Magistraturii, situaţie ascunsă prin cererea de abţinere formulată şi care a ieşit la iveală după închiderea dezbaterilor.

Concret, recurentul-reclamant susţine că judecătorul fondului avea interes în legătură cu pricina care se judeca, a primit sau i s-a promis de către Consiliul Superior al Magistraturii anumite avantaje (funcţia de formator colaborator la INM) şi există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Înalta Curte reţine că judecătorul care a pronunţat sentinţa de fond a formulat o cerere de abţinere, prin care a arătat că a derulat anterior cu pârâtul CSM anumite contracte de colaborare, cererea fiind respinsă, considerându-se că nu s-au identificat elemente care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea acesteia.

Astfel, derularea unei proceduri care a avut loc în cadrul INM şi care urma să se finalizeze cu acordul pârâtului CSM, la o dată ulterioară, nu poate constitui un motiv de afectare a imparţialităţii judecătorului, mai ales, aşa cum arată şi intimatul-pârât prin întâmpinare, Consiliul are un rol decisiv cu privire la toate aspectele privind cariera unui judecător (şi nu numai a judecătorului de fond), ceea ce ar conduce la concluzia absurdă, în sensul că niciun judecător nu este imparţial atunci când judecă o cauză în care figurează ca parte Consiliul Superior al Magistraturii.

Critica este nefondată.

2. În ceea ce priveşte critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cu referire la respingerea cererii de anulare parţială a H.G. nr. 583/2016 ca lipsită de interes personal şi lipsa de calitate procesuală activă a reclamantului.

Potrivit disp. art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, persoanele fizice şi personale juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Din cuprinsul acestei dispoziţii legale reiese obligativitatea ca pentru fiecare capăt de cerere să se justifice existenţa unui drept subiectiv sau interes legitim privat, prin urmare, susţinerea recurentului-reclamant, conform căreia interesul pentru anularea H.G. nr. 583/2016 decurge din existenţa interesului pentru anularea altor capete de cerere este nefondată.

Conform disp. art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Prin urmare, recurentul-reclamant are obligaţia să identifice în concret dreptul subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, pentru a se socoti îndeplinită condiţia prevăzută de art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

Prin motivele de nelegalitate, dar şi prin cererea introductivă, recurentul-reclamant susţine că interesul său legitim privat este acela ce decurge din dreptul de a avea o clientelă şi a nu pierde timpul în instanţă potrivit capriciilor unui procuror, fără să arate însă în concret, cum este afectat dreptul său subiectiv, susţinerea fiind pur speculativă.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia, prima instanţă a considerat că absenţa interesului decurge din aprecierea că, la o analiză sumară nu se identifică niciun element de nelegalitate a H.G. nr. 583/2016, Înalta Curte observă că aceasta este nereală, chiar judecătorul fondului a afirmat la pag. 15 a sentinţei atacate că prin considerentele expuse nu realizează o analiză de legalitate a actului litigios, ci pornind de la conţinutul său concret, verifică măsura în care simpla sa lectură ar putea confirma neîncrederea unei persoane obiective în activitatea instanţei de judecată.

În fine, referitor la argumentul privind încălcarea jurisprudenţei CEDO, se constată că recurentul-reclamant susţine doar că drepturile omului pot fi respectate numai într-un stat democratic, ceea ce nu contrazice aspectele sus-menţionate şi analizate de instanţa de recurs.

Prin urmare, motivele de casare sunt nefondate.

3. Referitor la critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în privinţa calificării declaraţiei comune ca nefiind un act administrativ/act juridic şi a încălcării disp. art. 131 alin. (19 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că prima instanţă a intrat în contradicţie cu ea însăşi, deoarece prin încheierea de şedinţă din data de 26.04.2018 a constatat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, iar ulterior a considerat că Declaraţia comună nu este un act administrativ şi nici măcar, un act juridic.

Înalta Curte observă că prin încheierea de şedinţă sus-menţionată, în temeiul disp. art. 131 C. proc. civ., prima instanţă a reţinut competenţa de judecată prin raportare la disp. art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, respectiv la rangul autorităţii publice.

Prin urmare, prima instanţă a respectat disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., stabilindu-şi competenţa cu privire la acţiunea formulată.

Recurentul-reclamant a solicitat, prin acţiunea introductivă anularea unor acte emise de anumite autorităţi publice, pe care acesta le-a calificat ca având o natură administrativă, astfel că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că este competentă să soluţioneze o cerere având ca obiect anularea unor acte administrative.

Împrejurarea ulterioară, în urma căreia instanţa de fond a calificat unul dintre actele atacate ca neavând o natură administrativă sau chiar ca nefiind un act juridic, nu reprezintă o încălcare a vreunei reguli de procedură, în sensul disp.art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine neîntrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu există contradicţie între încheierea din data de 26.04.2018 şi sentinţa recurată, judecătorul având obligaţia legală se a se pronunţa asupra naturii juridice a actelor atacate, prin hotărârea pronunţată.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în acord cu prima instanţă, susţine că Declaraţia comună prin care se aderă la valorile fundamentale principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naţionale anticorupţie 2016-2020, nu este aptă să nască, să modifice ori să stingă raporturi juridice proprii.

Recurentul-reclamant invocă caracterul de act juridic declarativ al Declaraţiei comune, însă un astfel de act are ca efect consolidarea sau definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente, însă, în speţă, partea nu a reuşit să identifice niciun drept preexistent care să fie consolidat sau definitivat prin actul întocmit.

Singurul efect al Declaraţiei comune este invocarea de către un procuror ca scuză pentru întârzierea sa la o şedinţă de judecată şi pentru a se admite cererea de revizuire asupra amenzii judiciare dispusă de instanţa penală, însă Înalta Curte nu consideră necesar să analizeze un atare efect invocat de către recurentul-reclamant, urmând a se aprecia asupra neîntrunirii motivelor de casare deja analizate.

4. Cu privire la critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., cu referire la respingerea cererii subsidiare a recurentului-reclamant de a se declina competenţa de soluţionare a cererii de anulare a Declaraţiei comune, în favoarea instanţei civile, Tribunalul Bucureşti.

Chestiunea pusă în discuţie de către recurentul-reclamant a mai făcut obiectul unei cereri de lămurire a sentinţei civile nr. 2334/18.05.2018, sub aspectul înţelesului dispoziţiei de respingere a cererii subsidiare, de disjungere şi declinare la instanţa civilă.

Prin încheierea din data de 04.10.2018, neatacată de către recurentul-reclamant, s-a respins cererea, judecătorul fondului arătând în considerente că în funcţie de cererea de chemare în judecată se stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ şi nu prin raportare la hotărârea judecătorească ce soluţionează procesul, iar motivele pentru care nu intervine disjungerea în scopul declinării competenţei de judecată la instanţa de drept comun se raportează la principiul disponibilităţii şi la natura juridică a Declaraţiei comune.

Prin cererea de recurs se reiterează aceleaşi critici, iar la unele dintre acestea instanţa de recurs a răspuns cum ar fi situaţia nerespectării disp. art. 131 C. proc. civ. şi natura juridică a Declaraţiei comune.

Cu privire la inexistenţa unei motivări a naturii juridice a Declaraţiei comune, judecătorul fondului a răspuns în termeni clari şi precişi în cuprinsul considerentelor sentinţei de fond, la paginile 17-19, cu referire la actele normative incidente şi la dispoziţiile relevante, iar neindicarea unui anume articol din C. civ. este la adăpost de orice critică, deoarece judecătorul a făcut trimitere la definiţia actului juridic dată de C. civ., astfel că articolul poate fi identificat cu uşurinţă.

Cu privire la încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, consacrat de disp. art. 21 din Constituţia României, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant poate formula o cerere în faţa unei instanţe civile, însă în prezenta cauză nu se justifică declinarea cererii de anulare a Declaraţiei comune la o instanţă civilă, având în vedere temeiul juridic al acţiunii, Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, alăturarea cererii de anulare a declaraţiei ce a avut ca premisă emiterea unui act administrativ, în speţă H.G. nr. 583/2016 şi învestirea chiar de către parte a unei instanţe de contencios administrativ, care, în ipoteza în care constată că actul a cărui anulare s-a cerut nu are natura juridică a unui act administrativ, pronunţă o soluţie de respingere ca inadmisibilă a cererii, de unde rezultă că criticile nu se circumscriu disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 2334 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.