Suspension of environmental tax assessment denied for lack of serious doubt on legality and proven imminent harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017 la data de 16.06.2017, reclamanta S.C. A. România S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/04.07.2016 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală, decizie emisă de pârâtă la 04 iulie 2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.07.2016, emis de pârâtă la 04 iulie 2016, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, având drept obiect anularea celor două acte administrativ fiscale.

Prin sentinţa nr. 2904 din 10 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. România S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefondată şi a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 16.062 RON, consemnată prin recipisa nr. x din 30.06.2017, emisă de B. S.A. - Sucursala Victoria, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. România, invocând motive de recurs care se pot circumscrie motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă reiterează argumentele expuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că, analizând argumentele invocate de aceasta cu privire la dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor impuse de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, deşi a argumentat existenţa unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actelor administrative a căror suspendare a solicitat-o, instanţa de fond a concluzionat în mod greşit faptul că argumentele invocate nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în ceea ce priveşte nelegalitatea actului administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei cazului bine justificat, recurenta-reclamantă critică faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit în considerentele sentinţei recurate faptul că nu există o diferenţă de interpretare a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 între reclamantă şi organul fiscal, iar chestiunea litigioasă este legată de stabilirea în concret a uleiurilor introduse de reclamantă pe piaţa naţională şi calculul contribuţiei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

În opinia recurentei, apreciind astfel, instanţa de fond a concluzionat în mod nelegal faptul că această chestiune este una ce poate fi lămurită doar cu ocazia soluţionării pe fond a litigiului şi în urma administrării unor probe suplimentare, "instanţa de faţă neputând, pe baza unei analize sumare a cauzei, să stabilească dacă identificarea bazei de impunere şi calculul făcut de către organul fiscal este corect."

Arată recurenta că în dovedirea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat a adus suficiente argumente susţinute de înscrisuri, argumente care să fie în măsură să ridice o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative emise.

Subliniază recurenta că existenţa cazului bine justificat putea fi stabilită de instanţa de fond pe baza argumentelor aduse de reclamantă, iar aparenţa de nelegalitate urma a fi stabilită prin pipăirea formală a cauzei.

În opinia recurentei, aprecierea nelegală a instanţei de fond este în sensul că argumentele invocate de reclamantă nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Mai arată recurenta că, în ceea ce priveşte existenţa unei pagube iminente, Curtea a reţinut în mod nelegal că nu s-a făcut dovada existenţei unei astfel de pagube.

În opinia recurentei, condiţia existenţei unei pagube iminente este îndeplinită, având în vedere că A. România s-ar putea să se regăsească în scurt timp în imposibilitatea de a prelungi scrisorile de garanţie existente, de aceea fiind absolut necesar, vital, pentru societatea reclamantă să obţină suspendarea actului administrativ.

Arată recurenta că starea de pericol în care se află societatea este una reală, iar admiterea prezentului recurs şi a cererii de suspendare este de natură a duce la prevenirea unei pagube iminente, în caz contrar fiind inevitabilă producerea unor prejudicii grave şi ireversibile pentru reclamantă, punându-se în pericol întreaga activitate a societăţii, ce are un număr de 424 angajaţi. Toate aceste aspecte sunt susţinute de informaţiile financiar contabile furnizate de Ministerul Finanţelor Publice, din care rezultă faptul că, la nivelul anului 2016, societatea a înregistrat pierderi semnificative.

Solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale, astfel cum a fost formulată.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susţinerea recursului declarat motive de recurs care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. România S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale, reprezentate de Decizia de impunere nr. x/04.07.2016 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală, decizie emisă de pârâtă la 04 iulie 2016 şi de Raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.07.2016, emis de pârâtă la 04 iulie 2016, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, având drept obiect anularea celor două acte administrativ fiscale.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca nefondată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a acestor prevederi legale.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, reclamanta S.C. A. România S.A. susţine, în esenţă, că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiei cazului bine justificat, în mod greşit instanţa a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor contestate.

Înalta Curte constată însă că, pentru susţinerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită, ci aceasta a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe chiar asupra legalităţii actelor administrative.

Reclamanta a învederat aspecte referitoare la modul greşit de calcul al contribuţiei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 şi asupra unor produse pentru care nu se datorează această contribuţie, şi anume pentru produse care nu sunt uleiuri sau pentru produse care nu generează deşeuri de ulei uzat, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, această chestiune este una ce poate fi lămurită doar cu ocazia soluţionării pe fond a litigiului şi în urma administrării unor probe suplimentare, instanţa de faţă neputând, pe baza unei analize sumare a cauzei, să stabilească dacă identificarea bazei de impunere şi calculul făcut de către organul fiscal este corect.

Verificând argumentele invocate de reclamantă, în mod corect Curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Astfel, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative, or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenţei cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanţa, în soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularităţi ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanţa trebuie să ţină seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântarească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existenţa unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative atacate, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Înalta Curte constată astfel, în acord cu instanţa de fond, că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită, aceasta aducând în discuţie doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actelor administrative.

Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actele contestate ar fi fost anulate, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

Prima instanţă a reţinut că nici cea de-a doua condiţie, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte situaţia financiară a societăţii, astfel că sunt nedovedite aspectele invocate în susţinerea condiţiei pagubei iminente.

În acord cu cele statuate de instanţa de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă.

În consecinţă, cele două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speţă, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actelor a căror suspendare o solicită.

Or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea cerinţelor menţionate, soluţia pronunţată nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivele de casare invocate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. România împotriva sentinţei nr. 2904 din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.