Taxpayer wins suspension of tax enforcement pending merits, insolvency risk and legality doubts shown.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2018 la data de 08.01.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, precum şi suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. x/08.11.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă, şi care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia, înţelegând chiar să considere ca fiind inutilă cercetarea în aparenţă a legalităţii operaţiunilor desfăşurate de reclamantă cu o societate comercială, în condiţiile în care nu se poate vorbi de o suspendare parţială a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală;

- hotărârea primei instanţe nu conţine o sistematizare a informaţiilor şi argumentelor prezentate în susţinerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora, şi nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă şi inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu şi să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa ar fi trebuit să remarce faptul că principalele argumente, pe baza cărora organele de inspecţie fiscală au decis stabilirea unei obligaţii suplimentare de plată, ţin de neprezentarea de dovezi concludente care să ateste achiziţiile de bunuri, justificarea valorificării unor servicii de consultanţă, operaţiuni comerciale calificate ca fiind suspecte, deşi realitatea operaţiunii economice nu mai este pusă sub semnul întrebării;

- palpând fondul, instanţa trebuia să observe şi faptul că organele de inspecţie fiscală au analizat documentele prezentate de către reprezentantul legal al societăţii dintr-o perspectivă exagerat de formalistă, fără a analiza esenţa operaţiunilor fiscale în profunzimea şi obiectivitatea lor, neinterpretând dispoziţiile Codul fiscal conform scopului şi raţiunii legii şi fără a avea în vedere perspectiva dreptului comunitar şi principiilor acestuia, pe care primul îl implementează, şi în special aspectele pe care le-a invocat recurenta-reclamantă în cererea de suspendare iniţial formulată;

- cele două condiţii cumulative - existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat - sunt îndeplinite, în condiţiile în care aspectele legate de operaţiunile comerciale care stau la baza stabilirii impozitului pe profit suplimentar, în privinţa componentei TVA-ului, au fost deja soluţionate în dosarul penal x/2016, unde s-a pronunţat o soluţie definitivă de clasare;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor invocate în susţinerea cererii de suspendare, nu le-a analizat, nu a răspuns şi s-a mărginit să invoce extrem de generic faptul că "(...) în cauza de faţă nu pot fi identificate cu uşurinţă şi printr-o cercetare sumară a aparenţei de drept că există motive bine justificate care să creeze o îndoială puternică asupra actelor administrativ fiscale criticate".

În opinia recurentei-reclamante, în speţă, toate condiţiile cerute de lege, pentru ca suspendarea executării actelor administrative să poată fi dispusă de către instanţa de judecată, sunt îndeplinite, respectiv:

(1) îndeplinirea condiţiilor procedurale, prin dovedirea declanşării procedurii prealabile administrativ - fiscale împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, în temeiul art. 268 şi urm. Codul de procedură fiscalălă şi art. 7 din Legea nr. 554/2004;

(2) îndeplinirea condiţiilor materiale: din analiza deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală reiese că acestea au fost emise cu nesocotirea dispoziţiilor din Codul fiscal şi din Normele Metodologice aferente, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Recurenta subliniază îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea suspendării de către instanţa de judecată a efectelor actelor administrativ-fiscale atacate.

În acest sens, arată că, în speţă, condiţia privind iminenţa pagubei este îndeplinită, raportat la cuantumul ridicat al sumei în discuţie, respectiv, şi mai cu seamă, la specificul activităţii societăţii recurente, în care necesităţile de lichidităţi financiare sunt esenţiale pentru: plata salariaţilor, plata furnizorilor în vederea derulării activităţii, plata creditelor bancare angajate, posibilitatea derulării activităţii societăţii recurente, onorarea comenzilor şi implicit a contractelor de prestări servicii, care sunt în derulare.

Subliniază recurenta că aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale contestate, mai cu seamă instituirea popririi pe conturile companiei şi plata unei asemenea sume de bani, plasează compania în faţa iminenţei procedurii insolvenţei, generând în mod evident dificultăţi grave în executarea obligaţiilor contractuale, care, în mare măsură, vor fi imposibil de finalizat şi, mai cu seamă, vor duce la pierderea contractelor comerciale deja semnate, de asemenea cu directe consecinţe faţă de terţi beneficiari, a deschiderii formelor de executare de către băncile finanţatoare, precum şi firesc vor duce la grave probleme de ordin social, prin imposibilitatea plăţii salariilor angajaţilor şi, în mod indirect, la încetarea raporturilor contractuale cu aceştia.

Concluzionează recurenta că, prin executarea actelor administrativ-fiscale contestate, posibilele consecinţe negative s-ar răsfrânge nu doar asupra patrimoniului recurentei, ci şi asupra terţilor, prin perturbarea activităţii şi a altor agenţi economici, precum şi asupra personalului salariat al acesteia.

De asemenea, aplicarea actelor administrativ-fiscale prin care s-au stabilit creanţele fiscale este de natură a conduce la indisponibilizarea conturilor bancare ale recurentei, a cărei consecinţă directă este paralizarea întregii activităţi, putând fi cu uşurinţă antamate consecinţe grave şi ireversibile în viitor, putând determina chiar intrarea în stare de insolvenţă a recurentei.

Arată recurenta că, în aceste condiţii, chiar dacă verificarea jurisdicţională ulterioară a actelor administrative fiscale va confirma nelegalitatea acestora, paguba deja a fost produsă, iar repararea ei nu se va putea face prin simpla restituire sau compensare a sumelor nelegal încasate la bugetul de stat, aceasta firesc după ce societatea a încetat să mai dezvolte vreo activitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui caz bine justificat, recurenta, fără a antama aspectele de fond ale cauzei, arată succint motivele de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate (motive expuse pe larg în cuprinsul contestaţiei administrativ-fiscale), motive care se referă la încălcarea de către organele fiscale atât a normelor de drept procedural fiscal, cât şi a normelor de drept fiscal substanţial, motive care, în opinia acesteia, creează în mod evident o îndoială serioasă asupra legalităţii acestor acte.

În opinia recurentei, principalele argumente, pe baza cărora organele de inspecţie fiscală au decis stabilirea unei obligaţii suplimentare de plată, ţin de neprezentarea de dovezi concludente care să ateste achiziţiile de bunuri, justificarea valorificării unor prestări de servicii, operaţiuni comerciale calificate ca fiind suspecte, deşi realitatea operaţiunii economice nu este pusă sub semnul întrebării şi deşi recurenta a prezentat o scrie întreagă de alte documente complementare care atestă realitatea economică a operaţiunilor.

Se arată în motivele de recurs formulate că organele de inspecţie fiscală au analizat documentele prezentate de către reprezentantul legal al societăţii dintr-o perspectivă exagerat de formalistă, fără a analiza esenţa operaţiunilor fiscale în profunzimea şi obiectivitatea lor, neinterpretând dispoziţiile Codul fiscal conform scopului şi raţiunii legii şi fără a avea în vedere perspectiva dreptului comunitar şi principiilor acestuia, pe care primul îl implementează.

Recurenta opinează în sensul că indiciile de nelegalitate pot viza încălcări atât ale normelor de drept procedural, cât şi ale normelor de drept material: esenţa este ca acestea să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor, ceea ce este cazul în prezenta speţă.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta reiterează motivele de nelegalitate dezvoltate în cuprinsul cererii de suspendare, făcând referire la:

a) existenţa motivelor de nelegalitate de ordin procedural, în raport de faptul că, în efectuarea inspecţiei fiscale, organele de control fiscal au încălcat normele procedural-fiscale prin:

- limitarea controlului documentelor numai la unul formal al unui anumit tip de acte dintre cele pe care organele de control fiscal le au la dispoziţie, fără a verifica şi identifica acele elemente obiective care demonstrează existenţa operaţiunilor economice desfăşurate de către recurentă;

- interpretarea eronată, şi în mare măsură abuzivă, a înscrisurilor puse la dispoziţie, precum şi efectuare unor calcule eronate;

- refuzul nejustificat de a lua în considerare toate documentele prezentate de recurentă pentru a dovedi realitatea operaţiunilor, organele fiscale încălcând astfel dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

b) existenţa motivelor de nelegalitate de ordin substanţial, în raport de modul în care societatea îşi desfăşoară activitatea, şi în raport de jurisprudenţa europeană, subliniind faptul că organele de inspecţie fiscală au nesocotit prevederile legislaţiei fiscale aplicabile, iar concluziile inspecţiei fiscale nu respectă principiile dreptului comunitar care stau la baza normelor naţionale şi care, în caz de neconcordanţă, se aplică cu prioritate faţă de acestea.

Punctează recurenta că a indicat pe larg, în cadrul contestaţiei formulate, numeroasele încălcări ale dispoziţiilor aquis-ului comunitar, care sunt de natură să înlăture prezumţia de legalitate a actelor administrative contestate, sens în care face trimitere la conţinutul contestaţiei.

În opinia recurentei, toate aceste împrejurări de fapt, care rezultă din înscrisuri ignorate de către inspectori cu ocazia controlului, coroborate cu dispoziţiile legale cărora inspectorii fiscali ar fi trebuit să le dea aplicare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate, reprezentând practic indicii clare de nelegalitate a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei contestate.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii atacate, apreciind că soluţia primei instanţe este una netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor legale şi, rejudecând, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, emise de pârâtă, până la soluţionarea în fond a acţiunii în anularea actelor administrative anterior menţionate.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Instanţa de fond a fost sesizată cu acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin care s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, precum şi suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. x/08.11.2017, acte emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare.

Instanţa de fond a respins acţiunea, apreciind că executarea unei obligaţii fiscale prevăzută printr-un act administrativ fiscal se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie ce nu a putut fi răsturnată, întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, regula rămânând aceea a executării actului şi nu a suspendării.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă, pe de o parte pentru că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În condiţiile în care circumstanţele litigiului dedus judecăţii au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentinţa atacată.

În recursul său, reclamanta A. S.A. a arătat că cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Analizând criticile din recurs ce vizează soluţia pronunţată de Curtea de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, întrucât din probele cauzei rezultă îndeplinirea condiţiilor legale pentru suspendarea actului administrativ, astfel încât instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

Contrar opiniei exprimate de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că în speţă sunt întrunite condiţiile cumulative impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Noţiunea de caz bine justificat este definită legal în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 şi reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Ca şi în cazul ordonanţei preşedinţiale, reglementată în procedura civilă de drept comun, în cadrul cererii de suspendare, instanţa învestită nu cercetează fondul dreptului, dar, pentru ca soluţia să nu fie arbitrară, se analizează acele elemente care creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În privinţa cerinţei cazului bine justificat, instanţa de fond a apreciat, în esenţă, că nu există niciun argument de fapt şi de drept care să susţină o aparenţă vădită de nelegalitate a actului, argumentele invocate de reclamantă vizând chestiuni ce ţin de fondul cauzei.

După cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare, a apreciat în mod greşit că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "cazul bine justificat", motivat, în esenţă, de faptul că recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

A reţinut instanţa de fond că această primă condiţie nu este îndeplinită în speţă, întrucât raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere conţine motivarea în fapt şi în drept a desfăşurării întregii activităţi de inspecţie fiscală, iar criticile reclamantei se referă la aspecte de nelegalitate care vizează fondul analizei acestor acte contestate, analiză inadmisibil de realizat prin prisma celor invocate de către reclamantă în acest demers judiciar, întrucât s-ar ajunge la prejudecata fondului cauzei, ceea ce este nepermis din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitor la această primă condiţie.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta a reiterat motivele de nelegalitate dezvoltate în cuprinsul cererii de suspendare, făcând referire la motive de nelegalitate de ordin procedural, în raport de faptul că în efectuarea inspecţiei fiscale organele de control fiscal au încălcat norme procedural-fiscale, precum şi la motive de nelegalitate de ordin substanţial, în raport de modul în care societatea îşi desfăşoară activitatea şi în raport de jurisprudenţa europeană, subliniind faptul că organele de inspecţie fiscală au nesocotit prevederile legislaţiei fiscale aplicabile, iar concluziile inspecţiei fiscale nu respectă principiile dreptului comunitar care stau la baza normelor naţionale şi care, în caz de neconcordanţă, se aplică cu prioritate faţă de acestea.

Înalta Curte constată că toate aceste împrejurări de fapt relevate, coroborate cu dispoziţiile legale aplicabile speţei, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt suficiente indicii care să creeze aparenţa conturării acelor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că aspectele reţinute de organele de cercetare penală, prin Ordonanţa din data de 07.11.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa stării de fapt reţinute de organul fiscal şi legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Astfel, prin Ordonanţa din data de 07.11.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, faţă de societatea A. S.A., urmare a faptului că s-a constatat că fapta nu există (art. 16 lit. a) C. proc. pen.).

Prin urmare, s-a apreciat că mijloacele de probă administrate nu au fost de natură a forma convingerea organului de urmărire penală că operaţiunile efectuate şi documentele prezentate de către societate ar fi fictive.

Soluţia a rămas definitivă prin neformularea unei căi de atac împotriva ordonanţei procurorului de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, conducând la concluzia că soluţia de clasare dispusă în dosarul nr. x/2016 este una temeinică şi legală.

Or, aspectele referitoare la operaţiunile comerciale care stau la baza stabilirii impozitului pe profit suplimentar, în privinţa componentei TVA-ului, au fost deja soluţionate în dosarul penal nr. x/2016, unde s-a pronunţat o soluţie definitivă de clasare, iar în cauză a fost efectuat şi un raport de expertiză de specialitate contabilă, care a concluzionat că în speţă este vorba de operaţiuni reale.

"Paguba iminentă", cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Instanţa de fond a apreciat că nu se mai impune analiza acestei condiţii, întrucât dispoziţiile art. 14 din lege reglementează îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiţii, astfel că, din moment ce prima condiţie nu este îndeplinită, cerinţa pentru cea de-a doua este de prisos a fi analizată.

Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, iar în cauză s-au administrat probe de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, instanţa de control judiciar constată că în speţă este dovedită îndeplinirea acestei condiţii, având în vedere valoarea mare a sumelor imputate şi faptul că executarea silită a acestora ar avea consecinţe deosebit de grave asupra activităţii societăţii, care care ar conduce până la posibila deschidere a procedurii insolvenţei.

De asemenea, condiţia privind iminenţa pagubei este îndeplinită şi raportat la specificul activităţii societăţii recurente, în care necesităţile de lichidităţi financiare sunt esenţiale pentru: plata salariaţilor, plata furnizorilor în vederea derulării activităţii, plata creditelor bancare angajate, posibilitatea derulării activităţii societăţii recurente, onorarea comenzilor şi implicit a contractelor de prestări servicii, care sunt în derulare.

Or, aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale contestate, mai cu seamă instituirea popririi pe conturile societăţii şi plata unei asemenea sume de bani, plasează recurenta în faţa iminenţei procedurii insolvenţei, generând în mod evident dificultăţi grave în executarea obligaţiilor contractuale, care, în mare măsură, vor fi imposibil de finalizat şi, mai cu seamă, vor duce la pierderea contractelor comerciale deja semnate, de asemenea cu directe consecinţe faţă de terţi beneficiari, a deschiderii formelor de executare de către băncile finanţatoare, precum şi firesc vor duce la grave probleme de ordin social, prin imposibilitatea plăţii salariilor angajaţilor şi, în mod indirect, la încetarea raporturilor contractuale cu aceştia.

În aceste condiţii, chiar dacă verificarea jurisdicţională ulterioară a actelor administrativ fiscale va confirma nelegalitatea acestora, paguba deja a fost produsă, iar repararea ei nu se va putea face prin simpla restituire sau compensare a sumelor nelegal încasate la bugetul de stat, după ce societatea ar înceta să mai desfăşoare vreo activitate.

În această speţă, în raport de considerentele expuse anterior, justul echilibru se asigură prin considerarea ca îndeplinită şi a acestei condiţii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată şi, rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. şi va dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/8.11.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/8.11.2017, până la soluţionarea pe fond a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 27 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite cererea formulată de reclamanta A. S.A.

Suspendă executarea Deciziei de impunere nr. x/8.11.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/8.11.2017, până la soluţionarea pe fond a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Arad.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.