Sufficiency of preliminary review for suspending competition sanction: failure to prove well-justified case and imminent harm under Law 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 25.05.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în temeiul art. 51 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 şi art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 78 din 20.12.2017, emisă de pârât, prin care societatea reclamantă a fost sancţionată contravenţional cu suma de 687.323,08 RON, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei privind anularea deciziei.

Prin sentinţa civilă nr. 3237 din data de 06.07.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta arată că:

1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenta arată că motivarea hotărârii este contradictorie, întrucât instanţa de fond a reţinut în mod corect invocarea de către reclamantă a unor încălcări ale normelor de competenţă, încălcări ale dreptului la apărare, precum şi exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 din TFUE, considerând însă că aceste critici ar impune analiza de legalitate pe fond a actului contestat. În acelaşi timp, instanţa a reţinut că reclamanta a fost sancţionată pentru încălcarea art. 101 din TFUE, însă a reţinut şi incidenţa Regulamentului nr. 330/2010, respectiv regula exceptării acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 TFUE.

Subliniază recurenta că instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că motivele invocate sunt apte să conducă la nulitatea deciziei, iar, pe de altă parte, a considerat, fără temei, că această verificare este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât ar reprezenta şi o analiză a fondului cauzei.

În opinia recurentei, o astfel de motivare este contradictorie, întrucât, în realitate, instanţa, motivând astfel, a procedat la "pipăirea" situaţiei de drept invocate şi a constatat că acele critici invocate au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate a deciziei a cărei suspendare o solicită reclamanta, ba chiar au capacitatea de a conduce la nulitatea deciziei, însă a opinat, în mod contradictoriu, că în acelaşi timp nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurenta că tot contradictorie este şi motivarea referitoare la incidenţa Regulamentului nr. 330/2010, exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 TFUE, necesitatea analizării fondului dreptului. Astfel, pe de o parte, instanţa de fond a reţinut faptul că acordurile verticale sunt exceptate de la aplicarea art. 101 TFUE, dar a considerat că ar trebui să facă o analiză pe fondul cauzei şi să verifice încadrarea situaţiei în exceptarea prevăzută de Regulamentul nr. 330/2010.

Opinează recurenta în sensul că motivarea hotărârii este contradictorie, instanţa neputând reţine în acelaşi timp atât aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cât şi nevoia cercetării fondului pricinii, în esenţă, din punct de vedere al dreptului substanţial, aplicabilitatea şi în acelaşi timp, inaplicabilitatea art. 101 din TFUE.

Subliniază recurenta că instanţa de fond face o confuzie gravă între încălcările prin efect - cazul din speţă şi încălcările prin obiect, prevăzute de art. 4 din Regulament, motivarea fiind astfel străină de pricină.

Arată recurenta că în cazul de faţă nu poate fi vorba de aplicarea art. 4 din Regulamentul nr. 330/2010, neinvocat de altfel nici de către intimatul-pârât în decizia contestată şi a cărei suspendare o solicită, pentru că acest articol se referă la încălcările grave ale dreptului concurenţei, aşa-numitele încălcări prin obiect.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, deoarece instanţa nu a făcut nicio referire la motivul de suspendare referitor la încălcarea dreptului la apărare şi la încălcările Regulamentului nr. 1/2003 şi nu a motivat care sunt considerentele pentru care apreciază că motivele invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentei, instanţa doar a afirmat că "este necesară analiza fondului cauzei", însă în mod efectiv nu a prezentat argumentele pentru care fiecare motiv în parte invocat nu se circumscrie noţiunii de "caz bine justificat" sau "pagubă iminentă", nu a arătat de ce invocarea depăşirii competenţelor de investigaţie a autorităţii române de concurenţă nu este un caz bine justificat şi de ce verificarea acestei competenţe face obligatorie analiza fondului cauzei, nu a motivat de ce înscrisurile depuse nu sunt apte să certifice posibilitatea producerii unei pagube, trimiterea la necesitatea unei "analize documentate" fiind specifică unei situaţii de producere a prejudiciului şi nu a iminenţei lui.

Opinează recurenta în sensul că, raportat la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi faţă de motivele invocate în susţinerea cererii de suspendare, hotărârea instanţei de fond este nemotivată în ceea ce priveşte calitatea motivelor invocate de a nu reprezenta cazul bine justificat şi paguba iminentă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 în analizarea condiţiei cazului bine justificat.

Arată recurenta, în esenţă, că instanţa nu era obligată să facă niciun fel de verificări, întrucât din cuprinsul actului contestat rezulta în mod evident răsturnarea prezumţiei de legalitate, în spiritul chiar a celor reţinute de instanţă ca necesitate, şi anume verificarea poziţiei pe piaţă.

Subliniază recurenta că instanţa, verificând datele centralizate de intimată şi conţinutul actelor normative, având în vedere şi recunoaşterile intimatei cu privire la incidenţa Regulamentului nr. 330/2010, avea premisele necesare fundamentării ideii că este răsturnată prezumţia de legalitate a actului administrativ.

Pe cale de consecinţă, motivarea instanţei referitoare la necesitatea verificării fondului cauzei, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina instanţei de art. 14 şi art. 2 din Legea nr. 554/2004 este, în opinia recurentei, dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor incidente.

Recurenta invocă încălcarea de către instanţă a principiului specialia generalibus derogant, respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Regulamentului nr. 330/2010, întrucât nu era obligată să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din regulament, pentru a putea opina că acordul vertical este exceptat de la aplicarea art. 101 TFUE şi, deci, că nu reprezintă o faptă de încălcare a art. 101 alin. (1) din TFUE, deci sancţionată în mod just de intimată.

Se mai invocă de către recurentă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 cu referire la noţiunea de "pagubă iminentă", arătând că instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unei "pagube iminente", deoarece nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat, astfel încât executarea actului administrativ nu reprezintă o diminuare ilicită a patrimoniului, iar, pe de altă parte, a reţinut că amenda este de "doar 2%", iar probele administrate nu conţin o "analiză documentată" a datelor financiare şi a posibilelor efecte ce ar apărea după momentul plăţii amenzii.

În opinia recurentei, instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, întrucât a motivat respingerea pe lipsa unei "analize documentate", în timp ce textul invocat solicită a se face o dovadă cu privire la "prejudiciul material viitor şi previzibil", iar previzibilitatea prejudiciului nu solicită probe documentate, ci o analiză sumară a datelor financiare din care să rezulte că este posibilă afectarea activităţii societăţii.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea cererii de suspendare, pentru argumentele dezvoltate în cererea introductivă de instanţă.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susţinerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a dezvoltat o serie de argumente în sensul că motivarea hotărârii este contradictorie, străină de pricină, concluzionând că hotărârea este chiar nemotivată, deoarece instanţa nu a făcut nicio referire la motivul de suspendare referitor la încălcarea dreptului la apărare şi la încălcările Regulamentului nr. 1/2003 şi nu a motivat care sunt considerentele pentru care apreciază că motivele invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de fond ar fi reţinut că reclamanta a invocat încălcarea unor norme privind competenţa, încălcarea dreptului la apărare, exceptarea acordurilor verticale de la aplicarea art. 101 din TFUE, dar, în mod contradictoriu, a concluzionat că, având în vedere specificul unei cereri de suspendare, aceste critici ar impune analiza de legalitate pe fond a actului contestat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a prezentat motivele pentru care a înţeles să respingă acţiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susţinute de aceasta ca şi temei al nelegalităţii actului administrativ atacat, iar împrejurarea că aceasta a înţeles să dea valoare susţinerilor pârâtei din întâmpinare şi din cuprinsul actului administrativ atacat nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârâtă corespund prevederilor legale încălcate de reclamantă.

Sentinţa este motivată coerent şi unitar, sub toate aspectele, fără a exista contradicţii în cadrul considerentelor sau între unele considerente şi dispozitiv, instanţa pronunţându-se chiar şi asupra îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, deşi faptul că a constatat neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat făcea superfluă analiza acestei condiţii.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 78 din 20.12.2017, emisă de pârât, prin care societatea reclamantă a fost sancţionată contravenţional cu suma de 687.323,08 RON, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei privind anularea deciziei.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, reclamanta A. susţine, în esenţă, că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Recurenta a invocat faptul că, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiei cazului bine justificat, în mod greşit instanţa a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu ar fi fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

În mod corect a constatat curtea de apel, în analiza condiţiei cazului bine justificat, că reclamanta a invocat veritabile motive de nelegalitate a Deciziei nr. 78/20.12.2017, care nu pot fi analizate în procedura sumară specifică cererii de suspendare a executării. Instanţa a reţinut că, raportat la aceste argumente, invocate în dovedirea cazului bine justificat, rezultă în mod evident că analiza pe care instanţa ar avea-o de efectuat priveşte chiar fondul acţiunii în anulare, argumentele menţionate neputând fi dezlegate în cadrul procesual specific unei cereri de suspendare a executării, caracterizat prin cercetarea sumară a aparenţei dreptului; verificarea posibilei aplicări în mod direct a dispoziţiilor TFUE în materie de concurenţă de către autorităţile competente, raportat la faptul că societatea reclamantă îşi are sediul în SUA, ar presupune un raţionament pe fondul cererii, vizând chiar analiza de legalitate a actului contestat, şi nu o simplă pipăire a fondului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenţei cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanţa, în soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularităţi ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanţa trebuie să ţină seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântarească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existenţa unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ atacat.

În raport de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că nu este întrunită condiţia cazului bine justificat, împrejurările de fapt invocate de reclamantă nefiind susceptibile să creeze îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ contestat. Ca atare, instanţa a apreciat că în absenţa cazului bine justificat nu se poate dispune suspendarea executării actului administrativ, chiar dacă această executare ar fi de natură a-i perturba activitatea reclamantei.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat, care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect prevederile textului legal invocat, în cauză nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "cazul bine justificat", întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul contestat ar fi fost anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

Pe de altă parte, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Reţinând că reclamanta nu a probat existenţa cazului bine justificat şi că cele două cerinţe sunt prevăzute cumulativ de legiuitor la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neîndeplinirea uneia dintre ele conducând la respingerea cererii, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, în subsidiar, Curtea a constatat că reclamanta nu a demonstrat nici îndeplinirea condiţiei pagubei iminente în vederea obţinerii suspendării executării deciziei contestate, nedemonstrând o afectare reală şi nejustificată a activităţii sale economice.

Or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond este corect şi legal motivată şi nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3237 din 06 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.