Challenge to Competition Council sanction for vertical resale price fixing: rejection of general contravention prescription and proof of anticompetitive effect for by-object restrictions.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 55/03.11.2015, emisă de pârât, prin care societatea a fost sancţionată cu o amendă în cuantum de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014 şi suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă a prezentei acţiuni.

Prin sentinţa civilă nr. 1466 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată, a dispus restituirea cauţiunii, achitată de reclamantă la B. - Sucursala Alba-Iulia, potrivit recipisei de consemnare nr. x, Seria x nr. x/23.03.2016 şi potrivit recipisei de consemnare nr. x, Seria x nr. x/11.04.2016.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta arată, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegală, în primul rând pentru că excepţia prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională este întemeiată, contrar celor reţinute de judecătorul fondului.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, ceea ce a dus la o soluţionare greşită a excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei de a constata şi sancţiona fapta presupus anticoncurenţială, această analiză trebuind a fi supusă prevederilor legale în vigoare la data săvârşirii faptei - anul 2006 (respectiv prevederile art. 61 din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa, legea în vigoare la momentul emiterii deciziei de sancţionare).

Recurenta reiterează argumentele expuse pe larg în faţa instanţei de fond, arătând că, iniţial, Legea nr. 21/1996 nu conţinea dispoziţii privind prescripţia dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale, situaţie în care s-a apreciat, de unele instanţe, că ar fi aplicabil dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 32/1968 şi, ulterior, O.G. nr. 2/2001, art. 13, termenul fiind de 6 luni de la data săvârşirii contravenţiei, iar, în cazul contravenţiilor continue, termenul curgea de la data constatării faptei.

Prin O.U.G. nr. 121/2003, Legea nr. 21/1991 s-a modificat şi completat, în sensul introducerii unor termene exprese de prescripţie (prin art. 62 alin. (1), respectiv: un termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 55 lit. c), d) şi e) şi un termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

Arată recurenta că aceste termene nu puteau fi aplicate contravenţiilor săvârşite anterior intrării sale în vigoare, astfel că instanţele judecătoreşti române au avut obligaţia stabilirii unui termen de prescripţie, odată cu înregistrarea pe rol a unor asemenea cauze.

În opinia recurentei, în speţă se aplică termenul special de prescripţie de 6 luni, prevăzut de O.G. nr. 2/2001, termen care se calculează de la data de 13 ianuarie 2007, data încheierii contractului de distribuţie, şi care se împlineşte la 13 iulie 2007.

Subliniază recurenta că, şi în situaţia unui termen mai mare de prescripţie, de 3 ani sau 5 ani, se constată că decizia atacată este emisă, cel puţin pentru societatea reclamantă, cu mult peste perioada defiptă.

În continuare, recurenta-reclamantă critică sentinţa curţii de apel din perspectiva insuficienţei probatoriului administrat în cauză, apreciind recurenta, în esenţă, că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale în fixarea preţului de revânzare şi executarea unei atare înţelegeri.

În continuare, recurenta invocă, în argumentarea motivelor de recurs, aspecte procedurale, şi nu aspecte legate de dreptul material, arătând, pe de o parte, că, în cauză, decizia de sancţionare, deşi a fost adoptată în, şi de către, Plenul Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor legale, şi a fost semnată de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, nu rezultă că aceasta a fost asumată şi de către ceilalţi membrii ai Plenului Consiliului Concurenţei.

Pe de altă parte, recurenta arată că, în decizia contestată şi în sentinţa recurată, este reţinută o stare de fapt eronată, cu consecinţa greşitei aplicări a legii, ceea ce conduce la o soluţie nelegală şi netemeinică.

Arată recurenta că, prin decizia contestată, autoritatea pârâtă a sancţionat cu amendă contravenţională mai multe societăţi comerciale, în baza art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 republicată, pentru săvârşirea faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, respectiv "printr-o înţelegere anticoncurenţială având ca obiect stabilirea preţului de revânzare en gros a produselor care au făcut obiectul contractelor de distribuţie încheiate între C. S.A. în calitate de producător şi fiecare dintre distribuitorii acesteia menţionaţi anterior, în perioada 2004-2008."

Or, arată recurenta, reclamanta a fost distribuitor al produselor societăţii C. S.A. în baza Contractului de distribuţie nr. x/13.01.2006, pe o durată de 1 (un) an, respectiv 13.01.2006 - 13.01.2007, iar, în această perioadă, prin activitatea desfăşurată, societatea reclamantă nu a săvârşit fapte cu caracter anticoncurenţial şi nu a participat la înţelegeri care să aibă ca efect restrângerea sau afectarea mediului concurenţial.

În opinia recurentei, decizia atacată, emisă de autoritatea de concurenţă, nu este rezultatul unei analize în concret a activităţii desfăşurate de reclamantă pe o arie geografică limitată, a politicii de preţuri practicate de aceasta, neindicându-se criteriile în baza cărora se consideră a fi încălcate normele concurenţiale prin stricta alocare teritorială a clienţilor.

Subliniază recurenta că răspunderea este personală pentru fiecare societate comercială în parte şi trebuie analizată distinct şi individualizată, raportat la condiţiile concrete în care s-a săvârşit fapta.

Din această perspectivă, în opinia recurentei, hotărârea instanţei apare ca fiind nemotivată, deoarece instanţa nu a analizat niciunul dintre argumentele pe care le-a invocat partea în susţinerea acţiunii şi niciuna dintre apărările formulate, nu şi-a motivat şi argumentat soluţia, făcând astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În fine, recurenta-reclamantă critică sentinţa fondului şi cu privire la modul de soluţionare a cererii de reindividualizare a sancţiunii, apreciind că, în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, cuantumul acesteia este disproporţionat în raport cu gradul de pericol social al faptei imputate, care este extrem de redus; totodată el trebuie să se reflecte şi în cuantumul amenzii aplicate, prin aplicarea principiului atenuării sancţiunii, urmând să se procedeze la o scădere a procentului aplicat.

Arată recurenta că, în ceea ce priveşte gravitatea faptei imputate, concluzia instanţei de fond nu are nicio bază reală, fiind în contradicţie chiar şi cu cea a organului de control, instanţa reţinând că "fapta săvârşită de către reclamantă are un grad de pericol social ridicat", în opoziţie cu organul de control, care a concluzionat, cu privire la aceeaşi activitate a societăţii reclamante, că "faptele anticoncurenţiale reţinute sunt de gravitate mică."

Faţă de aceste considerente, reclamanta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând fondul, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul anulării actului atacat ca fiind nelegal şi netemeinic, raportat la societatea recurentă, urmând ca aceasta să fie exonerată de plata sumei de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014.

În ipoteza menţinerii deciziei atacate, recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate sub aspectul reindividualizării sancţiunii aplicate şi reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancţiunii.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susţinerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa nu a analizat niciunul dintre argumentele pe care le-a invocat partea în susţinerea acţiunii şi niciuna dintre apărările formulate, nu şi-a motivat şi argumentat soluţia, făcând astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a prezentat motivele pentru care a înţeles să respingă acţiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susţinute de aceasta ca şi temei al nelegalităţii actului administrativ atacat, iar împrejurarea că aceasta a înţeles să dea valoare susţinerilor pârâtului din întâmpinare şi din cuprinsul actului administrativ atacat nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârât corespund prevederilor legale încălcate de reclamantă.

Sentinţa este motivată coerent şi unitar, sub toate aspectele, fără a exista contradicţii în cadrul considerentelor sau între unele considerente şi dispozitiv.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 55/03.11.2015, emisă de pârât, ca fiind nelegală şi netemeinică, raportat la societatea reclamantă, şi exonerarea reclamantei de plata sumei de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancţiunii.

Prin Decizia nr. 55/03.11.2015 a Consiliului Concurenţei s-a dispus, între altele, măsura sancţionării cu amendă contravenţională, în cuantum de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri totală a societăţii reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înţelegeri verticale cu societatea C. S.A., având ca obiect menţinerea preţului de revânzare pentru produsele livrate de către aceasta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenţei unui înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, Consiliul Concurenţei a avut în vedere clauzele de menţinere a preţului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuţie încheiate de societatea C. S.A. cu distribuitorii săi, printre care şi reclamanta.

Reclamanta a contestat legalitatea deciziei Consiliului Concurenţei sub trei aspecte, respectiv: (I) prescripţia dreptului autorităţii de concurenţă de a sancţiona înţelegerea pretins anticoncurenţială, (II) insuficienţa materialului probator concludent pentru reliefarea înţelegerii şi a executării acesteia şi (III) individualizarea sancţiunii aplicate.

Soluţionând cauza, instanţa fondului a respins acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea arătată în considerentele hotărârii, soluţie ce se impune a fi menţinută de instanţa de control judiciar.

Analizând punctual critica la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1466/18.04.2016, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei-reclamante pe marginea problemei prescripţiei dreptului pârâtului de a constata şi aplica sancţiunea contravenţională.

Contrar celor afirmate de recurentă şi în acord cu concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia sancţiunea contravenţională a fost aplicată cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, referitoare la prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională.

În mod corect a reţinut Curtea de apel că prevederile art. 13 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, referitoare la prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile cuprinse în Legea concurenţei nr. 21/1996 se aplică cu prioritate, ca normă specială care derogă de la dispoziţiile de drept comun cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Curtea a reţinut în mod corect că prevederile cuprinse în art. 61 din Legea concurenţei nr. 21/1996 reglementează în mod expres prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională, precum şi faptul că prevederile actului normativ menţionat anterior se aplică cu prioritate, ca lege specială, care derogă de la dispoziţiile de drept comun cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

S-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că, în speţa dedusă judecăţii, dreptul pârâtului Consiliul Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională se prescrie într-un termen de 5 ani de la data săvârşirii încălcării, având în vedere incidenţa în cauză a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, datorită faptului că s-a constatat încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 5 alin. (1) din actul normativ menţionat anterior.

În acord cu instanţa de fond, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora în cauza dedusă judecăţii a intervenit prescripţia dreptului pârâtului Consiliul Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională, întrucât a operat o întrerupere succesivă a cursului termenului de prescripţie a dreptului pârâtului de a aplica sancţiunea contravenţională, în condiţiile art. 62 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Actele procedurale efectuate de către pârâtul Consiliul Concurenţei în condiţiile art. 62 din Legea concurenţei nr. 21/1996 au ca efect întreruperea termenului de 5 ani, de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, cu consecinţa curgerii unui nou termen de 5 ani, de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la art. 62 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Este irelevantă împrejurarea că ordinul de declanşare a investigaţiei nu a vizat în mod direct societatea reclamantă, cât timp efectul întreruptiv de prescripţie al unui asemenea act este recunoscut de legiuitor (art. 59 alin. (3), renumerotat art. 62 alin. (3) după ultima republicare a Legii nr. 21/1996) faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

De aceea, critica recurentei pe marginea modalităţii de soluţionare a argumentelor de nelegalitate vizând împlinirea termenului de prescripţie este lipsită de suport, nefiind relevante, în acest sens, numai actele de întrerupere ce vizează direct şi nemijlocit recurenta.

A doua critică aduce în discuţie standardul probator, or, şi în acest caz recurenta-reclamantă porneşte de la o premisă greşită, ignorând faptul că autoritatea de concurenţă a constatat existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislaţiei concurenţei, fără a fi necesară şi dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurenţiale.

În altă ordine de idei, recurenta critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub două aspecte:

1) faptul că, în cauză, decizia de sancţionare, deşi a fost adoptată în, şi de către, Plenul Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor legale (aspect necontestat de către recurentă) şi a fost semnată de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, nu rezultă că aceasta a fost asumată şi de către ceilalţi membrii ai Plenului Consiliului Concurenţei;

2) faptul că, în decizia contestată, respectiv sentinţa recurată, este reţinută o stare de fapt eronată.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei, cu privire la faptul că instanţa de fond nu a analizat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 21/1996 (în vigoare la momentul emiterii deciziei de sancţionare), apreciind în mod eronat că decizia Consiliului Concurenţei a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în ceea ce priveşte constituirea în mod legal a Plenului.

Instanţa de fond a interpretat în mod corect şi legal dispoziţiile legale incidente şi, raportat la situaţia de fapt, a concluzionat şi motivat în mod temeinic şi legal sentinţa recurată sub acest aspect.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că, în situaţia analizată, pentru perioada 2004 - 2006 şi perioada 2007 - 2008, s-a constatat că producătorul C. S.A. şi distribuitorii săi au stabilit, în mod direct, prin clauze contractuale, preţul la care urmau să fie revândute produsele care făceau obiectul contractelor. Mai mult decât atât, înţelegerea a fost întărită de introducerea unor clauze de monitorizare a activităţii distribuitorilor, clauze distincte faţă de cele privind transmiterea unor date necesare optimizării producţiei şi a livrărilor.

Înalta Curte constată că înţelegerea anticoncurenţială de menţinere a preţului de revânzare a fost clar stipulată şi în contractul de distribuţie încheiat de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu furnizorul C. S.A.

În atare context, şi în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, care stipulează caracterul ilicit al înţelegerii prin care sunt stabilite în mod direct preţurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă şi nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenţei clauzei anticoncurenţiale.

Standardul de probă menţionat de recurenta-reclamantă nu vizează decât înţelegerile anticoncurenţiale prin efect, unde autoritatea de concurenţă este ţinută a dovedi că o înţelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei şi prin aceasta încalcă legislaţia în materia de referinţă, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a preţurilor de revânzare, cum este şi cel analizat în speţă, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Astfel cum s-a reţinut în mod corect şi în cuprinsul sentinţei recurate, o înţelegere restrictivă "prin obiect", aşa cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, este interzisă, indiferent de consecinţele produse de aceasta, prin simplul fapt al pericolului potenţial pe care îl reprezintă pentru concurenţă.

Nefondată este şi critica recurentei-reclamante la adresa modului de soluţionare a cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorităţii de concurenţă, sub aspectul individualizării sancţiunii, este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenţei atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistenţa unor sancţiuni anterioare, dar şi împrejurarea că înţelegerea anticoncurenţială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucţiuni. Cât priveşte pretinsa îndoială rezonabilă din partea reclamantei cu privire la caracterul contravenţional al faptei, Înalta Curte a arătat anterior că înţelegerea privind stabilirea preţurilor de revânzare constituie o încălcare flagrantă a Legii concurenţei, caracterul anticoncurenţial al unei atare înţelegeri fiind atât de evident, încât trebuie să fie sesizabil de orice agent economic, indiferent de nivelul calificării responsabililor cu asumarea unei astfel de înţelegeri.

Înalta Curte constată, astfel, că soluţia pronunţată de instanţa de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond este corect şi legal motivată şi nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1466 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.