Public sector salary discrimination: mootness of recalculation claims after administrative fulfillment and exclusive administrative jurisdiction for magistrate pay disputes

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 07 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă (prin sentinţa civilă fără cale de atac, nr. 555/D/2016 din 16 mai 2016), sub nr. x/2016, care, la rândul său, şi-a declinat competenţa materială de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, (prin sentinţa civilă nr. 1801/2016 pronunţată la data de 14 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligaţi pârâţi la: includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară a drepturilor salariale reprezentând creşterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006; de 2% începând cu data de 01.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007, şi de 11% începând cu data de 01.10.2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare, până la încetarea discriminării; recalcularea drepturilor salariale având în vedere sumele care au fost achitate prin eşalonare pentru perioada cuprinsă între data de primă plată, prin eşalonare octombrie 2008 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate de pârâţi, februarie 2016, în baza titlului executoriu Decizia nr. 216 din 08.04.2008 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2007- şi până la zi; achitarea diferenţelor salariale după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară prin scăderea sumelor achitate prin tranşele începând cu luna octombrie 2008, şi până la zi, precum şi obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturile salariale.

Urmare a admiterii capetelor de cerere principale, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită ordinul de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. (1) alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei prin includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 630 din 27 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia lipsei de obiect şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, ca fiind lipsită de obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, şi trimiterea cauzei primei instanţe în vederea judecării fondului cauzei. De asemenea, recurentul - reclamant a menţionat că, apreciază că este competent Tribunalul Iaşi, secţia Litigii de Muncă în soluţionarea cauzei, şi astfel, a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea la rejudecare Tribunalului Iaşi, secţia Litigii de Muncă.

În susţinerea recursului său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul- reclamant a relevat situaţia în fapt în cauză, şi a criticat sentinţa recurată ca fiind nelegală şi netemeinică, în dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale recursului invocând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere, astfel cum le-a formulat, iar excepţia lipsei de obiect a cererii este neîntemeiată pentru perioada 01.01.2007 de 5%; 01.04.2007 de 2% şi 01.10.2007 de 11%- la 01.08.2016, considerând recurentul că excepţia este întemeiată doar pentru perioada ulterioară datei de 01.08.2016, dar nu şi pentru perioada anterioară acestei date.

Recurentul- reclamant a arătat că, instanţa de fond a considerat că pârâtul a restabilit nivelul indemnizaţiilor salariale cuvenite, în sensul solicitat prin acţiunea introductivă, începând chiar cu data de 01.08.2016, aspect ce rezultă din analiza conţinutului Ordinului nr. 2536 din 21.12.2016, însă, acesta arată că nu a solicitat prin acţiunea introductivă ca valoarea de referinţă sectorială de 18% să fie calculată de la data de 01.08.2016 (cererea sa fiind anterioară acestei date), ci a solicitat aceste drepturi salariale pentru perioada 01.01.2007- de 5%, 01.04.2007- de 2% şi de 11%- de la 01.10.2007, la zi.

De asemenea, recurentul- reclamant a mai susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului 5 din cerere prin care a solicitat emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. (1) alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei, prin includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, prin urmare, calculat de la data de 09.04.2015 la zi, respectiv, pentru că a fost emis ordinul de salarizare ulterior sesizării instanţei, drepturile sale salariale se cuvin a fi calculate de la data de 09.04.2015, la 01.08.2016.

În subsidiar, recurentul- reclamant consideră că dreptul său se întemeiază şi pe dispoziţiile Legii nr. 71/2015, sumele urmând a-i fi acordate cel puţin de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, de la data de 09.04.2015.

Recurentul a arătat că aceste titluri, Decizia nr. 216 din 08.04.2008 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2007 şi hotărârea privind lămurirea dispozitivului acestei decizii, din 11.01.2017, i-au fost favorabile de la momentul hotărârii instanţei prin dispozitiv, şi pe viitor. La momentul formulării acţiunii şi la momentul formulării recursului, susţine recurentul- reclamant, pârâţii sunt obligaţi în continuare, nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra încetării acestui drept salarial, acesta există şi în prezent, şi în viitor.

În continuarea recursului său, recurentul- reclamant a evocat consideraţii teoretice privind salarizarea personalului bugetar şi legile de reglementare, nr. 284/2010 şi nr. 71/2015, şi O.U.G. nr. 83/2014, în opinia sa, aplicând actul reparator din perspectiva salarială ordonatorii de credite trebuie să emită noi ordine de salarizare care să corespundă raţiunii de egalizare, pe de o parte, şi potrivit hotărârilor judecătoreşti, pe de altă parte, în interesul salariatului, faţă de acestea, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti în vederea judecării fondului.

A evocat, totodată, şi Decizia nr. 9 din dosarul nr. x/2007, prin care I.C.C.J. a decis că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plată, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite.

În susţinerea motivului de recurs invocat cu privire la competenţa materială şi teritorială, recurentul- reclamant a arătat că a învestit cu soluţionarea cauzei Tribunalul Bacău, secţia litigii de muncă, iar cauza a fost declinată la Tribunalul Iaşi, secţia litigii de muncă, instanţă ce s-a declarat necompetentă şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti.

Apreciază recurentul că este competent Tribunalul Iaşi, secţia litigii de muncă în soluţionarea cauzei, motiv pentru care, a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea la rejudecare Tribunalului Iaşi, secţia Litigii de Muncă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii- pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în nume propriu, cât şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, şi Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au formulat întâmpinări, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 16 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, recurentul- reclamant A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând recunoaşterea stării de discriminare în materie salarială, în raport cu magistraţii, care au fost indemnizaţi cu includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară a drepturilor salariale reprezentând creşterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006; de 2% începând cu data de 01.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007, şi de 11% începând cu data de 01.10.2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare, până la încetarea discriminării, cu consecinţa acordării acestor drepturi şi reparării prejudiciului, precum şi obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită ordinul de salarizare corespunzător.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, în esenţă, constatând că aceasta a rămas fără obiect, dat fiind că, în cursul judecăţii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la emiterea Ordinului nr. 2536 din data de 21.12.2016, prin care s-au acordat majorările salariale pretinse prin acţiune, inclusiv a celor rezultate din hotărâri judecătoreşti - fapt rezultat din cuprinsul acestuia.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent vizând modalitatea de soluţionare a cererii sale, Înalta Curte reţine următoarele:

Ulterior promovării acţiunii, dar anterior soluţionării cauzei în primă instanţă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016, prin care a recalculat indemnizaţiile procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale şi judecătorii, la nivelul maxim în plată, cu includerea majorării solicitate prin cererea de faţă, începând cu data de 01.08.2016, arătând, totodată, că au fost achitate şi sumele reprezentând diferenţele salariale cuvenite.

Astfel, în Anexa la acest ordin figurează şi recurentul-reclamant, fiindu-i stabilită o indemnizaţie de încadrare brută lunară în acord cu dispoziţiile legale în vigoare, iar intimaţii, primind cererea de recurs şi fiind legal citaţi în faţa instanţei de recurs, nu au contestat existenţa şi conţinutul ordinului emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie.

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., republicat, orice demers judiciar poate fi iniţiat şi susţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel care învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin urmare, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul soluţionării cauzei şi a exercitării căilor de atac.

În speţă, anterior pronunţării sentinţei atacate, a intervenit o împrejurare nouă, constând în recunoaşterea de către pârât, pe cale administrativă, a pretenţiilor reclamantului şi emiterea actului administrativ necesar recalculării şi plăţii drepturilor salariale cuvenite acestuia, în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că pretenţiile recurentului-reclamant au fost satisfăcute, astfel încât, corect şi legal s-a reţinut de către instanţa de fond că interesul reclamantului în susţinerea acţiunii nu îndeplineşte cerinţa actualităţii, fiind lipsită de obiect.

Instanţa de recurs precizează, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, că recurentul- reclamant se prevalează în susţinerea pretenţiilor formulate de titluri executorii, respectiv hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, prin care i-au fost acordate despăgubiri proporţionale cu prejudiciul material suferit prin discriminare, echivalentul unor diferenţe salariale, faţă de beneficiarii O.G. nr. 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 şi persoanele care îndeplinesc funcţii de demnitate publică, precum şi faţă de salarizarea procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin raportare la sistemul de salarizate instituit prin O.U.G. nr. 27/2006 .

Ca atare, instanţa de fond a abordat litigiul pendinte dintr-o perspectivă corectă, fiind lipsit de echivoc faptul că prin hotărârile judecătoreşti invocate de recurent nu au fost acordate majorări salariale.

În plus, hotărârile judecătoreşti au rămas irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009. După intrarea în vigoare a acestui act normativ, magistraţii au fost salarizaţi conform prevederilor sale, iar ulterior conform Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, la stabilirea drepturilor salariale luându-se în considerare gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau după caz, în specialitate, precum şi drepturile aferente acestora, dobândite potrivit legii.

Prin urmare, începând cu 1 ianuarie 2010, calculul indemnizaţiilor magistraţilor s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009, iar din analiza anexei respective rezultă că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de reparaţie pentru discriminare nu se numără printre elementele care ar fi trebuit luate în considerare potrivit noii legislaţii.

Este adevărat, prin Decizia nr. 23/2015 din 29 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care recurenţii-reclamanţi o invocă în susţinerea acţiunii introductive, s-a statuat că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, se încadrează în sintagma "indemnizaţie avută", acestea fiind drepturi definitiv câştigate, astfel că vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, însă, la data de 06.02.2017, faţă de ordinului nr. 2536/21.12.2016 privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% şi a Ordinului nr. 332/27.01.2017 vizând creşterile aferente valorii de referinţă sectorială dobândite prin hotărâri judecătoreşti, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul şi-a precizat acţiunea introductivă în sensul că solicită obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare, pentru viitor, cu luarea în considerare şi a creşterilor salariale reprezentând diferenţele faţă de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT.

După cum şi instanţa de fond a apreciat, decizia menţionată nu a tranşat asupra modului de interpretare a legii în sensul dorit de recurentul-reclamant, respectiv al includerii sau neincluderii în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor a despăgubirilor cu caracter reparator obţinute prin hotărâri judecătoreşti în vederea înlăturării stării de discriminare, în contextul în care aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 25/14.11.2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat că dispoziţiile O.G. nr. 10/2007 nu se aplică şi magistraţilor, astfel încât aceştia nu pot beneficia de sporurile salariale reglementate de acest act normativ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte menţionează că, aflându-se în posesia unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti irevocabile, nimic nu îl împiedică pe recurent să efectueze demersuri în vederea executării silite a acestora, având la îndemână remedii prevăzute de lege, în cadrul unor asemenea proceduri putându-se tranşa inclusiv întinderea şi efectele titlurilor puse în executare inclusiv cu privire la perioada solicitată prin precizarea de acţiune, în condiţiile în care starea de discriminare a fost înlăturată de legiuitor prin egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, prin stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei de încadrare ţinând seama şi de majorările/indexările stabilite prin hotărâri judecătoreşti, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare indicat de recurentul-reclamant ca fiind incident, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ.., referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte apreciază că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea- cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, cu atât mai mult cu cât solicită emiterea unui nou ordin, ceea ce atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reţinându-se că în mod corect s-a apreciat, de către instanţa de fond, cu privire la rămânerea fără obiect a acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 630 din 27 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.