Revocation of public enterprise administrator mandate without just cause: appellate judgment quashed and claim for contractual damages partially granted

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de21.08.2014 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2014, reclamanta Vîrlan Claudia a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea parţiala a Ordinului nr. 430/09.04.2014 emis de Ministrul Transporturilor, in ceea ce priveşte masurile dispuse cu privire la reclamantă; pe cale de consecinţa: constatarea ineficientei masurilor dispuse prin Ordin cu privire reclamantă, in ceea ce priveşte revocarea din funcţia de membru in Consiliul de Administraţie al Regiei Autonome Autoritatea Aeronautica Civila Romana si in ceea ce priveşte încetarea contractului de mandat nr. x/05.09.2012 încheiat intre Ministerul Transporturilor si Infrastructurii in calitate de mandant, pe de o parte, si reclamantă, in calitate de mandatar, pe de alta parte; constatarea ineficientei masurilor dispuse prin Ordin cu privire la reclamantă in ceea ce priveşte încetarea aplicabilităţii Ordinului ministrului transportului si infrastructurii nr. 1390/2012 privind numirea sa in Consiliul de administraţie al Autorităţii Aeronautice Civile Romane, cu modificările si completările ulterioare; repunerea sa in situaţia anterioara emiterii Ordinului, respectiv in funcţia de membru in Consiliul de Administraţie al Regiei Autonome Autoritatea Aeronautica Civila Romana; obligarea paratului plata unor daune interese in cuantum lunar net de 6.500 RON, calculate pana la data repunerii efective in funcţie sau, in cazul in care actul nu va fi anulat, pana la data finalizării mandatului - 05.09.2016; obligarea paratului sa publice hotărârea, pe cheltuiala sa, intr-un cotidian cu răspândire naţionala - timp de 3 zile consecutive, precum si publicarea hotărârii pe pagina de internet a Ministerului Transporturilor; anularea parţiala, ca operaţiune administrativa ce a stat la baza Ordinului nr. 430/09.04.2014, a Raportului privind verificările efectuate la Regia Autonoma Autoritatea Aeronautica Civila Romana nr. 2841/12.02.2014 al Corpului de Control al Ministrului Transporturilor, aprobat de ministru, in ceea ce priveşte neregularităţile ce ii sunt imputate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2625 din 15 octombrie 2015Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Vîrlan Claudia în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2625 din 15 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal reclamanta Vîrlan Claudia a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea greşita dispoziţiilor art.

2031 si urm. C. civ. si încălcarea dispoziţiilor 12 din O.U.G. nr. 109/2011. Prima instanţa a reţinut în mod greşit că, in considerarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborate cu cele ale art. 2031 C. civ., revocarea mandatului poate surveni oricând, iar lipsa motivării constând in neindicarea cauzei care a determinat luarea acestei masuri nu poate conduce la anularea actului revocator si la repunerea mandatarului in situaţia anterioara, de membru al consiliului de administraţie. Totodată, concluzia este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea unor norme de drept privat care nu erau incidente in speţa si care in final a dus la o încălcare a dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011.

Astfel, caracterul de act administrativ al ordinului nu a fost contestat, retinandu-se că încheierea contractului de mandat a avut loc in cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ (pagina 18 alin. (8) din Sentinţa) si că natura Contractului de mandat nr. x/05.09.2012 încheiat intre reclamantă si Ministerul Transporturilor si Infrastructurii este aceea de mandat, anexa la actul administrativ de numire (pagina 17 alin. (12) din Sentinţa), luarea măsurii intr-un mod pur arbitrar, fara a exista o motivare, nu este conforma cu cerinţele de legalitate ale actului administrativ, fiind intr-un evident conflict cu dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Constituţia României motivarea actelor administrative este o condiţie de legalitate, iar neîndeplinirea acesteia conduce la anularea acestora".

Aşadar, fiind vorba de legalitatea ordinului, al cărui caracter de act administrativ nu a fost contestat, se impunea ca, pentru emiterea sa legala, acesta sa cuprinde motivele care au stat la baza emiterii sale, revocarea ad nutum nefiind compatibila cu raporturile de drept dintre autoritatea publica si destinatarul actului administrativ.

Motivarea deciziei de revocare se impunea si întrucât in analiza marjei de apreciere, decizia autorităţii trebuie totuşi sa fie subsumata asigurării interesului public, aşa cum rezulta din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

De aceea, in soluţionarea cererii, pe lângă analiza condiţiilor generale de legalitate, respectiv: i) actul administrativ sa fie emis in conformitate cu litera si spiritul Constituţiei, ii) actul administrativ sa fie emis in litera si spiritul legilor si ordonanţelor, iii) actul administrativ sa fie emis pe baza tuturor actelor organelor administraţiei publice care sunt superioare organului administrativ emitent; iv) actul administrativ sa fie emis de organul administrativ numai in limitele competentei sale, v) actul administrativ sa fie emis in forma si cu procedura prevăzuta de lege, prima instanţa avea obligaţia de a analiza si legalitatea Ordinului, pe considerente de oportunitate, mai exact de conformitate a actului administrativ cu scopul legii.

Pe de altă parte, consideră posibilitatea autorităţii publice emitente de a-si întemeia decizia prin referire la alte înscrisuri, fara a se relua cuprinsul acestora, este in măsura sa-i încalce dreptul la apărare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, vătămarea produsă este neîndoielnică, având in vedere sub un prim aspect, faptul că, a fost nevoită sa conteste un act bazat pe concluziile unui raport de control care nu i-a fost pus la dispoziţie, deşi a solicitat acest lucru in mod expres, sub un al doilea aspect, faptul ca nu avea de unde sa cunoască integral conţinutul acestuia sau s facă verificări cu privire la conformitatea documentului apărut in presa cu cel original, iar sub un al treilea aspect, faptul ca, respectivele înscrisuri i-au fost comunicate doar cu ocazia judecaţii in prima instanţa, situaţie in raport de care nu mai aveam posibilitatea de a le contesta sau administra probe in contra susţinerilor din raport.

Aşadar, necomunicarea respectivului raport anterior momentului la care a fost emis OMT nr. 430/09.04.2014, i-a îngrădit dreptul la apărare, producându-i astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

II. Încălcarea dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 109/2011, in ceea ce priveşte dreptul reclamantei la despăgubiri ca urmare a revocării fara justă cauza a mandatului, prima instanţa a valorificat concluziile Raportului de control al Corpului de control al Ministrului Transporturilor, act care nu a fost comunicat reclamantei decât in cadrul judecaţii in prima instanţa, neputând aşadar constitui o motivare a actului administrativ atacat.

De asemenea, cu privire la celălalt înscris care ar fi servit drept bază pentru luarea deciziei revocării din funcţie, Nota nr. x/06.03.2014 a Direcţiei Generale Juridice si Resurse Umane, aşa cum a stabilit si prima instanţa, acesta nu o viza, in cuprinsul sau neexistând menţiuni cu privire la o eventuala stare de incompatibilitate in care s-ar fi aflat pe parcursul exercitării mandatului de administrator.

Mai mult, deşi in cuprinsul întâmpinării formulate de parat s-a menţionat că a existat o analiza la nivelul ministerului care ar fi stat la baza deciziei de revocare din funcţie, ca urmare a adresei dispuse de către instanţa la termenul din 19.12.2014 cu privire la indicarea înscrisului care ar fi consemnat rezultatul analizei, răspunsul Ministerului Transportului a fost ca un asemenea înscris nu există.

Prin urmare, revocarea nu a avut la baza nicio analiză a necesitaţii si oportunităţii luării unei asemenea măsuri, situaţie in raport de care este evident ca a intervenit in mod intempestiv, fara a exista o justificare rezonabila a acestei masuri.

In ceea ce priveşte legalitatea Raportului nr. x/12.02.2014, singura operaţiune administrativa in cadrul căreia s-au reţinut aspecte care îi sunt imputate reclamantei, prima instanţa pe de o parte a aplicat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 24/2013, iar pe de alta parte a încălcat dispoziţiile 1 alin. (5) lit. g) din O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor masuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului.

Astfel, în justificarea capacităţii Corpului de control al Ministrului Transporturilor de a efectua verificări cu privire la activitatea desfăşurata de Autoritatea Aeronautică Civilă Romană, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 24/2013, acestea fiind străine cauzei, având în vedere că reglementează competenţele Ministrului Transporturilor de a conduce întreaga activitate a aparatului propriu al Ministerului Transporturilor si a exercita întreaga autoritate asupra unităţilor aflate in subordinea fără a stabili posibilitatea Corpului de control al Ministrului Transporturilor de a efectua verificări la AACR.

Potrivit art. 1 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 25/2007 astfel de controale nu pot fi efectuate decât de Corpul de Control al Primului Ministru şi nu există o reglementare prin care un asemenea organ de specialitate sa fie constituit in subordinea Ministrului Transporturilor, acesta nefiind constituit in mod legal.

În ceea ce priveşte existenta unei structuri de control in componenta Ministerului Transporturilor, pârâtul invocat dispoziţiile OMT nr. 245/2013, act care, deşi are natura de act administrativ normativ, nu a fost publicat in Monitorul Oficial, şi nu produce efecte, întrucât, in raport de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind funcţionare Guvernului României si a ministerelor, structura organizatorica a ministerelor nu poate fi aprobata decât prin hotărâre de guvern (art. 56 din acelaşi act normativ).În tot cuprinsul H.G. nr. 24/2013 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Transporturilor nu exista nicio menţiune despre un atare corp de control al ministrului.

Aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 si caracterul contradictoriu al motivării primei instanţe, in ceea ce priveşte aprecierile sale asupra legalităţii Raportului.

In ceea ce priveşte menţiunile din cuprinsul Raportului, potrivit cărora reclamanta a încasat in mod nejustificat remuneraţia pentru activitatea desfăşurata in cadrul comitetelor de audite, respectiv, de siguranţă a zborurilor, ca urmare a faptului ca nu a existat niciun raport privind aceste activităţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prima instanţa a reţinut ca indiferent daca aceste dispoziţii legale sunt sau nu aplicabile si regiilor autonome, desfăşurarea activităţilor de acest gen nu a fost dovedită nici intr-un alt mod, astfel incât aceste menţiuni par a avea un caracter justificat.

Arată că dispoziţiile art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile si comitetelor infiintate in cadrul regiilor autonome, acestea reglementând doar activitatea consiliilor de administraţie din cadrul societăţilor comerciale, norme speciale a căror aplicare nu poate fi extinsa prin analogie unei situaţii care cade in domeniul de reglementare al altei legi speciale.

Această concluzie rezultă din interpretarea per a contrario art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit cărora: "Organizarea si funcţionarea întreprinderilor publice - societăţi comerciale, prevăzute la art. 2 pct. 2 Ut. b) si c), sunt reglementate de prezenta ordonanţa de urgenta si, unde aceasta nu dispune, de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, republicata, cu modificările si completările ulterioare".

Mai mult, susţine că menţiunile din Raport referitoare la necesitatea ca activitatea din comitete sa fie desfăşurata separat nu au niciun suport legal si niciunul din documentele statutare nu indică faptul ca este obligatorie întocmirea unor documente aferente activităţii celor doua comitete, nefiind aşadar vorba de venituri încasate nelegal.

De altfel, prin controalele efectuate de Curtea de Conturi asupra Regiei, s-a constatat ca membrii consiliului de administraţie nu au obţinut venituri nejustificate pentru activitatea desfăşurata in cadrul comitetelor. De aceea, având in vedere ca, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 "Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare si de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public", neafirmarea unui prejudiciu prin actul de control al autorităţii in sarcina căreia legea stabileşte asemenea atribuţii, precum si suprimarea efectelor actului administrativ emis de către Curtea de Conturi, act administrativ care nu a fost contestat de către parat, a avut ca efect o depăşire a puterii judecătoreşti, reprezentând o imixtiune a acesteia in sfera de competenta a puterii executive.

De asemenea, susţine că motivarea hotărârii primei instanţe este si contradictorie, aceasta reţinând ca nu prezintă relevanta daca dispoziţiile art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile si regiilor autonome, întrucât aceasta prezintă relevanta sub aspect probator, activitatea comitetelor nefiind dovedita intr-o altă modalitate.

Or, de vreme ce considera ca dispoziţiile art. 1402 alin. (1) nu erau aplicabile si regiilor autonome, acesta nu poate constitui un motiv pentru revocarea mandatului, in Raport, reţinându-se ca "din analiza hotărârilor CA 9(exemplu HCA nr. 10/20.05.2013 - anexa nr. 3) a rezultat faptul ca membrii comitetelor menţionate au fost consultaţi in timpul şedinţei CA cu privire la unele aspecte din activitatea AACR, pe care trebuiau sa le analizeze in cadrul unei şedinţe separate" - (pagina 7 - paragraful 1 - a 3-a liniuţă din Raport).

Mai departe, invocându-se prevederile art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, in Raport s-a reţinut ca membrii comitetelor ar fi trebuit sa analizeze in cadrul unei sedinte separate a comitetului aspectele asupra cărora au fost consultaţi in timpul şedinţei consiliului de administraţie.

Practic, faptul imputat in cadrul Raportului îl reprezintă lipsa rapoartelor de activitate ale comitetelor, rapoarte de activitate care sunt obligatoriu a fi întocmite doar in ceea ce priveşte societăţile comerciale, nefiind negată in cuprinsul Raportului activitatea desfăşurata de către membrii comitetelor, ci doar lipsa unor documente si a unor şedinţe separate in care aceste aspecte sa fie analizate concluzia primei instanţe cu privire la acest aspect este lipsita de temei legal.

Mai mult, din cuprinsul raportului Corpului de control reiese că membrilor comitetelor nu li s-a cerut niciodată sa facă dovada, prin documente, a acestei activităţi, însă in cadrul comitetelor au fost întocmite procese-verbale cu ocazia discuţiilor purtate in acest sens care pot fi solicitate de instanţa de control în temeiul dispoziţiilor art. 298 C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, revocarea mandatului nu isi găseşte justificarea nici in pretinsa neregulă referitoare la acordarea in mod nelegal a remuneraţiilor membrilor consiliului de administraţie.

Cu privire la acest aspect, in mod corect prima instanţa a reţinut ca nu a încasat această sumă, cu toate acestea a considerat acest aspect ca fiind unul irelevant, atâta timp cat a fost de acord cu majorarea indemnizaţiei a contribuit la producerea prejudiciului, menţionând în acest sens si faptul ca acest aspect a fost constatat si de Curtea de Conturi, care a dispus masuri pentru recuperarea prejudiciului.

Or, potrivit Punctului 1 lit. d) din Hotărârea CA nr. 12/2012, înregistrata la AACR sub nr. x/17.12.2012:

"Având in vedere informarea din partea Directorului General cu privire la aprobarea BVC rectificat pe anul 2012, CA ia nota de indemnizaţia de 3.000 RON stabilita pentru membrii CA in acest proiect de buget, aferenta lunii decembrie 2012, si de necesitatea iniţierii unor acte adiţionale la contractele de mandat. (...)".

De asemenea, in Decizia nr. II 1/7/28.03.2013 a Curţii de Conturi se arata ca:

"Prin acordarea membrilor CA a unor sume de bani, care nu erau prevăzute in contractele de mandat, s-a produs entităţii un prejudiciu estimat, de 30.076 RON.

Prin urmare, prejudiciul cauzat AACR prin plata indemnizaţiilor aferente lunii decembrie 2012 nu a fost urmarea Hotărârii CA nr. 12/17.12.2012. in care s-a prevăzut doar necesitatea iniţierii unor acte adiţionale la contractele de mandat, ci urmarea încasării acestor sume in lipsa unor astfel de acte adiţionale.

Aşadar, atâta timp cât prin hotărârea în cauza nu s-a stabilit acordarea indemnizaţiilor, ci doar s-a propus acordarea lor după încheierea cu autoritatea tutelara a actelor adiţionale la contractele de mandat, iar reclamanta nu a beneficiat de aceste sume, nu i se poate imputa nimic sub acest aspect, astfel incât aceste menţiuni din cuprinsul Raportului nu pot justifica revocarea mea din funcţia de membru in consiliul de administraţie al AACR.

De altfel, Hotărârea CA nr. 12/17.12.2012 a fost transmisă la Ministerul Transporturilor ("MT") spre informare, la solicitarea acestuia, cu adresa nr. x/18.12.2012 (anexata împreuna cu adresa MT nr. x/16.11.2012 înregistrata la RA-AACR cu nr. x/16.11.2012), similar cu transmiterea tuturor hotărârilor CA adoptate după numirea noului CA prin OMT nr. 1390/05.09.2012, in baza O.U.G. nr. 109/2011, fara ca la acel moment paratul din prezenta cauza sa conteste legalitatea acestei hotărâri.

Mai mult, sumele respective erau deja prevăzute si aprobate in Bugetul de venituri si cheltuieli al regiei aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1222/12.12.2012, la capitolul cheltuieli cu indemnizaţiile Consiliului de administraţie si nu a excedat acesteia.

In final, in ceea ce priveşte motivarea primei instanţe potrivit căreia revocarea a avut o justa cauză, întrucât deficientele menţionate mai sus contravin dispoziţiilor art. 12 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 109/2011 care prevăd necesitatea menţionării in contractul de mandat a unor criterii specifice de performanta, printre care si cele privind reducerea pierderilor si creşterea profitului, obiective înscrise in Anexa nr. 1 la Actul adiţional nr. x/25.04.2013 la Contractul de mandat nr. x/05.09.2012, arată că în cuprinsul OMT nr. 430/2014 nu se menţionează neîndeplinirea unor obiective de performanţă.

In concluzie, pentru motivele expuse mai sus, solicită admiterea căii de atac promovate şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile care vizează lipsa motivării arată că Ordinul ministrului transporturilor nr. 430/09.04.2014 privind numirea Consiliului de administraţie provizoriu al Autorităţii Aeronautice Civile Român* fost emis cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile în domeniu respectiv:

- art. 3, pct. - 1 lit. a) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă întreprinderilor publice, care prevede:

"Autoritatea publică tutelară are următoarele competenţe: 1. la regiile autonome: a) să numească şi să revoce membrii consiliului administraţie;"

- art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, are stabileşte că "membrii consiliului administraţie se numesc de autoritatea publică tutelară şi de Ministerul Finanţelor Publice, în cazul reprezentantului acestei instituţii."

- art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, care dispune că "prin actul de înfiinţare si ulterior înfiinţării, prin decizie a autorităţii publice tutelare se poate stabili atribuţiile de conducere executivă a regiei autonome sunt delegate de consiliul administraţie unuia sau mai multor directori." - în ceea ce priveşte art. 2 din OMT 430/09.04.2014

OMT 430/09.04.2014 a fost emis în baza Notei nr. x/06.03.2014 a Direcţiei Generale Juridice şi Resurse Umane, cu privire la starea de incompatibilitate a unor membri din Consiliul administraţie, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse prin Raportul Corpului de Control al Ministrului 3841/12.02.2014, aprobat de conducerea ministerului, cu respectarea prevederilor art. 12, alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, care prevăd că membrii consiliului de administraţie pot fi revocaţi oricând.

Sub aspectul fundamentării de facto a Ordinului ministrului transporturilor nr. 430/09.04.2014 prin care reclamanta a fost revocată implicit din funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al AACR arată că, ordinul contestat a fost emis pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse prin Raportul Corpului de Control al Ministrului nr. 3841/12.02.2014, aprobat de conducerea ministerului.

Astfel, prin Raportul Corpului de Control al Ministrului nr. 3841/12.02.2014, aprobat de conducerea ministerului au fost constatate o serie de deficienţe în activitatea Consiliului de administraţie şi pe cale de consecinţă în administrarea activităţii Autorităţii Aeronautice Civile Române, acestea demonstrând că administratorii nu şi-au îndeplinit atribuţia prevăzută de contractele de mandat încheiate cu Ministerul Transporturilor, respectiv aceea de a exercita mandatul cu diligenta unui bun administrator.

În sensul celor de mai sus, unele dintre deficienţele constatate prin Raportul Corpului de Control sunt:

a) Acordarea şi încasarea nejustificată de către reclamantă a sumei de 9000 RON, aferentă indemnizaţiilor de membru în comitetele consultative create la nivelul AACR;

Această constatare a avut la bază lipsa documentelor aferente activităţii celor două comitete. Astfel, cu toate că echipa de control a solicitat în repetate rânduri punerea la dispoziţie a documentelor aferente activităţii comitetelor, acestea nu au fost prezentate. în speţă nu au fost prezentate rapoartele asupra activităţii comitetelor care ar fi trebuit să fie întocmite şi înaintate Consiliului de administraţie, în mod regulat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 140 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare. Numai în acest mod, prin desfăşurarea activităţii a cărei dovadă putea fi făcută prin prezentarea rapoartelor de activitate putea fi justificată şi plata corespunzătoare. Jn lipsa acestei dovezi, constatările echipei de control încasarea nejustificată de către reclamantă a sumei de 9000 RON, sunt corecte şi întemeiate.

b) Modificarea organigramei AACR, fără respectarea prevederilor legale în vigoare, a prevederilor Planului de Administrare pe anii 2012-2016 aprobat de MT sub nr. x/06.12.2012, precum şi a Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea CA. Conform Procesului-verbal al şedinţei CA din 19.01.2013, reclamanta alături de alţi membri ai Consiliului de administraţie au ridicat o serie de obiecţii cu privire la forma de organigramă propusă de către dl. Radu A. Cătălin, în sensul că această modificare ar afecta modul de exercitare de către AACR a atribuţiilor şi prerogativelor legale stabilite în conformitate cu cerinţele Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (ICAO). Cu toate acestea, conform punctului nr. 2 lit. b) din HCA nr. 1/19.01.2013, membrii CA "au aprobat Organigrama (structura cadru) propusă de Preşedintele CA, la nivel de direcţii/servicii, cu completările reieşite din discuţii".

c) Acordarea unor indemnizaţii majorate nelegal, neprevăzute de legislaţia în vigoare şi de contractele de mandat, în sumă de 47.518 RON brut (30.076 RON net);

Prin Hotărârea CA nr. 12/17.12.2012, membrii CA au fost de acord cu acordarea pe luna decembrie 2012 a unei indemnizaţii în sumă de 3000 RON pentru fiecare membru CA.

Potrivit art. 4 B alin. (1) din contractele de mandat, membrii CA au dreptul să primească lunar o indemnizaţie fixă netă. Cuantumul indemnizaţiei este de 50 RON net şi va fi revizuit, prin act adiţional la prezentul contract (...)"

Această acţiune a cauzat AACR un prejudiciu total de 47.518 RON.

d) Membrii Consiliului de administraţie au beneficiat în mod nelegal, în perioada septembrie 2012 - decembrie 2013, pe lângă indemnizaţia fixă lunară şi de facilităţi reprezentând diurnă, cheltuieli de delegare la intern şi extern şi cursuri, telefon mobil, combustibil şi cheltuieli de transport, în sumă totală de 230.043 RON.

Argumentele sunt prezentate în mod detaliat în Raport.

e) Delegarea de către CA a atribuţiilor directorului general către directorii executivi angajaţi cu contract de mandat s-a efectuat nefundamentat, contrar prevederilor legale în vigoare (O.U.G. nr. 109/2011) şi ale Planului de administrare întocmit de membrii CA.

Această acţiune încalcă prevederile art. .20 din O.U.G. nr. 109/2011 care prevede că dacă atribuţiile de conducere au fost delegate directorilor, competenţa de reprezentare a regiei autonome aparţine directorului general.

Având în vedere faptul că mandatul acordat reclamantei prin O.M.T.I. nr. 1390/05.09.2012 a avut la bază, pe lângă temeiurile de drept arătate, încrederea autorităţii tutelare, în mandatar (reclamant), în mod evident, atunci când nu mai subzistă încrederea mandantului în mandatar, mandatul acordat poate fi revocat, acest lucru fiind de însăşi esenţa mandatului. În urma aprobării Raportului Corpului de Control al Ministrului nr. 3841/12.02.2014, existau suficiente indicii privind exercitarea defectuoasă a obligaţiei de a exercita mandatul cu diligenta unui bun administrator, constatările din cuprinsul Raportului de control conducând la pierderea încrederii cu care mandantul (Ministerul Transporturilor) a învestit mandatarul (reclamanta) astfel încât s-a procedat la revocarea, cu justă cauză, a membrilor consiliului de administraţie.

În contextul celor anterior enunţate, rezulta cu evidenţă faptul că aserţiunile reclamantei privind lipsa motivării ordinului atacat sunt nefondate şi eronate.

De asemenea, faţă de cele menţionate, la emiterea ordinului contestat, Ministerul Transporturilor a respectat Recomandarea numărul R (80) 2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, respectiv:

- nu s-a urmărit un alt scop decât acela pentru care puterea i-a fost conferită;

- s-a manifestat obiectivitate şi imparţialitate;

- s-a respectat principiul egalităţii în faţa legii;

- a fost menţinut un just echilibru între orice efect advers pe care decizia o poate avea asupra drepturilor, libertăţilor sau intereselor persoanelor şi scopul pe care îl urmăreşte;

Mai mult decât atât, posibilitatea încetării contractului prin revocarea mandatului de membru în Consiliul de Administraţie este stipulată prin contractul de mandat la care reclamanta a consimţit prin semnarea acestuia.

Contrar celor afirmate de recurenta - reclamantă, deşi Ordinul ministrului transporturilor este un act administrativ, contractul de mandat încheiat ulterior cu membrii consiliului de administraţie este un contract civil, care se încheie în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de C. civ. (art. 2013 şi urm. C. civ.).

Astfel, ordinul contestat este în acord cu prevederile art. 2030 şi art. 2031 alin. (1) C. civ. care prevăd faptul că mandatul încetează prin revocare şi faptul că mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil.

În ceea ce priveşte aserţiunile recurentei reclamante reclamantei privind încălcarea dispoziţiilor art. 12 din O.U.G. nr. 109/2011, în ceea ce priveşte dreptul acesteia la despăgubiri în cazul revocării fără justă cauză a mandatului, arată faptul că Raportul de control reprezintă un act de informare a ministrului transporturilor şi, după caz, de sesizare a organelor abilitate, ca formă de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina organelor de control şi nu un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Raportul de control nu îi era adresat reclamantei, nici nu există obligaţia Ministerului Transporturilor de a-l aduce la cunoştinţa reclamantei, Raportul fiind destinat, astfel cum a arătat anterior, informării ministrului transporturilor cu privire la activitatea Consiliului de administraţie a RA AACR.

În ceea ce priveşte criticile aduse Raportului Corpului de Control al ministrului transporturilor nr. 3841/12.02.2014, arată că, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Transporturilor, aprobat prin OMT nr. 245/2013, în vigoare la data efectuării controlului, Corpul de Control al ministrului transporturilor efectuează control general şi tematic tehnic, economic, administrativ, organizatoric, disciplinar, precum şi combaterea corupţiei la unităţile din subordinea, coordonarea sau de sub autoritatea ministerului, precum şi în direcţiile/serviciile/compartimentele din subordinea ministrului; de asemenea, se autosesizează în legătură cu neregulile şi abaterile de care ia cunoştinţă -în activitatea aceloraşi unităţi, efectuează cercetările necesare şi informează ministrul. Această activitate îşi găseşte suport, printre altele şi în prevederile art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 24/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede faptul că "ministrul transporturilor conduce întreaga activitate a aparatului propriu al Ministerului Transporturilor şi exercită întreaga autoritate asupra unităţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ministerului".

OMT nr. 245/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Transporturilor, reprezintă un ordin intern care nu este obligatoriu a fi publicat în Monitorul Oficial al Românie, prin urmare, nu se poate pune la îndoială competenţa ministrului transporturilor, prin Corpul de Control (structură internă în cadrul structurii organizatorice a Ministerului Transporturilor, aprobată prin hotărâre a Guvernului) de a efectua control la Autoritatea Aeronautică Civilă Română.

Consideră că recurenta reclamantă în mod greşit susţine faptul că doar Corpul de Control al Primului Ministru ar fi avut competenţe de control la AACR. Astfel, este adevărat că potrivit art. 1 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului Corpul de control al primului-ministru controlează şi urmăreşte activitatea ministerelor şi serviciilor publice deconcentrate ale acestora, instituţiilor publice din subordinea Guvernului, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, oficiilor, departamentelor, comisiilor, regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale şi instituţiilor financiar-bancare cu capital majoritar sau integral de stat, însă nu este prevăzută în niciun caz o competenţă exclusivă a acestei structuri, fără personalitate juridică, aflată în subordinea primului-ministru.

De asemenea, este eronată şi afirmaţia acesteia în sensul că nu ar fi fost constituit în mod legal Corpul de Control al ministrului transporturilor şi că nu ar fi existat nicio menţiune cu privire la existenţa acestuia în cuprinsul H.G. nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor. În acest sens, în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 24/2013 se stabileşte structura organizatorică a ministerului cuprinde şi Corpul de Control, care se constituie la nivel de direcţie, aflata direct în subordinea ministrului.

În ceea ce priveşte solicitarea privind acordarea de daune interese, arată şi că aceasta este nefondată pe considerentul că aceste daune interese nu sunt justificate având în vedere faptul că emiterea Ordinului Ministrului transporturilor nr. 430/09.04.2014 s-a făcut cu respectarea tuturor prevederilor legale precum şi a prevederilor Contractului de mandat nr. x/05.09.2012, astfel cum a precizat anterior.

Relativ la solicitarea recurentei-reclamante privind anularea parţială, ca operaţiune administrativă ce a stat la baza emiterii OMT nr. 430/09.04.2014 a Raportul privind verificările efectuate la RA AACR nr. 2841/12.02.2014, susţine că acesta nu constituie un act administrativ care să producă efecte juridice directe.

În acest sens invocă Decizia nr. 1486/17.05.2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 prin care s-a statuat că "deşi prin raportul de control s-au dispus anumite măsuri administrative în sarcina persoanelor responsabile acestea nu pot fi apreciate ca efecte directe ale actului contestat în sensul dispoziţiilor .art. 2 (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004".

În consecinţă, solicită respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 6 martie 2019.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamant, îl constituie verificarea legalităţii Ordinului nr. 430/09.04.2014 emis de Ministrul Transporturilor, in ceea ce revocarea din funcţia de membru in Consiliul de Administraţie al Regiei Autonome Autoritatea Aeronautica Civila Romana si încetarea contractului de mandat nr. x/05.09.2012 încheiat intre Ministerul Transporturilor si Infrastructurii in calitate de mandant, pe de o parte, si reclamantă, in calitate de mandatar, pe de alta parte;repunerea sa in situaţia anterioara emiterii Ordinului, respectiv in funcţia de membru in Consiliul de Administraţie al Regiei Autonome Autoritatea Aeronautica Civila Romană; obligarea paratului plata unor daune interese in cuantum lunar net de 6.500 RON, calculate pana la data repunerii efective in funcţie sau, in cazul in care actul nu va fi anulat, pana la data finalizării mandatului - 05.09.2016; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin Ordinul nr. 430/09.04.2014, Ministerul Transporturilor a numit Consiliul de administraţie provizoriu al Autorităţii Aeronautice Civile Române în componenţa prevăzută în anexa la ordin, stabilind totodată că ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1390/2012 privind numirea consiliului de administraţie al Autorităţii Aeronautice Civile Române cu modificările şi completările ulterioare, precum şi contractele de mandat încheiate în temeiul acesteia şi-a încetat aplicabilitatea.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă următoarele:

1. A apreciat că este neîntemeiat primul motiv de nelegalitate privind nemotivarea actului administrativ contestat, având în vedere:

- Natura Contractului de mandat nr. x/5.09.2012, încheiat între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în calitate de mandant şi reclamanta Vîrlan Claudia, în calitate mandatar, stabilită atât prin convenţia părţilor (art. 12 lit. k), cât şi prin dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 109/2011, texte care instituie regula revocabilităţii ad nutum în materia contractelor de mandat încheiate cu administratorii regiei autonome. Împrejurarea că încheierea contractului de mandat a avut loc în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ nu este de natură să schimbe natura convenţiei sau să înlăture revocabilitatea mandatului, prin urmare, lipsa motivării, constând în neindicarea justei cauze care a determinat mandantul să revoce mandatul, nu poate conduce la anularea actului revocator şi la repunerea mandatarului în situaţia anterioară, de membru al consiliului de administraţie;

- În cuprinsul ordinului nr. 430/09.04.2014 se menţionează că acesta a fost emis în temeiul art. 3 pct. 1 lit. a), art. 5 alin. (3) şi art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 24/2013, art. 12 lit. k) din contractele de mandat anexe la O.M.T.I. nr. 1390 încheiate între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii în calitate de mandant şi membrii consiliului de administraţie în calitate de mandatari, şi având în vedere nota nr. x/06.03.2014 a Direcţiei Generale Juridice şi Resurse Umane, cu privire la starea de incompatibilitate a unor membrii din Consiliul de administraţie, precum şi ca urmare a raportului Corpului de control al ministrului nr. 3841/12.02.2014, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse de acesta, fiind indicate aşadar atât dispoziţiile normative cât şi dispoziţiile contractului de mandat referitoare la cauza de încetare a contractului în urma revocării de către mandant;

- Cerinţa motivării actului administrativ atacat a fost îndeplinită şi prin referirea expresă la alte înscrisuri, şi anume raportul Corpului de control al ministrului nr. 3841/12.02.2014 şi nota nr. x/06.03.2014 a Direcţiei Generale Juridice şi Resurse Umane, cu privire la starea de incompatibilitate a unor membrii din Consiliul de administraţie, împrejurarea necomunicării raportului, invocată prin cererea de chemare în judecată, nefiind de natură să-i producă reclamantei vreo vătămare.

2. Referitor la cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, privind emiterea ordinului nr. 430/9.04.2014 cu exces de putere, se reţine că actul contestat a fost emis în limitele competenţei prevăzute de lege, art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, care instituie principiul revocabilităţii ad nutum a mandatului, ceea ce înseamnă că instanţa nu poate cenzura însăşi exercitarea de către autoritatea publică a dreptului de revocare a mandatului, iar încălcarea drepturilor reclamantei ar putea fi reţinută doar în situaţia în care revocarea mandatului ar fi avut loc fără justă cauză, conferind acesteia dreptul la despăgubiri.

3. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei privind încălcarea dreptului său la apărare prima instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute, nici O.U.G. nr. 109/2011 şi nici normele generale ale Legii nr. 554/2004 nu impun ca în cazul revocării mandatului acordat membrilor consiliului de administraţie al regiei autonome să fie desfăşurată, în prealabil, o procedură similară celei aplicabile în cazul răspunderii salariatului din dreptul muncii sau a răspunderii funcţionarului public, prevăzută de Legea nr. 188/1999. Prin prisma art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, care consacră o categorie a contenciosului subiectiv în cazul producerii unei vătămări reclamantului într-un drept ori interes legitim, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine existenţa vreunei vătămări, ca urmare a faptului că reclamanta nu şi-a exprimat un punct de vedere anterior emiterii actului, sau ca urmare a necomunicării raportului Corpului de control al ministrului nr. 3841/12.02.2014, cât timp aceasta a avut posibilitatea, pe care a şi exercitat-o, de a-şi formula toate susţinerile şi apărările pe care le-a apreciat necesare, prin plângerea prealabilă adresată autorităţii emitente a actului şi prin cererea de chemare în judecată.

4. În ceea ce priveşte existenţa unei "juste cauze" a revocării, în sensul art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, precum şi susţinerile reclamantei referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia raportului Corpului de Control al ministrului nr. 3841/12.02.2014, prima instanţă a apreciat că acestea se impun a fi analizate, pentru a verifica dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri, chiar dacă o eventuală nelegalitate a raportului Corpului de control al ministrului nu ar afecta valabilitatea revocării mandatului.

În acest context, prima instanţă a reţinut următoarele:

- Referitor la susţinerile reclamantei privind întocmirea raportului de către un organ necompetent, prima instanţă a apreciat că, în calitate de autoritate tutelară, ministrul transporturilor putea efectua un control al activităţii regiei autonome Autoritatea Aeronautică Civilă Română, competenţa în acest sens fiindu-i conferită de art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 24/2013, potrivit căruia "ministrul transporturilor conduce întreaga activitate a aparatului propriu al Ministerului Transporturilor şi exercită întreaga autoritate asupra unităţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ministerului". Aşa fiind, împrejurarea că un astfel de control putea fi efectuat şi de către Corpul de control al primului ministru nu este de natură să înlăture propriile competenţe ale ministrului transporturilor;

- În raport de susţinerea reclamantei, în sensul că sunt nefundamentate constatările raportului privind nedesfăşurarea vreunei activităţi de către comitetul de audit şi de comitetul tehnic de siguranţa zborului, prima instanţă a relevat că pârâtul nu avea posibilitatea de a face dovada unui fapt negativ, lipsa documentelor aferente activităţii celor două comitete generând însă o prezumţie în acest sens, în contextul în care reclamanta nu a indicat vreun document din care să rezulte că aceste comitete ar fi desfăşurat vreo activitate, iar din probele administrate în cauză nu rezultă că aceste comitete au desfăşurat vreo activitate;

- În această ordine de idei, prima instanţă a apreciat ca fiind neconcludente susţinerile reclamantei în sensul că dispoziţiile art. 1402 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sunt inaplicabile în cazul regiilor autonome, cât timp s-a reţinut că prejudiciul a fost creat ca urmare a lipsei activităţii comitetelor, activitatea acestora nefiind dovedită în vreo altă modalitate, lipsa unor documente prezentând importanţă sub aspect probator;

- În această ordine de idei, prima instanţă a mai reţinut că s-a a produs autorităţii pârâte un prejudiciu de 30.076 RON net, respectiv 47.518 RON (30.076 RON, taxe şi impozite), prin încălcarea prevederilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 privind remuneraţia membrilor consiliului de administraţie, împrejurare ce rezultă din Cap. 2 pct. 3 din raportul Corpului de control, unde se menţionează că, în luna decembrie 2012, membrii consiliului de administraţiei şi-au acordat indemnizaţii majorate nelegal, care nu erau prevăzute în contractele de mandat, în condiţiile în care nu s-au încheiat actele adiţionale menţionate în H.C.A. nr. 12/2012, neregularitate constatată şi de Curtea de Conturi a României, care a dispus măsuri pentru recuperarea prejudiciului;

- Cu referire la apărarea invocată de reclamantă, în sensul că nu a încasat această sumă, prima instanţă a considerat că este irelevantă, cât timp a fost de acord cu acordarea pe luna decembrie 2012 a unei indemnizaţii în sumă de 3.000 RON pentru fiecare membru al consiliului de administraţie, contribuind astfel la producerea prejudiciului - a deficienţelor care i-au fost imputate în calitate de membru al consiliului de administraţie al regiei, suficiente pentru a reţine existenţa justei cauze în revocarea mandatului, având în vedere că obiectul contractului îl reprezenta împuternicirea de a administra activitatea Autorităţii Aeronautice Civile Române, potrivit legii şi actului de înfiinţare, în vederea îndeplinirii unor obiective şi criterii de performanţă specifice, prevăzute în anexa la contract;

În final, prima instanţă a subliniat că printre aceste obiective de performanţă specifice stipulate, era menţionat şi acela de reducere a cheltuielilor. Conform art. 12 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 109/2011, "în contractul de mandat, alături de criteriile de performanţă specifice, se prevăd în mod obligatoriu obiective cuantificate privind reducerea obligaţiilor restante, reducerea pierderilor, creşterea profiturilor, a cifrei de afaceri, creşterea productivităţii muncii."

5. În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor daune-interese,prima instanţa a apreciat că este neîntemeiat, prin raportare la dispoziţiile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 şi art. 4 lit. B) pct. 5 din contractul de mandat nr. x/5.09.2012, având în vedere cele anterior menţionate privind existenţa unor cauze care justifică revocarea mandatului.

7. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Într-o primă critică, recurenta reclamantă a susţinut, pornind de la caracterul necontestat de act administrativ al Ordinului nr. 430/09.04.2014, că prima instanţa a reţinut în mod greşit, in considerarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborate cu cele ale art. 2031 C. civ., că revocarea mandatului poate surveni oricând, iar lipsa motivării constând in neindicarea cauzei care a determinat luarea acestei masuri nu poate conduce la anularea actului revocator si la repunerea mandatarului in situaţia anterioara, de membru al consiliului de administraţie, concluzia fiind rezultatul aplicării unor norme de drept privat care nu erau incidente in speţă.

Această primă critică este neîntemeiată.

Fără a contesta afirmaţia recurentei reclamante conform căreia, ca regulă generală, motivarea unui act administrativ constituie o cerinţă de legalitate a acestuia, fiind avut în vedere în analiza marjei de apreciere a autorităţii, Înalta Curte observă că în cauză, datorită specificităţii raportului litigios, impusă de principiul revocabilităţii mandatului, lipsa sau insuficienţa motivării poate constitui un argument care să justifice caracterul intempestiv sau fără justă cauză a actului de revocare dar nu şi anularea acestuia.

Astfel, Contractul de mandat nr. x/5.09.2012, încheiat între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în calitate de mandant şi reclamanta Vîrlan Claudia, în calitate mandatar, (art. 12 lit. k), dar dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 109/2011, instituie regula revocabilităţii ad nutum în materia contractelor de mandat încheiate cu administratorii regiei autonome.

În mod corect a reţinut prima instanţă că încheierea contractului de mandat în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ nu este de natură să schimbe natura convenţiei sau să înlăture revocabilitatea mandatului, prin urmare, lipsa motivării, neindicarea cauzelor care au determinat mandantul să revoce mandatul, nu poate conduce la anularea actului revocator şi la repunerea mandatarului în situaţia anterioară, de membru al consiliului de administraţie ci doar la stabilirea unor despăgubiri.

Având în vedere că, sub aspectul legalităţii actului de revocare, motivele care au stat la baza emiterii acestuia sunt lipsite de relevanţă, este neîntemeiată şi critica care vizează posibilitatea autorităţii publice emitente de a-si întemeia decizia pe alte înscrisuri, fara a reda cuprinsul acestora, sau pe concluziile unui raport de control care nu i-a fost pus la dispoziţie.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că recurenta reclamantă nu poate justifica o vătămare produsă prin necomunicarea raportului de control care a fundamentat revocarea mandatului său, având in vedere, sub un prim aspect, faptul că acest act constată o stare de fapt fără a dispune vreo măsură în privinţa sa, iar sub un al doilea aspect, că toate înscrisurile fiindu-i comunicate cu ocazia judecaţii in prima instanţă, aceasta a avut posibilitate să combată constatările considerate ca fiind greşite sau lipsite de fundament prin administrarea oricărei probe pertinente şi concludente.

Aşadar, necomunicarea respectivului raport anterior momentului la care a fost emis OMT nr. 430/09.04.2014 nu a avut nicio consecinţă în privinţa dreptului la apărare al recurentei reclamante, întrucât starea de fapt constatată prin raportul Corpului de control al ministrului nr. 3841/12.02.2014, relevantă în ceea ce priveşte justificarea actului de revocare, a fost analizată de prima instanţă prin prisma apărărilor invocate.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la legalitatea Raportului Corpului de Control al Ministrului Transporturilor nr. 3841/12.02.2014 pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin(1) din H.G. nr. 24/2013. Astfel, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Transporturilor, aprobat prin OMT nr. 245/2013, în vigoare la data efectuării controlului, Corpul de Control al ministrului transporturilor efectuează control general şi tematic tehnic, economic, administrativ, organizatoric, disciplinar, precum şi combaterea corupţiei la unităţile din subordinea, coordonarea sau de sub autoritatea ministerului, precum şi în direcţiile/serviciile/compartimentele din subordinea ministrului; de asemenea, se autosesizează în legătură cu neregulile şi abaterile de care ia cunoştinţă -în activitatea aceloraşi unităţi, efectuează cercetările necesare şi informează ministrul. Această activitate îşi găseşte suport, printre altele şi în prevederile art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 24/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede faptul că "ministrul transporturilor conduce întreaga activitate a aparatului propriu al Ministerului Transporturilor şi exercită întreaga autoritate asupra unităţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ministerului".

Recurenta reclamantă în mod greşit susţine faptul că nu ar fi fost nelegal constituit Corpul de Control al Ministrului Transporturilor şi că nu ar fi existat nicio menţiune cu privire la existenţa acestuia în cuprinsul H.G. nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor. În acest sens, în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 24/2013 se stabileşte structura organizatorică a ministerului cuprinde şi Corpul de Control, care se constituie la nivel de direcţie, aflată direct în subordinea ministrului.

În ceea ce priveşte criticile care vizează legalitatea Raportului Corpului de Control al Ministrului Transporturilor nr. 3841/12.02.2014 pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1422 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte validează în parte concluzia primei instanţe, în sensul că lipsa rapoartelor de activitate ale comitetelor de audit, respectiv de siguranţă a zborului prezintă relevanţă numai sub aspect probatoriu, iar lipsa acestor rapoarte nu poate conduce automat la concluzia că aceste comitete nu au desfăşurat nicio activitate.

În acest context, Înalta Curte observă că neregularitatea constatată prin raportul de control întocmit constă în lipsa activităţii comitetelor şi încasarea necuvenită a indemnizaţiei de către membrii acestora, concluzie la care s-a ajuns datorită lipsei rapoartelor de activitate, reţinându-se totdată că membrii comitetelor au fost consultaţi în privinţa problemelor în cadrul şedinţelor consiliului de administraţie, deşi acestea trebuiau analizate în cadrul unor şedinţe separate.

Având în vedere că în recurs recurenta reclamantă a depus în probaţiune înscrisuri noi, constând în procesele-verbale încheiate în şedinţele Comitetului tehnic de siguranţă a zborului, Înalta Curte, nu poate împărtăşi concluzia în sensul că recurenta reclamantă a încasat în mod nejustificat indemnizaţia cuvenită pentru activitatea comitetelor în care a fost numită. Mai mult, menţiunile din Raport referitoare la necesitatea ca activitatea din comitete sa fie desfăşurată separat faţă de şedinţele consiliului de administraţie sau obligativitatea consemnării activităţii celor două comitete în cuprinsul unor rapoarte, nu au niciun suport legal sau regulamentar.

În concluzie, apreciind că nu se poate reţine lipsa totală de activitate în cadrul acestor comitete sau încasarea nejustificată a indemnizaţiei cuvenite pentru activitatea acestor comitete, menţiunile în acest sens din cuprinsul Raportului nu pot justifica revocarea recurentei reclamante din funcţia de membru in consiliul de administraţie al AACR.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, Înalta Curte apreciază că revocarea mandatului nu îşi găseşte justificarea nici in pretinsa neregulă reţinută in cuprinsul Raportului cu referire la acordarea in mod nelegal a remuneraţiilor majorate membrilor consiliului de administraţie.

Cu privire la acest aspect, deşi a reţinut că reclamanta nu a încasat această sumă, prima instanţă a considerat acest aspect ca fiind unul irelevant, atâta timp cât aceasta a fost de acord cu majorarea indemnizaţiei a contribuit la producerea prejudiciului, menţionând în acest sens si faptul ca acest aspect a fost constatat si de Curtea de Conturi, care a dispus masuri pentru recuperarea prejudiciului.

Or, potrivit Punctului 1 lit. d) din Hotărârea CA nr. 12/2012, înregistrata la AACR sub nr. x/17.12.2012 s-a dispus:

"Având in vedere informarea din partea Directorului General cu privire la aprobarea BVC rectificat pe anul 2012, CA ia nota de indemnizaţia de 3.000 RON stabilita pentru membrii CA in acest proiect de buget, aferenta lunii decembrie 2012, si de necesitatea iniţierii unor acte adiţionale la contractele de mandat. (...)".

Mai mult, intimatul pârât nu a contestat, prin întâmpinarea depusă în recurs, susţinerile recurentei reclamante în sensul că sumele respective erau deja prevăzute si aprobate in Bugetul de venituri si cheltuieli al regiei aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1222/12.12.2012, la capitolul cheltuieli cu indemnizaţiile Consiliului de administraţie si nu a excedat acesteia.

Prin urmare, prejudiciul cauzat AACR prin plata indemnizaţiilor aferente lunii decembrie 2012 nu a fost urmarea Hotărârii CA nr. 12/17.12.2012, in care s-a prevăzut doar necesitatea iniţierii unor acte adiţionale la contractele de mandat, ci urmarea încasării acestor sume in lipsa unor astfel de acte adiţionale, fapt ce nu îi este imputabil în mod direct recurentei reclamante.

Aşa fiind, atâta timp cât prin hotărârea în cauza nu s-a stabilit acordarea indemnizaţiilor, ci doar s-a propus acordarea lor după încheierea cu autoritatea tutelara a actelor adiţionale la contractele de mandat, iar reclamanta nu a beneficiat de aceste sume, menţiunile din cuprinsul Raportului nu pot justifica revocarea sa din funcţia de membru in consiliul de administraţie al AACR.

Conform art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011:

"Membrii consiliului de administraţie pot fi revocaţi oricând. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese, potrivit contractului de mandat."

Potrivit art. 4 lit. B) pct. 5 din contractul de mandat nr. x/5.09.2012, mandatarul are dreptul "la plata unor daune interese în cuantum echivalent valorii însumate a drepturilor mandatarului pentru perioada de mandat rămasă de executat, în cazul revocării mandatului fără justă cauză (…)."

Prin raportare la dispoziţiile legale şi contractuale sus-menţionate, mandantul va răspunde faţă de mandatar, fiind obligat să-i plătească acestuia despăgubiri în situaţia în care revocarea mandatului a avut loc fără justă cauză, adică în lipsa unor motive imputabile mandatarului.

În consecinţă, având în vedere că nu se poate reţine încălcarea obligaţiei de diligenţă din partea mandatarului sau încasarea unor venituri nejustificate în dauna mandantului, care să justifice revocarea mandatului, în cauză se impune obligarea mandantului la plata de daune-interese reprezentând valoarea însumată a drepturilor băneşti cuvenite mandatarului pentru perioada de mandat rămasă de executat, începând cu data 09.04 2014 şi până la 05.09.2016.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite in parte acţiunea formulata de reclamanta Claudia Vîrlan, împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor, cu consecinţa obligării pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 6.500 RON lunar, cu titlul de daune interese, începând cu data 09.04 2014 şi până la 05.09.2016.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cu aplicarea art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 8490 RON, cheltuieli de judecată, apreciind că această sumă constituie o compensare rezonabilă a onorariului avocaţial suportat în primă instanţă şi în recurs în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, respectiv activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Claudia Vârlan, împotriva sentinţei nr. 2625 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite in parte acţiunea formulata de reclamanta Claudia Vârlan împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor.

Obligă pârâtul la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 6.500 RON lunar, cu titlul de daune interese, începând cu data 09.04 2014 şi până la 05.09.2016.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 8490 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 martie 2019.