Unamortized investment claim against state patrimony administration inadmissible as civil, not administrative, dispute
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Administrative and Fiscal Litigation Section) dismissed the plaintiff’s appeal as unfounded, thereby upholding the first-instance judgment (Court of Appeal Bucharest, Civil Decision no. 366 of 9 February 2016) that had rejected the plaintiff’s monetary claim as inadmissible in administrative litigation; the underlying decision remains in force. The plaintiff had sued the autonomous state patrimony administration (defendant) under art. 13(3) of Emergency Government Ordinance no. 101/2011 for payment of RON 260,612.75, representing the unamortized value of investments in a building later purchased at auction, which the first court found to be a civil, not administrative, claim because the sale had already been completed and the price paid, bringing the matter outside the scope of art. 22 of OUG no. 101/2011 and of the Administrative Litigation Law no. 554/2004 (arts. 1, 2(1)(f), 8). The High Court rejected the appeal grounds under art. 488(1)(5), (6), and (8) of the Civil Procedure Code, holding that the first instance correctly applied the principle of party disposition (art. 9 C. proc. civ.), properly reclassified the claim under art. 22 C. proc. civ., and rightly found the action inadmissible because it sought damages rather than review of an administrative act or unjustified refusal, as required for administrative jurisdiction.
Legislator headnote
AI generatedart. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, art. 9 C. proc. civ, art. 493 alin. (4) din C. proc. civ, art. 493 din C. proc. civ; Unamortized investment claim against state patrimony administration inadmissible as civil, not administrative, dispute: 366 of 9 February 2016) that had rejected the plaintiff’s monetary claim as inadmissible in administrative litigation; the underlying decision remains in force. The plaintiff had sued the autonomous state patrimony administration (defendant) under art. 13(3) of Emergency Government Ordinance no. 101/2011 for payment of RON 260,612.75, representing the unamortized value of investments in a building later purchased at auction, which the first court found to be a civil, not administrative, claim because the sale had already been completed and the price paid, bringing the matter outside the scope of art. 22 of OUG no. 101/2011 and of the Administrative Litigation Law no. 554/2004 (arts. 1, 2(1)(f), 8). The High Court rejected the appeal grounds under art. 488(1)(5), (6), and (8) of the Civil Procedure Code, holding that the first instance correctly applied the principle of party disposition (art. 9 C. proc. civ.), properly reclassified the claim under art. 22 C. proc. civ., and rightly found the action inadmissible because it sought damages rather than review of an administrative act or unjustified refusal, as required for administrative jurisdiction.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for the decision to dismiss the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.612,75 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată a lucrărilor de investiţii la imobilul situat în şos. x, Bucureşti, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit la 12.08.2015 de către B. S.R.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 366 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În susţinerea recursului, se arată că instanţa de fond a legat natura juridică de contencios administrativ a acţiunii exclusiv de dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, deşi acest text normativ se referă la un moment anterior plăţii integrale a preţului. Astfel, argumentul inserat este străin de natura pricinii, nu se circumscrie ipotezei prevăzută de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, text pe care s-a fondat acţiunea. Se arată, totodată, că instanţa de fond a schimbat cauza acţiunii formulate, ducând la încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a făcut o greşită calificare a pretenţiilor sale ca având natură civilă, deşi izvorul acestora era consacrat de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011. Intimata-pârâtă nu acţionează de pe poziţia unui particular, ci din poziţia de administrator al proprietăţii publice, având şi calitatea de ordonator de credite, conform Legii nr. 500/2002.
Din perspectiva Legii nr. 500/2002, intimata-pârâtă emite acte unilaterale administrative în scopul executării în concret a legii, acţionând ca "autoritate publică" în condiţiile H.G. nr. 60/2005.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârătă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond, reiterând, în esenţă, susţinerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanţă.
5. Procedura de soluţionare a recursului
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Administraţia Protocolului Patrimoniului de Stat la plata sumei de 260.612,75 RON, afirmând că aceasta reprezintă valoarea rămasă neamortizată a lucrărilor de investiţii asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2014, conform raportului de experiză întocmit la 12.08.2015 de către B. S.R.L.
Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins cererea de chemare în judecată, constatând că acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ, în raport de norma specială prevăzută de art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011.
Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de fond, considerând că, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă în contencios administrativ şi întemeindu-şi soluţia pe argumente străine de natura pricinii, respectiv pe dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, care se referă la un moment anterior plăţii integrale a preţului, judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, consacrat de art. 9 din C. proc. civ.
Critica recurentei-reclamante privitoare la nerespectarea de către prima instanţă a unui principiu fundamental al procesului civil este nefondată.
Instanţa de fond a stabilit că litigiul nu este de contencios administrativ prin raportare la argumentele şi cererea cu care însăşi reclamanta a înţeles să învestească instanţa de judecată, în temeiul principiului disponibilităţii.
Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din 2 februarie 2016, instanţa de fond a apreciat în mod corect că obligarea autorităţii pârâte la plata investiţiilor efectuate de reclamantă la un imobil pe care, ulterior, l-a achiziţionat prin licitaţie, conform O.U.G. nr. 101/2011, reprezintă o solicitare ce nu poate face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, întrucât licitaţia a avut loc în anul 2014, iar preţul a fost achitat, nefiind, aşadar, vorba de un litigiu cu privire la desfăşurarea procedurilor de vânzare a imobilului, de natură a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.
Astfel, din perspectiva soluţiei criticate, se constată că sentinţa recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii.
Faptul că prima instanţă ar fi examinat cauza strict din perspectiva dispoziţiilor art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011, fără a analiza un anumit temei de drept invocat de recurenta-reclamantă, reprezintă, în realitate, materializarea conduitei prescrise de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, putând da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, după ce pune în discuţia părţilor aceste aspecte.
Motivele de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susţinerea acestora, probând intenţia reală a reclamantei de a învesti instanţa de judecată cu o acţiune prin care pretinde despăgubiri de la R.A.-A.P.P.S. (acţiune în pretenţii) şi nicidecum cu o acţiune ce vizează refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, în sensul prevăzut de art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 lit. c) din aceeaşi lege.
Nu pot fi identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici motive străine de natura cauzei, fiind evident că judecătorul fondului s-a pronunţat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acţiune de către recurenta-reclamantă în temeiul principiului disponibilităţii, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi celelalte critici din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea primei instanţe fiind criticată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.
Apreciază Înalta Curte că prima instanţă a constatat în mod corect, pornind de la obiectul acţiunii în contencios administrativ, astfel cum este acesta definit de art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi raportat la competenţa instanţei de contencios administrativ, că este inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
În aceste limite, în acord cu soluţia instanţei de fond, cererea reclamantei, astfel cum a fost ea formulată, prin care se solicită obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. la plata unei sume de bani ce reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului, excede obiectului unei acţiuni în contencios administrativ, aşa cum este acesta definit de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.
De altfel, şi în recurs se susţine că litigiul este de contencios administrativ, astfel încât, în funcţie de calificarea dată cererii sale chiar de recurenta-reclamantă, prin raportare la prevederile art. 22 din O.U.G. nr. 101/2011 şi la cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, soluţia de inadmisibilitate a acţiunii este corectă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 366 din 9 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2019.