Tax authority's appeal denied; suspension of tax enforcement upheld pending annulment action.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 29 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/25.01.2017 emise de autoritatea pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/25.01.2017 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a executării, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată este pronunţată printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, în speţă, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, respectiv nu există vreun dubiu asupra legalităţii actului contestat şi nu s-a dovedit incidenţa unei pagube iminente.

Aspectele invocate de reclamantă în susţinerea existenţei cazului bine justificat şi însuşite de către instanţa de fond nu sunt de natură a demonstra aparenţa de nelegalitate a actului administrativ, astfel încât, nu se circumscriu noţiunii de caz bine justificat, în accepţiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Susţinerile intimatei-reclamante din conţinutul cererii de chemare în judecată nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 făcând trimitere la împrejurări de fapt şi de drept, şi nu la afirmaţiile părţilor.

Instanţa de fond este criticată întrucât a înlăturat prezumţia de legalitate a actului administrativ, fără a ţine cont chiar de conţinutul acestuia, fondându-şi hotărârea pe afirmaţiile contrare ale reclamantei.

Cât priveşte iminenţa producerii unei pagube, recurenta-pârâtă consideră că nici această condiţie a suspendării actului administrativ nu este dovedită. Argumentele prezentate de reclamantă în susţinerea întrunirii condiţiei pagubei iminente nu sunt de natură a antrena suspendarea executării, punerea în executare a actului administrativ neputând fi considerată prin ea însăşi producătoare a unei pagube iminente.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a apreciat corect asupra îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 6 martie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate de recurenta-pârâtă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, sentinţa pronunţată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

În cauza dedusă judecăţii, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a sesizat instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/25.01.2017, prin care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a stabilit în sarcina acesteia obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 1.215.019 RON (din care 947.002 RON, reprezentând impozit pe profit şi 268.017 RON, reprezentând TVA), până la soluţionarea pe fond a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ fiscal.

Susţinerile recurentei potrivit cărora prima instanţă a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalităţii actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă, sunt nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În speţă, prima instanţă a reţinut, din examinarea motivelor de nelegalitate formulate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, că există o îndoială puternică cu privire la legalitatea actului contestat. Criticile reclamantei privind temeiurile şi probele avute în vedere de către autoritatea fiscală la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare sunt de natură să contureze o îndoială serioasă în privinţa modului de stabilire a bazei impozabile şi, în consecinţă, de determinare a sumelor de plată către bugetul de stat, impuse în sarcina contribuabilului verificat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că sunt elemente din care se poate decela existenţa unui caz bine justificat, prima instanţă reţinând corect că argumentele Societăţii A. S.R.L. cu privire la stabilirea eronată a bazei impozabile prin reţinerea caracterului deductibil al unor cheltuieli creează aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat, în condiţiile depunerii la dosar a unor înscrisuri justificative pentru operaţiunile economice derulate de societate cu partenerii B. S.R.L. şi C..

Aceasta deoarece, prin decizia de impunere nr. x/25.01.2017 s-a reţinut că nu sunt deductibile fiscal o parte din cheltuielile efectuate de intimata-reclamantă, întrucât nu au fost prezentate organului fiscal documente justificative pentru dovedirea deductibilităţii lor, iar prima instanţă a constatat, pe baza unui examen sumar, permis de art. 14 din Legea nr. 554/2004, că înscrisurile administrate în cauză sunt apte să releve o îndoială serioasă în referire la legalitatea actului administrativ de impunere fiscală, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare provenite din relaţiile economice derulate de intimata-reclamantă cu cele două societăţi.

Astfel, se reţine în recurs, în referire la serviciile prestate de către B. S.R.L., că acestea au fost confirmate ca fiind executate prin obţinerea ordonanţelor de plată nr. x/2012 şi y/2015, emise de către Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, rămase definitive prin respingerea, ca nefondate, a căilor de atac exercitate în această materie, instanţele judecătoreşti stabilind că sunt datorate sume de bani de către Societatea A. S.R.L. către B. S.R.L., pentru serviciile efectuate de către acest operator economic, justificate prin documente care au probat efectivitatea prestării respectivelor servicii.

Prin urmare, la nivel de aparenţă, verificarea aspectelor legate de existenţa unor documente justificative care să probeze realitatea activităţilor economice derulate între intimata-reclamantă şi Societatea B. S.R.L. pare să conducă la o primă concluzie de înlăturare a caracterului nedeductibil al cheltuielilor rezultate din relaţia contractuală cu acest partener, măcar în ceea ce priveşte sumele stabilite ca fiind datorate, în mod cert, prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar.

În acest context, este avută în vedere jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, D.. vechiul Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Cât priveşte critica recurentei-pârâte prin care se arată că însăşi intimata-reclamantă a recunoscut caracterul nedeductibil al cheltuielilor aferente serviciilor prestate de către B. S.R.L., reţine instanţa de control judiciar că o asemenea critică se impune a fi înlăturată, cât timp această recunoaştere priveşte doar suma de 80 619 RON, reprezentând servicii prestate în anul 2013, în timp ce sumele contestate în cadrul acţiunii în anulare înregistrate sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal privesc obligaţii de plată stabilite suplimentar în cuantum de 1 215 019 RON (impozit pe profit şi TVA).

De asemenea, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la cheltuielile analizate de instanţa de fond, rezultate din relaţiile economice ale intimatei-reclamante cu C..

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că depunerea unor înscrisuri în procedura contestaţiei administrative sau în etapa judiciară de control al legalităţii actului administrativ este permisă. Susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că actele prezentate de reclamantă pe parcursul soluţionării litigiului nu au fost prezentate organelor de inspecţie fiscală, are un caracter nefondat. Chiar şi în situaţia în care aceste înscrisuri nu au fost prezentate cu ocazia controlului fiscal, ele sunt admisibile în procedura de judecată, conform normelor referitoare la admisibilitatea şi administrarea probei cu înscrisuri din C. proc. civ., iar potrivit prevederilor art. 22 C. proc. civ., judecătorului îi revine rolul de a clarifica situaţia litigioasă dedusă soluţionării în faţa sa, sub toate aspectele.

Totodată, în raport de caracterul sumar al procedurii de soluţionare a cererii de suspendare, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză nu putea avea vreo complexitate ori amplitudine sporită, scopul probaţiunii fiind acela al dovedirii aparenţei de nelegalitate a actului administrativ, concomitent cu neprejudicierea fondului cauzei.

În privinţa relaţiilor economice derulate de către intimata-reclamantă cu Societatea C. Austria, a precizat Societatea A. S.R.L. că a deţinut doar un drept de folosinţă asupra instalaţiilor/halelor aparţinând partenerului extern, sens în care a fost încheiată convenţia de plată din data de 11.05.2010, iar costul utilizării acestor bunuri reprezintă o cheltuială deductibilă, astfel că greşit au fost adăugate aceste cheltuieli la baza impozabilă ce a fost avută în vedere la stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată în sarcina contribuabilului verificat.

Recurenta-pârâtă a criticat în calea recursului reţinerile primei instanţe privind aparenţa de nelegalitate rezultată din activitatea derulată între intimata-reclamantă şi acest partener contractual, susţinând că: a) nu au fost prezentate echipei de inspecţie fiscală documente şi/sau situaţii de lucrări din care să rezulte necesitatea şi natura prestaţiilor executate de către Societatea C., cu excepţia facturii nr. x/232/11.12.2012 şi a convenţiei încheiate la data de 11.05.2010, b) pentru hala de producţie fluff nu au fost prezentate documente justificative, c) cheltuielile de reparaţii şi întreţinere în sumă totală de 196 785 RON, cuprinse în factura nr. x/14.05.2013, au fost înregistrate în temeiul aceleiaşi facturi şi în anul 2014, d) nu rezultă că bunurile distruse în incendiu se aflau în proprietatea C., fapt pentru care nu se justifică cheltuielile efectuate pentru acoperirea pagubelor produse de către incendiu.

Din verificarea acestor critici în procedura sumară impusă de specificul cauzei, se relevă că la dosarul cauzei au fost depuse ca înscrisuri relevante promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/31.10.2009, tranzacţia încheiată între C. şi A. S.R.L. la data de 14.07.2015, precum şi antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.08.2015, iar din conţinutul tranzacţiei părţilor se reţine că intimata-reclamantă a recunoscut creanţele restante faţă de C., rezultate din promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/31.10.2009, precum şi finanţarea pentru construcţia halei vândută prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.2009. Aceste înscrisuri, ce nu au fost avute în vedere de către organul fiscal la momentul efectuării controlului, au aptitudinea de a influenţa situaţia fiscală reţinută în privinţa relaţiilor comerciale derulate între intimata-reclamantă şi Societatea C., determinând, în consecinţă, un dubiu asupra legalităţii constatărilor fiscale ce au avut drept consecinţă stabilirea unor sume suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit şi TVA.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod corect a apreciat instanţa de fond că, în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

În concluzie, instanţa de recurs constată că, în dosarul de faţă, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa instanţei supreme, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi.

De altfel, intimata-reclamantă a făcut dovada, în faţa primei instanţe, a începerii executării silite a sumelor cuprinse în decizia de impunere nr. x/25.01.2017.

Înalta Curte mai reţine că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra reclamantei nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerente expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 114 din 6 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2019.