Non-observance of 90-day administrative response deadline under Ordinance 137/2000 as a non-punitive efficiency measure in discrimination claims

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea depusă în cadrul dosarului nr. x/2016 Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 februarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

2. Hotărârea atacată

Prin sentinţa civilă nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Circumscris cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin nerespectarea prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai depune probe ca şi consecinţă a prevederilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., în conţinutul hotărârii sunt consemnate nelegal pasaje întregi din înscrisul depus de pârât şi utilizate ca argumente în susţinerea respingerii cererii.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat recurentul-reclamant că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii faţă de aspectul că a fost motivată în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, fără a indica, în mod expres, unul din cele 10 alineate conţinute de acest articol.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurentul-reclamant că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile art. 51 din Constituţia României prin faptul că pârâtul nu a răspuns la plângerile prealabile formulate.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul -reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat să se constate că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a răspuns sesizării sale conform dispziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind sancţionarea tuturor faptelor de discrimare, referitor la aplicarea Legii nr. 200/2004 cu privire la recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România numai cetăţenilor străini cu studii superioare de 3 ani absolvite în Europa, discriminatorie pentru cetăţenii români cu studii superioare absolvite în România.

Astfel, reclamantul apreciază că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a soluţionat în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (7) şi alin. (8) din actul normativ anterior menţionat, în termene de 90/15 zile petiţiile din datele de 07.04.2015 înregistrată de pârât sub nr. x/07.04.2015, 01.10.2015 şi din data de 23.12.2015, transmisă electronic cu nr. de confirmare x/23.12.2015.

Totodată, pârâtul nu a răspuns în termen de 30 zile la cererea prealabilă de chemare în judecată transmisă la data de 06.01.2016, vătămând dreptul la petiţie garantat de dispoziţiile art. 51 din Constituţia României.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., criticându-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Prima critică a recurentului se referă la faptul că prima instanţă i-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la apărare, dreptul consacrat de dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, precum şi de dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ca urmare a amânării la primul temen de judecată din data de 06.06.2016 cu peste 6 luni, din cauză că pârâtul nu a depus întâmpinare. Astfel, reclamantul nu a putut pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea pârâtei şi a pregăti apărarea în raport de excepţiile şi apărările invocate de partea adversă. Or, instanţa de fond avea îndatorirea de a sancţiona nerespectarea drepturilor procesuale ale reclamantului cu privire la comunicarea întâmpinării cu cel puţin 15 zile înainte de primul temen de judecată şi de a aplica dispoziţiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că, Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.".

Înalta Curte, reţine că potrivit dispoziţiilor art. 13 din C. proc. civ.:

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.

(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

Astfel, prevederea conform căreia dreptul la apărare este garantat constituie un principiu cu valoare constituţională.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ.:

"(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.

(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Din această prevedere legală rezultă că fiecare parte are dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului şi observaţiile aduse de adversar la cunoştinţa judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a lua cunoştinţă, de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Având un asemenea conţinut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil.

Potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165.

(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei."

De asemenea, art. 208 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., prevede:

"(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."

Din actele dosarului rezultă că părţile litigante au fost legal citate pentru toate termenele de judecată stabilite în cauză, fiindu-le comunicate, cu respectarea dispoziţiilor anterior citate, toate înscrisurile depuse la dosar.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant A., deşi legal citat, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare în cauză. Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 06.06.2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a amânat cauza şi a comunicat pârâtului notele scrise depuse de către reclamant. La data de 26.09.2016, instanţa de fond a amânat judecata faţă de faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie a foat înregistrată cererea de strămutare a dosarului nr. x/2016 formulată de către reclamant. De asemenea, prima instanţă a amânat, la data de 21.11.2016, judecata în vederea precizării în concret a acţiunii de către reclamant, iar la data de 05.12.2016, în vederea comunicării notelor depuse de acesta, către pârât.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din data de 23.01.2017 instanţa de fond având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea, ulterior, pârâtul depunând la data de 31.01.2017 concluzii scrise. Având nevoie de lămuriri suplimentare, instanţa a repus cauza pe rol a fixat termen de judecată pentru data de 06.03.2017 şi a dispus comunicarea către reclamant a concluziilor scrise depuse de pârât.

Aşadar, tocmai în vederea garantării exercitării dreptului la apărare, instanţa a amânat pronunţarea, în vederea depunerii de concluzii scrise.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că fiecărei părţi litigante i s-a oferit posibilitatea, în mod real, iar nu doar formal, de a-şi exprima punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt şi de drept invocate, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Faptul că reclamantului i-au fost comunicate concluziile scrise depuse de pârât este de natură a satisface exigenţa procedurală anterior citată.

Pentru argumentele arătate mai sus, criticile invocate sunt nefondate, nu justifică o îngrădire a dreptului fiecărei părţi la un proces echitabil, la o dezbatere contradictorie în şedinţă publică asupra argumentelor şi/sau apărărilor formulate de partea adversă.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl va examina din perspectiva faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de faţă se constată în primul rând că recurentul deşi a invocat acest motiv de recurs nu a formulat în mod concret critici care să fie subsumate acestuia, iar, pe de altă parte, se constată că hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt cât şi în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul invocat nu este incident. Faptul că judecătorul a preluat unele argumente susţinute de pârât nu este de natură să conducă la casarea hotărârii recurate atâta timp cât prima instanţă a construit propriul silogism logico-juridic ce poate fi cenzurat de instanţa de control judiciar.

Cel de al treilea motiv de casare, invocat de recurent, este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, pentru a pronunţa sentinţa recurată, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că petiţiile adresate pârâtului Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării au soluţionate cu respectarea dispoziţiilor Ordinului Preşedintelui Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor. Astfel, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) sesizările au fost înregistrate şi s-a constituit câte un dosar pentru fiecare, iar în baza prevederilor art. 15 alin. (1) şi art. 46 alin. (1) din Ordin, părţile au fost legal citate în vederea participării la şedinţa de audieri în vederea soluţionării petiţiilor. Prin hotărârea nr 483/04.11.2015, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate prin petiţia nr. 22535/07.04.2015 nu constituie fapte de discriminare în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/200 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, hotărâre care nu a fost contestată de reclamant.

În acelaşi sens, cea de a doua petiţie adresată Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din cadrul Senatului României, redirecţionată şi înregistrată de către autoritatea pârâtă sub nr. x/23.10.2015 a fost clasată prin Hotărârea nr. 185/02.03.2016, faţă de lipsa de diligenţă a reclamantului de a da curs solicitărilor Consiliului, emise prin adresa nr. x/15.12.2015. Astfel, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, din analiza înscrisurilor existente la dosar rezultă că nici această hotărâre nu a fost contestată de către reclamant.

Faţă de critica reclamantului privind nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte o constată ca fiind neîntemeiată, termenul la care se face referire în cauză fiind un termen de recomandare, legiuitorul prevăzând nicio sancţiune expresă pentru ipoteza nerespectării acestui termen, rolul acestuia fiind unul de eficientizare a procedurii de soluţionare a petiţiilor.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 39/CA/2017 -PI din data 3 aprilie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2020.