Public servants' salary discrimination plea fails as CNCD jurisdiction correctly declined

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, SCAF, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., funcţionari publici in cadrul Primăriei Comunei Smirdan Judeţul Tulcea, in temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 si Legii 554/2004, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi cu Primăria comunei Smârdan, judeţul Tulcea (ulterior cererii adiţionale formulată la data de 22.01.2016), au solicitat anularea Hotărârii Colegiului Director nr. 510/11.11.2015 emisă de C.N.C.D. si emiterea unei noi hotărâri prin care sa se constatate existenta unei stări de discriminare a reclamanţilor in raport de ceilalţi colegi ai reclamanţilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1296 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primăria comunei Smârdan, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate au formulat recurs reclamanţii, apreciind-o nelegală şi netemeinică, invocând cazul d casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au susţinut recurenţii că instanţa a reţinut greşit că reclamanţii nu au o situaţie similară cu alţi colegi ai lor din alte cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, constatând că recurenţii nu au fost supuşi unui tratament discriminatoriu.

Recurenţii au susţinut că sunt prejudiciaţi într-un drept al lor, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că orice persoană are dreptul, la respectarea bunurilor sale.

De asemenea, recurenţii au susţinut că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul Muncii potrivit cărora tuturor salariaţilor care prestează o muncă egală le sunt recunoscute drepturi la plată egală pentru muncă egală, principiu instituit şi de art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Au arătat recurenţi că în anul 2009 au formulat acţiuni în faţa Tribunalului Tulcea, prin care au solicitat recunoaşterea acestor drepturi, însă acţiunile au fost respinse irevocabil, astfel încât au apelat la formularea unei cereri pentru recunoaşterea drepturilor pretinse şi la Consiliul Naţional pentru Discriminare, însă nu a fost emisă o hotărâre de discriminare în ceea ce îi priveşte, aşa cum au solicitat.

Astfel, deşi reclamanţii au solicitat C.N.C.D. să constate faptul că recurenţii sunt îndreptăţiţi la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01.01.2004, calculate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive, pârâta din prezenta cauză a apreciat că nu este competentă material să soluţioneze această cerere, pronunţând Hotărârea nr. 510/11.11.2015.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi va respins pentru următoarele considerente:

Ca situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanţii au solicitat anularea Hotărârii nr. 510/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD, pe care o consideră discriminatorie în raport cu colegii lor, cu privire la acordarea unor drepturi salariale .

Prin Hotărârea nr. 510/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD a fost soluţionată plângerea formulată de către reclamanţi, în contradictoriu cu autoritatea publică reclamantă, Primăria Comunei Smârdan, judeţul Tulcea, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei materiale ridicată din oficiu de CNCD cu privire la interpretarea şi aplicarea legii.

În considerente, autoritatea administrativă pârâtă CNCD a reţinut, în esenţă, că petiţia formulată de către reclamanţi relevă o situaţie în care petenţilor nu li s-ar acorda dreptul la plata sumelor reprezentând suplimentul postului, în cotă de 25 % din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în cotă de 25 % din salariul de bază, izvorât din legea nr. 188/1999.

Astfel, reţinându-se domeniul de aplicare al disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu referire la condiţiile unei situaţii de discriminare şi criteriile legale de discriminare, precum şi jurisprudenţa CEDO în această materie, CNCD a constatat că autoritatea administrativă căreia îi revenea competenţa formală să soluţioneze o astfel de petiţie nu are în fapt şi în drept competenţa de a interpreta şi a aplica dispoziţiile legale invocate în sprijinul acestei petiţii, acesta fiind în esenţă atributul legal şi exclusiv al instanţelor de judecată.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală, reţinându-se întemeiat că CNCD a emis o decizie întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, în conformitate cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821/2008.

Criticile recurenţilor nu sunt întemeiate.

Din acţiunea reclamanţilor rezultă că aceştia au formulat cereri de chemare în judecată în anul 2009 la Tribunalul Tulcea, pentru stabilirea drepturilor salariale în sensul acordării suplimentul postului în cotă de 25 % din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în cotă de 25 % din salariul de bază, izvorâte din legea nr. 188/1999, conform dispoziţiilor Legii nr. 188/2008, cereri care au fost soluţionate irevocabil prin hotărârile instanţelor de judecată.

Prin plângerea formulată la C.N.C.D., recurenţii au reiterat practic aceeaşi solicitare, de a li se stabili beneficiul aceloraşi drepturi salariale, respectiv suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, solicitare care fusese deja soluţionată irevocabil de instanţele de judecată.

Chestiunea de drept pusă în discuţie în prezenta cauză, astfel cum a reţinut corect instanţa de fond, este dacă CNCD are într-adevăr competenţa prevăzută de O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare, de a statua în mod direct asupra fondului unor astfel de petiţii având obiectul enunţat anterior, în cadrul cărora anumite categorii de salariaţi invocă o pretinsă situaţie de discriminare salarială care ar rezulta din interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, în contextul în care, în plus, astfel cum au evocat chiar reclamanţii în acţiunea introductivă, s-au adresat anterior şi instanţelor de judecată, care au stabilit în mod irevocabil, încă din anul 2009, că nu li se cuvin aceste drepturi salariale.

Reclamanţii au solicitat CNCD să interpreteze şi să aplice dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi Codul Muncii, în sensul recunoaşterii şi în favoarea acestora a unor astfel de drepturi salariale, pretins a fi fost acordate unei alte categorii de funcţionari publici încadraţi în cadrul unei alte autorităţi publice, evocând o similaritate de tratament sub aspectul raporturilor juridice de serviciu şi necesitatea restabilirii unui echilibru în sensul egalităţii drepturilor salariale între cele două categorii de funcţionari publici, cărora li s-ar aplica aceleaşi dispoziţii legale care reglementează conţinutul drepturilor salariale cuvenite acestora.

Dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 au constituit, însă, obiectul unei decizii pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Decizia nr. 20/2009, determinată de practica neunitară a instanţelor cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 188/1991.

Practic, reclamanţii nu au evocat o situaţie de discriminare, a cărei constatare să fie în competenţa autorităţii pârâte, ceea ce se solicită acesteia este să anuleze/să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, faţă de împrejurarea că nu i se poate impune autorităţii publice CNCD, în raport de cele solicitate şi împrejurările reţinute, să stabilească o pretinsă situaţie de discriminare, în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competenţelor constituţionale care revin autorităţii legiuitoare, de a institui, modifica şi abroga norme juridice, şi instanţelor judecătoreşti, de a aplica legea şi de a soluţiona litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. împotriva sentinţei civile nr. 1296 din 18 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2019.