Fraud and forgery acquittals upheld on in dubio pro reo grounds with partial quashing to correct legal basis and preserve civil action

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 85/2018 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-au hotărât următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.,

- cu aplicarea art. 16 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

- cu aplicarea art. 16 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 47 rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. şi 38 alin. (1) C. pen.

II. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.,

- cu aplicarea art. 16 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

- cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. şi 38 alin. (1) C. pen.

III. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.,

- cu aplicarea art. 16 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatei C. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.,

- cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatei C. pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. ambele cu aplicarea art. 5 şi 38 alin. (1) C. pen.

IV. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului D. pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată E..

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x jud. Cluj instituit prin Ordonanţa din 09.04.2015 şi confirmat parţial prin încheierea penală nr. 61/17.04.2015 a Curţii de Apel Cluj.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04 decembrie 2012 de Biroul Notarilor Publici F., inculpatul B. a cumpărat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x de la SC G. SRL Cluj-Napoca.

Conform contractului de vânzare-cumpărare şi a extrasului de CF nr. x Cluj-Napoca, imobilul care a făcut obiectul tranzacţiei a fost o locuinţă unifamilială cuplată P+M, compus din living, bucătărie, hol + scări interioare, baie, terasă (la parter), 3 dormitoare, 1 hol + scări interioare, baie şi 2 balcoane (mansardă) şi teren aferent în suprafaţă de 200 mp.

S-a mai reţinut că preţul vânzării a fost de 318.450 RON (70.467,57 euro - la cursul BNR de la momentul încheierii contractului) sumă ce a fost achitată prin virament bancar, aceasta fiind depusă în numerar la bancă, de inculpatul B., înainte de efectuarea transferului.

La scurt timp după cumpărare, inculpatul B., prin intermediul prietenului său, inculpatul A., cu experienţă în tranzacţii imobiliare şi care locuia în apropiere, a pus în vânzare imobilul prin agenţia imobiliară SC H. SRL Cluj-Napoca.

În urma anunţului de vânzare, martora I. l-a contactat pe inculpatul A., prin intermediul aceleiaşi agenţii imobiliare, după care împreună cu partea vătămată E. şi fostul ei soţ, J., au vizionat de mai multe ori imobilul în discuţie împreună cu alte oferte.

La data de 08 februarie 2013, partea vătămată E. şi martora I. s-au întâlnit la sediul avocatei K., avocat ales de partea vătămată, cu inculpaţii B. şi A., încheind primul antecontract de vânzare-cumpărare.

Potrivit acestui antecontract de vânzare-cumpărare, inculpatul B., în calitate de promitent-vânzător, vindea părţii vătămate E., în calitate de promitent-cumpărător, imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj cu preţul de 116.000 euro, din care 5000 euro s-au achitat cu titlu de avans la data încheierii contractului, 35.000 euro urmau să fie achitaţi până la data de 10.03.2013, iar restul de 76.000 euro urmau să fie achitaţi până la data de 15 mai 2013.

Obiectul antecontractului îl reprezintă imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, aşa cum era descris în CF nr. x Cluj-Napoca, dobândit de inculpatul B. prin contractul de vânzare-cumpărare din 04.12.2012.

În acelaşi antecontract s-a menţionat, pe de o parte, că imobilul intră în posesia proprietarului cumpărător la data încheierii lui (08 februarie 2013), iar pe de altă parte, că bunul rămâne în proprietatea vânzătorului până la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În final, în antecontract părţile au stipulat, aşa cum se obişnuieşte, o clauză penală în sensul că în cazul în care părţile nu-şi respectă obligaţiile asumate, promitentul-vânzător va plăti dublul sumei achitate cu titlu de avans, 10.000 euro, iar promitentul-cumpărător că pierde avansul achitat (5000 euro).

La data de 28 februarie 2013, la iniţiativa părţii vătămate E., care a susţinut că a pierdut antecontractul din 8.02.2013, a fost încheiat un nou antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acelaşi imobil, de această dată la cabinetul avocatului L., ales de partea vătămată, din cadrul Baroului Cluj, conform căruia inculpatul B. vindea părţii vătămate E. imobilul respectiv la preţul de 116.000 euro, făcându-se menţiunea că suma de 5.000 euro a fost achitată anterior, că suma de 30.000 euro se achită la data semnării actului respectiv, urmând ca diferenţa de preţ de 81.000 euro să se achite până la data de 15 mai 2013.

În acest antecontract a fost inclusă clauza de arvună cu privire la suma de 35.000 euro, achitată până în acel moment şi menţiunea că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 8.02.2013 se rezoluţionează.

La data de 15 mai 2013, partea vătămată E. nu a achitat diferenţa de preţ şi în faţa avocatului L. a fost încheiat un act adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare din 28.02.2013, stipulându-se că partea vătămată, promitent-cumpărător, este de acord să piardă avansul achitat în cuantum de 35.000 euro, că predă posesia imobilului şi că din culpa sa, deoarece nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată a diferenţei de preţ, actul autentic (n.n. - de vânzare-cumpărare) nu se poate perfecta la data respectivă.

În urma unor înţelegeri verbale anterioare, la data de 1 iunie 2013, în faţa avocatului L., a fost încheiat un al treilea antecontract de vânzare-cumpărare între inculpatul B., în calitate de promitent-vânzător şi partea vătămată E., în calitate de promitent-cumpărător, cu privire la acelaşi imobil, fiind stipulat de această dată preţul de 97.000 euro, din care 45.000 euro se achitau la data semnării actului, iar diferenţa de 52.000 euro urmau să se achite până la data de 1 iulie 2013.

Conform acestui antecontract de vânzare-cumpărare, posesia imobilului era predată promitentului-cumpărător la data semnării actului, fiind stipulată clauza de arvună referitor la suma de 45.000 euro.

Partea vătămată nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată până la data de 1 iulie 2013, fiind notificată prin intermediul avocatului M., să se prezinte în data de 22.07.2013 la Biroul Notarului Public N., pentru achitarea diferenţei de preţ în cuantum de 52.000 euro şi încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

La data de 22.07.2013 (la fel ca şi la data de 5.07.2013) partea vătămată E. a declarat în faţa notarului public că nu mai doreşte să încheie contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în formă autentică deoarece suprafaţa terenului este mai mică decât cea din acte, construcţia a prezentat vicii ascunse pe care le-a remediat pe cheltuiala sa şi că este de acord să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică doar în condiţiile în care în contract va apărea preţul real de 116.000 euro, din care el a achitat 80.000 euro, rămânând să mai achite doar 36.000 euro.

S-a mai reţinut că după perfectarea înţelegerii iniţiale de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, partea vătămată E. a constatat că în cartea funciară unul din prenumele promitentului-vânzător B. a fost menţionat greşit, respectiv B..

Această eroare a pornit de la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC "G." SRL menţionat anterior şi a fost îndreptată prin Încheierea nr. 25/28.02.2013 a notarului public F..

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul A. şi inculpatul B., au acţionat cu bună-credinţă, în sensul perfectării înţelegerii de vânzare-cumpărare cu partea vătămată E. şi martora I., fiind de acord cu încheierea antecontractelor menţionate mai sus şi acordarea unor noi termene pentru plata preţului.

În acelaşi timp, partea vătămată E. şi martora I., invocând neconcordanţe cu privire la dimensiunile imobilului, vicii ascunse ale construcţiei şi eroarea din acte cu privire la numele vânzătorului (eroare îndreptată aşa cum s-a arătat anterior), au amânat plata şi au încercat să renegocieze preţul.

Martora I., împreună cu fostul ei soţ J., au încheiat în cursul anului 2011, în calitate de promitenţi cumpărători, un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil din Cluj-Napoca, cu preţul de 800.000 euro, achitând un avans de 350.000 euro şi intrând în posesia imobilului.

Ulterior, invocând vicii ale construcţiei, martora şi soţul său au obţinut o diminuare cu 50.000 euro a preţului şi amânarea termenului de plată pentru diferenţa de preţ .

Astfel, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată E. şi martora I. au adoptat aceeaşi strategie de negociere şi în relaţia cu inculpaţii A. şi B..

Deşi în prima fază s-au acordat noi termene de plată şi au fost de acord să încheie noi antecontracte, partea vătămată, aflată în posesia imobilului, a condus negocierile până în zona în care s-a ajuns la un blocaj ce nu îşi mai putea găsi rezolvarea decât în faţa instanţelor civile de judecată.

Prin încheierea de certificare din 22.07.2013, s-a atestat de către notarul public O. (declaraţie dosar fond), că prezentă în faţa sa, conform notificării în vederea achitării diferenţei de preţ şi încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, partea vătămată E. a declarat că nu mai doreşte să încheie contractul în forma autentică deoarece suprafaţa de teren este mai mică şi a descoperit vicii ascunse ale construcţiei, dar că ar fi de acord să încheie contractul la preţul de 116.000 euro, din care a achitat 80.000 euro, rămânând să mai achite 36.000 euro.

Cu aceeaşi ocazie, inculpatul B. a arătat că doreşte să încheie în formă autentică contractul, sens în care a prezentat toate documentele necesare, însă partea vătămată nu a achitat diferenţa de 52.000 euro.

Apoi, prin notificarea trimisă prin P. la data de 09.09.2013 inculpatul B. a notificat partea vătămată E. că antecontractul de vânzare-cumpărare din 01.06.2013 este rezoluţionat ca urmare a faptului că promitentul-cumpărător nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita diferenţa de 52.000 euro şi că a pierdut avansul de 45.000 euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 4694 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul E. împotriva pârâtului B., reţinându-se că deşi partea vătămată a refuzat la data de 22 iulie 2013 să încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică, motivând anumite vicii privind construcţia şi suprafaţa, acesta nu le-a dovedit, şi că la data menţionată contractul autentic nu s-a perfectat din culpa acestuia, care nu a avut diferenţa de preţ de 52.000 euro.

S-a mai reţinut că, la data de 1 decembrie 2012, inculpatul B. a împrumutat de la inculpata C. suma de 720.000 RON, cu termen de restituire la 01 iunie 2013.

Potrivit contractului de împrumut, împrumutatul este pus de drept în întârziere în cazul în care termenul de restituire nu va fi respectat, împrumutătorul (inculpata C.) având posibilitatea de a valorifica orice bun imobil sau imobil de îndată.

În fine, în contractul de împrumut era făcută menţiunea că împrumutul a fost luat şi dat pentru a finanţa achiziţia unui imobil de către inculpatul B..

La data de 10 septembrie 2013, inculpatul B. şi-a deschis un cont la Q. şi a ridicat formulare de bilete la ordin, iar a doua zi, la data de 11.09.2013, a emis biletul la ordin seria x, pentru plata sumei de 720.000 RON către C., evident fără a avea disponibil în cont.

Inculpata C. a introdus biletul la ordin la plată, fiind refuzat la data de 26.09.2013 pe motivul lipsei totale a disponibilului din cont.

La data de 14.10.2013 inculpata C. a înregistrat la biroul inculpatului D., executor judecătoresc, cererea de executare silită a biletului la ordin împotriva inculpatului B., ataşând şi copia contractului de împrumut datat 01.12.2012.

În cererea de executare silită, inculpata C. a precizat că inculpatul B. deţine imobilul situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj.

Inculpatul D. a admis cererea de executare silită, a sesizat Judecătoria Cluj-Napoca ce a încuviinţat executarea silită imobiliară şi, în continuare, a desfăşurat întreaga procedură de executare, în urma căreia, prin actul de adjudecare din data de 3.02.2014 inculpata C. a dobândit imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x.

Pe tot parcursul procedurii de executare silită, în dosarul execuţional nr. x/2013, inculpatul D. a menţionat greşit în actele încheiate datele inculpatului B., consemnând prenumele B., inclusiv în actul de adjudecare din data de 3.02.2014.

În continuare, inculpata C. a solicitat la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj-Napoca, prin mandatar, înscrierea provizorie a actului de adjudecare în cartea funciară a imobilului şi cu această ocazie registratorul a sesizat că actul de adjudecare nu este opozabil proprietarului tabular B., referindu-se la debitorul "B.".

În această situaţie inculpatul D. în cursul lunii februarie 2014 a întocmit două exemplare ale actului de adjudecare datate 3.02.2014, în dosarul execuţional nr. x/2013, în care a consemnat în mod corect numele debitorului B., pe care a fost aplicată şi implicit atestată, semnătura adjudecatarei C., care în realitate nu a semnat exemplarele actului respectiv, acestea fiind semnate în calitate de mandatar de martorul R..

Totodată, inculpatul D. a comunicat la B.C.P.I. Cluj-Napoca prin adresa din 17.02.2014, prin intermediul inculpatului R., un exemplar al actului de adjudecare, numele corect al debitorului.

Ulterior, inculpata C., devenită proprietar a solicitat şi a obţinut evacuarea părţii vătămate E. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x.

S-a mai reţinut că prin procura specială autentificată sub nr. x la dat de 3 februarie 2014 de notarul public S., inculpata C. l-a împuternicit pe martorul R., în numele său şi pentru sine, să facă toate demersurile în vederea întabulării în CF a dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situat în Cluj-Napoca str. x, cu nr. C.F. x, bun propriu dobândit cu titlu de adjudecare conform procesului-verbal de licitaţie imobiliară din 23 ianuarie 2014 şi a actului de adjudecare din 03 februarie 2014.

În baza acestui act, mandatarul era autorizat să procure actele necesare întabulării, să semneze orice fel de acte şi declaraţii necesare pentru întabularea imobilului arătat mai sus.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în cauză, partea vătămată E. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată asumate prin antecontractele din 8 februarie 2013 şi 28 februarie 2013 (de achitare a diferenţei de preţ 81.000 euro, până la 15 mai 2013) şi nici obligaţia de plată la care s-a obligat prin antecontractul din 1 iunie 2013 (de achitare a diferenţei de preţ de 52.000 euro, până la 1 iunie 2013).

Mai mult, prin actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 mai 2013 în faţa notarului public L. partea vătămată a declarat că nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată a diferenţei de preţ, că este de acord să piardă avansul achitat de 35.000 de euro şi că predă cheile imobilului în mâna proprietarului.

De asemenea, la datele de 05.07.2013 şi 22.07.2013, partea vătămată a declarat, în faţa notarului public N., că nu mai doreşte să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În aceste condiţii, după data de 15 mai 2013 (în cazul antecontractului din 28 februarie 2013) şi după data de 1 iulie 2013 (pentru antecontractul din 01 iunie 2013), nu mai exista obligaţia de a face, de a încheia în viitor contractul autentic de vânzare-cumpărare în sarcina inculpatului B., datorită neîndeplinirii obligaţiei de plată de către partea vătămată E., fie din lipsa disponibilului bănesc (declaraţia părţii vătămate în sensul că nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată, dată în faţa notarului L. - vol. II, f.41 dosar urmărire penală se coroborează cu declaraţia inculpatului B., dată în calitate de suspect, în care a arătat că fiica părţii vătămate, I., i-a propus în schimbul diferenţei de preţ o cotă-parte dintr-un alt imobil, cu înscrisul ordin de plată, din care rezultă că fostul soţ al fiicei părţii vătămate (J.), a transferat în contul martorei T. la data de 31 mai 2013 suma de 44.774 euro pentru achiziţionarea unui imobil şi declaraţia martorei care a confirmat că a primit suma amintită pe care i-a înmânat-o personal martorei I., aceasta folosind-o pentru deschiderea unul salon de frumuseţe) fie din dorinţa de a renegocia preţul imobilului motivând că suprafaţa terenului este mai mică şi că au existat vicii ale construcţiei, procedeu care a fost folosit şi cu ocazia achiziţionării unui alt imobil în Cluj-Napoca.

În aceste condiţii, susţinerea acuzării că inculpaţii au indus în eroare partea vătămată cu ocazia executării antecontractului de vânzare-cumpărare, că acţiunile acestora au avut ca obiect împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică, este contrazisă de probele aflate la dosar, în sensul că începând cu data de 1 iulie 2013, antecontractul de vânzare-cumpărare din 1 iunie 2013 nu mai producea efecte juridice (nu mai era în executare), în ce priveşte obligaţia de a face, de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare, din culpa părţii vătămate care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată şi care a declarat că nu mai doreşte încheierea contractului.

De altfel, antecontractul de vânzare-cumpărare din 01 iunie 2013 a fost rezoluţionat prin notificarea trimisă de inculpatul B. prin P. la data de 09.09.2013, părţii vătămate E., urmare a faptului că acesta nu a achitat diferenţa de preţ de 52.000 euro.

Or, s-a subliniat că toate sumele achitate de partea vătămată cu titlu de avans (arvună) au avut loc înainte de data de 1 iunie 2013, iar activitatea pretinsă de inducere în eroare a avut loc după această dată (emiterea biletului la ordin, derularea procedurii de executare silită şi întabularea imobilului de inculpata C.).

S-a mai reţinut că partea vătămată nu a fost niciodată proprietarul imobilului, acesta aparţinând în permanenţă inculpatului B., situaţie în care reţinerea în actul de sesizare că "în urma manoperelor frauduloase partea vătămată a fost deposedată de imobilul respectiv, fiindu-i paralizată orice acţiune pentru realizarea transferului dreptului de proprietate, suferind un prejudiciu de 80.000 euro la care se adaugă costul îmbunătăţirilor aduse imobilului" fiind lipsită de logică şi fundament probator.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, vechiul C. pen. (sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de împrumut) nu prevedea ca formă a falsului în înscrisuri sub semnătura privată falsul intelectual, fiind admis în doctrină şi în practică, dar aceasta acceptare a fost limitată la situaţia în care înscrisul consemnând fapte nereale a produs consecinţe juridice contra drepturilor legitime ale unei persoane. Deşi legiuitorul nu o prevede expres, şi în actuala reglementare, situaţia este identica, respectiv este sancţionat falsul intelectual în înscrisuri sub semnătură privată doar când a lezat efectiv drepturile legal protejate ale unei persoane.

În cauza de faţă, presupusa falsificare a contractului de împrumut dintre B. şi C. nu numai că nu era prevăzută în modalitatea descrisă de legea în vigoare la data faptei, dar nici nu a produs consecinţe juridice contra drepturilor legitime şi ocrotite de lege ale părţii vătămate E., după cum nu a produs consecinţe juridice contrare drepturilor vreunei persoane interesate.

Pentru a putea exista această infracţiune, pentru a constata dacă a produs consecinţe juridice contra ordinii de drept, ar trebui să se observe dacă lui E. i-a fost încălcat vreun drept ocrotit de lege şi care e acesta.

În consecinţă, s-a constatat că înscrisul pretins falsificat nu a fost falsificat în vreuna din modalităţile prevăzute de lege la data faptei şi nu a produs consecinţe juridice în contra drepturilor ocrotite de lege ale părţii vătămate, astfel că fapta nu este prevăzută de lege şi se impune achitarea conform art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Mai mult, chiar dacă condiţia producerii de consecinţe juridice ar fi îndeplinită, în cauză, nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că împrumutul a fost fictiv şi că înscrisul sub semnătură privată este fals.

Astfel, din probele administrate rezultă că, la data de 4 decembrie 2012, inculpatul B. a achiziţionat prin act autentic un imobil situat în Cluj-Napoca str. x, compus din locuinţa unifamiliala şi teren în suprafaţa de 200 mp, de la SC G. SRL Cluj-Napoca.

Inculpatul B. a cumpărat imobilul cu intenţia de a-l revinde cu obţinerea unui câştig, fapt ce nu este interzis de lege.

Anterior achiziţionării acestuia, pentru că nu avea banii necesari, a luat împrumut de la inculpata C. cu care se cunoştea de mai multă vreme şi cu care era în relaţii de amiciţie, suma de 720.000 RON. În acest sens a şi fost încheiat un contract de împrumut sub semnătura privată, iar legea nu prevede obligativitatea unor formalităţi pentru acordarea unui împrumut.

Unul dintre argumentele invocate de acuzare este acela ca inculpatul B. nu avea posibilităţile financiare necesare, ori tocmai din acest motiv a şi luat acest împrumut. S-a invocat că nu a fost identificată în conturile bancare ale inculpatului B. suma de 720.000 RON şi că ar fi depus în numerar preţul cu care a achiziţionat imobilul. Este firesc să fi depus bani în numerar câtă vreme i-a încasat cu titlu de împrumut în numerar. Pe de alta parte, nu există o interdicţie legală de a deţine bani în numerar, nu exista limite, după cum legea de la data respectiva nu pretindea efectuarea anumitor tranzacţii doar prin banca. De asemenea, inculpatul B. nu avea de ce şi cui să dea justificări în legătura cu modul în care a înţeles să folosească banii împrumutaţi, nu exista o prevedere legala în acest sens.

Cu privire la inculpata C. s-a susţinut ca aceasta nu ar fi dispus de fondurile necesare, că nu ar fi fost logic să-i acorde inculpatului B. o sumă atât de mare fără existenta unor garanţii.

Probele administrate au dovedit că martora avea o situaţie familială foarte bună, având efectiv posibilitatea acordării unui asemenea împrumut. Martora U. a confirmat şi ea că inculpata a acordat în mod repetat sume mari de bani cu titlu de împrumut la mai mulţi prieteni, că are asemenea resurse datorită situaţiei familiei şi că ştie că poate acorda împrumuturi de peste 100.000 euro. Uşurinţa cu care le acorda, dacă solicita sau nu garanţii, forma scrisă etc, sunt detalii lipsite de relevanţă penală.

În susţinerea faptului că împrumutul a fost real şi pe cale de consecinţa că inculpatul B. a fost adevăratul proprietar al imobilului stă şi declaraţia martorei V., juristă la firma care a vândut imobilul inculpatului B., care a precizat ca acesta a fost cel care s-a interesat de achiziţionarea imobilului, că nu a existat o altă persoană care să fi intermediat cumpărarea imobilului de către inculpatul B., că nu exista un alt proprietar al imobilului.

În concluzie, pe baza probelor administrate s-a putut reţine doar că imobilul a fost cumpărat de inculpatul B. din banii primiţi cu titlu de împrumut de la inculpata C..

Ulterior achiziţionării, inculpatul B. a decis să-l vândă, cel mai probabil speculând obţinerea unui câştig, fapt perfect legal.

Pentru vânzarea imobilului a apelat la prietenul sau inculpatul A., pe care l-a rugat să se implice, acesta fiind de acord să-şi sprijine prietenul în negocieri şi derularea contractului. În acest context, inculpatul A. a fost perceput ca proprietar al imobilului, dar acest aspect nu prezintă nici o concludentă infracţionala.

Inculpaţii A. şi B. au fost contactaţi de I. prin intermediul unei agenţii imobiliare, respectiv martora W., angajata la SC H..

În urma negocierilor purtate de inculpatul A., în numele prietenului său, cu I., părţile au hotărât încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Este de remarcat la acest moment că negocierile s-au purtat între inculpatul A. şi I.. Dacă inculpatul A. acţiona în numele inculpatului B., I. discuta în numele tatălui său, el urmând să fie cumpărătorul din acte. Aşa fiind, este de neînţeles de ce exista aceasta diferenţa de tratament juridic din partea acuzării.

S-a mai subliniat că, în fata notarului public O., inculpatul B. şi-a exprimat dorinţa şi acordul la încheierea contractului în forma autentica în condiţiile stipulate în antecontractul din 01.06.2013, singurul de fapt ce mai exista între părţi, în timp ce partea vătămată E. a refuzat încheierea contractului în forma autentica, invocând o suprafaţa de teren mai mică cu 10 mp şi alte vicii neprecizate. Poziţia părţilor a fost consemnată întocmai de notarul public în încheierea de certificare nr. 17 din 22 iulie 2013.

La data de 22.07.2013 a fost întreruptă orice discuţie între părţi, la această dată s-a constatat neexecutarea prevederilor contractuale de către partea vătămată E. care şi-a asumat pierderea avansului de 45.000 euro conform clauzei de arvună din antecontract, şi se poate constata ca ultimul act de executare a fost în data de 01.06.2013, iar la 22.07.2013 s-a constatat doar neexecutarea antecontractului din culpa părţii vătămate E..

Ceea ce este cert este că prejudiciul susţinut de acuzare şi de partea vătămată E. nu este o consecinţă a unei induceri în eroare. Partea vătămata a plătit suma de 80.000 euro în baza antecontractelor redactate de avocatul ales şi care au conţinut voinţa neviciată a părţilor cu privire la imobil. Pierderea acestei sume este tot o consecinţă a antecontractelor cuprinzând voinţa neviciată a părţii vătămate, aceste antecontracte au prevăzut clauze penale asumate atât de partea vătămată în calitate de promitent-cumpărător, cât şi de inculpatul B. în calitate de promitent-vânzător. Partea vătămata E. şi-a asumat pierderea sumei de 35.000 euro prin act adiţional redactat de avocatul ales, după care şi-a asumat la data de 1 iunie 2013 şi pierderea avansului de 45.000 euro în cazul neplăţii diferenţei de preţ până la data de 1 iulie 2013. Suma pretinsă ca prejudiciu este în mod evident pierdută de partea vătămată conform clauzelor stabilite de comun acord cu inculpatul, clauze asumate prin semnarea antecontractelor, dar, mai ales prin redactarea lor de avocatul ales care a consemnat voinţa părţii vătămate.

Nu s-a identificat nici o acţiune de inducere în eroare care să fi determinat lezarea patrimoniului părţii vătămate, care să fi determinat partea vătămată să acţioneze contrar propriei voinţe. Afectarea patrimoniului părţii vătămate s-a încheiat la data de 1 iunie 2013 în contextul arătat, ulterior nu a mai existat o executare a acestui antecontract, singurul cu efecte între părţi la data respectivă.

La data de 22 iulie 2013, părţile s-au prezentat la notar la insistenţele inculpatului B., notarul public O. constatând refuzul părţii vătămate de a încheia contractul în formă autentică.

În consecinţa, susţinerea că partea vătămata a fost împiedicată să încheie contractul în formă autentică este cât se poate de absurdă şi nu are suport în dispoziţiile legale şi probele administrate.

În ceea ce priveşte inducerea în eroare ce ţine de esenţa infracţiunii de înşelăciune, s-a reţinut că toate antecontractele de vânzare-cumpărare sunt copia fidelă a manifestării de voinţa a familiei X., fiind întocmite de avocatul ales de acestea, inclusiv actul adiţional prin care îşi asuma pierderea sumei de 35.000 euro ca urmare a imposibilităţi de plată a diferenţei de preţ. Voinţa părţii vătămate a fost să piardă avansul de 35000 euro şi să încheie un nou antecontract pentru achiziţionarea imobilului cu suma de 97.000 euro. Tot voinţa părţii vătămate exprimată prin semnarea actului redactat de avocatul ales se regăseşte şi la încheierea antecontractului din 1 iunie 2016, când a fost de acord să plătească arvună de 45.000 euro cu asumarea pierderii acesteia în cazul neachitării diferenţei de preţ până la data de 1 iulie 2013.

Pe de altă parte este adevărat că în urma împrumutului luat de la C., inculpatul B. a emis un bilet la ordin pentru plata sumei de 720.000 RON, iar ulterior inculpata C. a adjudecat prin procedura executării silite imobilul proprietatea inculpatului B., dar nu aceasta acţiune este producătoare de prejudiciu în patrimoniul părţii vătămate.

Plata sumei de 80.000 euro este anterioară acestui moment, iar pe de altă parte, aşa-zisele acţiuni pentru dobândirea dreptului de proprietate de către partea vătămată şi care ar fi fost paralizate, chiar dacă ar exista nu pot duce cu certitudine la dobândirea dreptului de proprietate de către partea vătămata.

Apoi, din probele existente la dosar nu s-a făcut dovada că datoria prezentată de către inculpaţi a fost inexistentă. Inculpaţii au prezentat un act sub semnătură privată, contractul de împrumut nr. x/01.12.2012 încheiat între C. (în calitate de împrumutător) şi B. (în calitate de împrumutat), care atestă acordarea cu titlu de împrumut a sumei de 720.000 RON.

S-a mai susţinut că lipsa banilor din conturile bancare ale inculpaţilor C. şi B. reprezintă o probă în sensul că aceştia nu dispuneau de capital şi că nu a fost în realitate încheiat contractul de împrumut, însă din punct de vedere juridic şi social este perfect legal şi normal ca persoanele să aibă economii personale, să primească ajutor financiar din partea familiei şi să nu depună toţi banii la bancă. Chiar partea vătămată a declarat că banii plătiţi pentru avansul stipulat în antecontractele de vânzare-cumpărare au fost păstraţi acasă de acesta (declaraţia de parte civilă dată în şedinţa de judecată din data de 6 martie 2018, pagina 3, parag. 2 "precizez că sumele pe care le-am achitat şi urma să le achit, proveneau din vânzarea a două imobile, respectiv o casă de pe str. x şi un apartament din Cluj. Aceste sume erau păstrate în parte la domiciliu întrucât avusesem la Q. o experienţă neplăcută când, dorind să retrag suma de 100.000 de euro banca respectivă mi-a reţinut suma de 400 de euro"), iar parchetul nu a formulat insinuări cu privire la lipsa de onestitate şi diligentă a persoanei vătămate.

Raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de fond a concluzionat că nu s-au produs consecinţele şi urmările prevăzute de textul incriminator (obţinerea unui folos patrimonial injust şi pricinuirea unei pagube) chiar dacă s-ar admite că ar fi existat o inducere în eroare cu privire la existenţa unei datorii.

Urmarea imediată în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate, în absenţa unei acţiuni menite a produce pagubă, fapta nu constituie infracţiunea de înşelăciune.

În speţă, s-a reţinut prin rechizitoriu faptul că manopera imputată inculpatului A., ar fi cauzat un prejudiciu de peste 80.000 de euro părţii vătămate şi ar fi împiedicat-o că încheie contractul de vânzare-cumpărare, însă pierderea suferită de partea vătămată nu a fost cauzată de acţiunile inculpatului.

În primul rând, suma de 80.000 de euro plătită de partea civilă cu titlu de avans a fost pierdută la data de 22.07.2013 în mod legal, în baza clauzelor inserate în antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate între părţi, fiind independentă de presupusele manopere de inducere în eroare imputate inculpatului A..

În al doilea rând, imposibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu este cauzată de presupusele acţiuni ale inculpatului A. de inducere în eroare, ci de faptul că partea civilă şi-a manifestat refuzul de a încheia contractul, a intervenit rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 01.06.2013, partea civilă a lăsat să se prescrie acţiunea prevăzută de art. 1669 din C. civ.

La data de 22.07.2013 persoana vătămată a declarat în faţa notarului public O. că nu mai doreşte încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj deoarece suprafaţa terenului din acte nu corespunde realităţii (a susţinut că în fapt sunt doar 190 mp şi nu 200 mp), şi pentru că a descoperit vicii ascunse la construcţie, pe care le-a remediat pe cheltuiala sa.

Aceste afirmaţii au fost consemnate în încheierea de certificare nr. 17 din data de 22.07.2013 întocmită de Y., Z. şi S., fiind clar dovedită intenţia persoanei vătămate de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât din comunicarea întocmită de partea vătămată E. la data de 19.07.2013, a reieşit faptul că acesta nu se hotărâse definitiv la acel moment cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în cuprinsul acesteia menţionând "vă solicităm în vederea luării deciziei finale de a încheia sau nu contractul de vânzare-cumpărare prezentarea următoarelor acte".

Potrivit actelor existente la dosarul cauzei emiterea biletului la ordin pentru plata sumei de 720.000 RON de către inculpatul B. a avut loc la data de 11.09.2013, iar înregistrarea cererii de executare silită de către inculpata C. s-a făcut abia la data de 14.10.2013.

Suma de 80.000 euro a fost reţinută de la partea civilă în temeiul clauzelor prevăzute în antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate de părţi, iar potrivit legii civile contractul valabil încheiat are putere de lege între părţi conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Clauzele contractuale care stabilesc că inculpatul B. are dreptul să reţină sumele achitate de E. cu titlu de avans sunt:

- în antecontractul încheiat la data de 08.02.2013 la pct. 7 se stipulează că "în cazul în care promitentul-cumpărător nu-şi respectă obligaţiile contractuale şi nu achită tranşele de preţ, pierde avansul achitat, adică suma de 5.000 euro (cincimiieuro) cu titlu de daune-interese prestabilite de părţi".

- în actul adiţional din 15.05.2013 la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28.02.2013 se prevede că "subsemnatul promitent-cumpărător sunt de acord să pierd avansul achitat în cuantum de 35.000 euro".

- în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 01.06.2013 este prevăzut că "în cazul în care promitentul-cumpărător nu îşi respectă obligaţiile contractuale va pierde suma achitată cu titlu de avans, adică 45.000 euro (patruzecişicincimiieuro)".

Aşadar, prin semnarea actului adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28.02.2013 persoana vătămată a acceptat în mod liber, în faţa avocatului ales, să piardă avansul achitat în cuantum de 35.000 euro. Pe cale de consecinţă, pierderea sumei de 35.000 euro nu s-a datorat vreunei acţiuni de inducere în eroare a inculpaţilor, ci a fost consecinţa încheierii unui act sub semnătură privată prin care partea vătămată şi-a exprimat consimţământul liber şi neviciat de a renunţa la avansul achitat.

Suma de 35.000 de euro era definitiv pierdută de către partea vătămată E. la data de 15.05.2013, astfel încât executarea silită care a intervenit ulterior asupra imobilului care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nu a avut cum să cauzeze această pagubă.

În ceea ce priveşte avansul de 45.000 euro achitat în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 01.06.2013, s-a apreciat că acesta a fost pierdut din cauza nerespectării de către promitentul-cumpărător, E., a obligaţiei de a achita diferenţa de preţ în cuantum de 52.000 euro până la data de 01.07.2013 şi de a se prezenta la notarul public în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Aşadar, la data de 22.07.2013 când partea vătămată E. şi-a exprimat refuzul de a semna contractul de vânzare-cumpărare în faţa notarului şi implicit refuzul de a achita diferenţa de preţ de 52.000 euro, conform clauzelor contractuale, acesta a pierdut definitiv avansul achitat.

Declanşarea procedurii de executare silită împotriva inculpatului B. de la data de 14.10.2013 nu avea cum să cauzeze pierderea avansului de către persoana vătămată în condiţiile în care acesta era deja pierdut la data de 22.07.2013.

Este foarte important ca la analizarea situaţiei de fapt să fie avută în vedere perspectiva unui cumpărător de bună-credinţă, sfătuit de avocat, fiind greu de închipuit că partea civilă a fost înşelată sau indusă în eroare în condiţiile în care toate actele juridice au fost încheiate în faţa unei persoane de specialitate (avocat), angajată de partea civilă.

Din declaraţia de martor dată de I. în fază de urmărire penală la data de 11 mai 2016 reiese faptul că doamna avocat L., care a redactat şi în faţa căreia s-au perfectat antecontractele de vânzare-cumpărare, a fost aleasă de partea vătămată E.. De asemenea, prin declaraţia de parte civilă dată de partea vătămată E. în faţa instanţei de judecată la data de 06.03.2018 acesta a recunoscut faptul că doamna avocat L. a fost aleasă de el.

Din acţiunile părţii civile reiese intenţia acesteia de a obţine reducerea preţului stabilit prin antecontractele legal încheiate, crezând că refuzul de a semna contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile prevăzute în antecontract va conduce la renegocierea preţului. Această interpretare este conformă şi cu istoricul fiicei persoanei vătămate care a adoptat aceeaşi atitudine la încheierea unui alt contract de vânzare-cumpărare când a obţinut reducerea preţului.

Potrivit legii civile, nu exista nicio obligaţie din partea promitentului-vânzător să procedeze la renegocierea preţului prevăzut în antecontract, regula fiind că un contract de vânzare-cumpărare se încheie la termenul şi în condiţiile negociate prin antecontract.

Aşadar, raportat la datele din speţă, pentru încheierea contractului de vânzare trebuiau să fie respectate termenele şi condiţiile de plată stabilite în antecontractul încheiat de părţi, acesta cuprinzând înţelegerea părţilor cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului şi plata preţului integral.

Este clar stabilit în lege faptul că nu constituie acceptare răspunsul care cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite (art. 1.197 din C. civ.). În cazul din speţă oferta era formulată în condiţiile prevăzute în antecontractul de vânzare-cumpărare, iar propunerea persoanei vătămate de a se încheia contractul de vânzare în alte condiţii nu reprezintă acceptare a ofertei, astfel încât nu putea duce la perfectarea contractului.

Raportat la starea de fapt descrisă prin rechizitoriu se arată că presupusa inducere în eroare invocată de parchet a avut loc ulterior producerii pagubei. Potrivit actelor de la dosar adjudecarea imobilului a avut loc în procedura de executare silită abia la data de 03.02.2014.

Astfel cum a fost reţinut de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 4694/2015 antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 01.06.2013 a fost rezoluţionat prin notificarea trimisă de către pârâtul B. prin SC P. la data de 09.09.2013.

Motivul rezoluţiunii a fost neîndeplinirea de către promitentul-cumpărător, E., a obligaţiei de a achita diferenţa de preţ de 52.000 euro, la data stabilită în antecontract. Pentru rezoluţiunea antecontractului notificarea inculpatului B. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1552 C. civ., potrivit cărora rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea, când debitorul se află de drept în întârziere, ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Instanţa civilă a constatat şi faptul că partea civilă, în calitate de promitent-cumpărător se află de drept în întârziere, conform prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ.

Aşadar, având în vedere rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 01.06.2013 intervenită cel mai târziu la data de 09.09.2013, nu mai exista posibilitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul acelui antecontract, pentru o eventuală perfectare a transferului de proprietate asupra imobilului.

De asemenea, având în vedere că rezoluţiunea a intervenit din culpa promitentului-cumpărător care nu şi-a respectat obligaţiile sale, avansul achitat de către acesta în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare a fost definitiv pierdut.

În primul rând, partea vătămată E. nu şi-a exprimat după data de 22.07.2013 intenţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare şi nu a făcut niciun demers legal sau extralegal în acest sens. Aşadar, având în vedere că nu a fost dovedită intenţia persoanei vătămate de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în termenii şi condiţiile negociate prin antecontractele încheiate, nu se poate considera că acţiunile inculpatului au condus la imposibilitatea de a se încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Manifestarea de voinţă a părţilor reprezintă o condiţie sine qua non pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în acest sens este în primul rând necesar ca promitentul-cumpărător să se prezinte la notarul public şi să îşi exprime consimţământul pentru transferul proprietăţii.

În cazul în care persoana vătămată ar fi dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, potrivit legii civile aceasta avea la dispoziţie acţiunea prevăzută la art. 1669 din C. civ.. Astfel, când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.

În aceste condiţii, dacă partea vătămată E. ar fi dorit într-adevăr încheierea contractului de vânzare-cumpărare, avea posibilitatea de a formula o acţiune în justiţie prin care să solicite instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract autentic.

Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. Aşadar, având în vedere faptul că potrivit înţelegerilor dintre părţi, data stabilită pentru încheierea contractului autentic a fost 01.07.2013, rezultă că la data de 01.01.2014 era expirat termenul pentru a mai solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe cale de consecinţă, începând cu data de 01.01.2014 nu mai exista posibilitatea încheierii a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, fiind fără relevanţă începerea executării silite împotriva inculpatului B. şi trecerea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj în proprietatea presupus aparentă a inculpatei C..

Mai mult decât atât, în Dosarul nr. x/2014, Judecătoria Cluj-Napoca a soluţionat cererea de chemare în judecată formulată de E. şi a reţinut în Sentinţa civilă nr. 4694/2015 următoarele: "deşi reclamantul (E.) a refuzat la data de 22.07.2013, să încheie contractul în formă autentică motivând anumite vicii privitoare la suprafaţa de teren respectiv ale construcţiei, acesta nu a făcut dovada unor astfel de vicii. Mai mult, din extrasul de carte funciară rezultă că suprafaţa de teren trecută în cartea funciară este de 200 mp şi nu de 190 mp, cum în mod fals a susţinut acesta. Rezultă aşadar că la data de 22.07.2013 contractul autentic de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat din culpa reclamantului promitent-cumpărător, care nu a avut diferenţa de preţ de 52.000 euro".

Prin declaraţia dată în şedinţa publică din data de 6 martie 2018, partea civilă E. a recunoscut că nu a mai făcut niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după data de 22.07.2013. Răspunsul dat de partea civilă la întrebarea apărătorului inculpatului A. privind demersurile făcute după data de 22.07.2013 fiind "nu ştiu, nu îmi aduc aminte", arată clar că domnul E. nu a intenţionat să facă niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după discuţiile purtate în data de 22.07.2013.

Motivul real pentru care partea vătămată E. nu a mai făcut demersuri pentru încheierea contractului de vânzare a fost lipsa capitalului pentru achitarea preţului, având în vedere faptul că la data de 04.08.2014, respectiv 19.09.2014, persoana vătămată a formulat cerere de ajutor public judiciar în dosarul x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, considerând că nu are disponibilităţi financiare să achite taxa de timbru dispusă de instanţă.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că nu există legătură de cauzalitate între înfăţişarea presupusei datorii inexistente şi împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea de inducere în eroare şi paguba produsă (urmarea imediată). Atunci când paguba survine din alte cauze decât cea de amăgire, nu sunt întrunite trăsăturile infracţiunii de înşelăciune.

Aşadar, instanţa de fond a concluzionat că nu există legătură de cauzalitate între presupusa înfăţişare a unei datorii inexistente şi împiedicarea încheierii a contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care însăşi persoana vătămată şi-a exprimat expres printr-un act autentic refuzul de a mai încheia contractul, fără să revină asupra acestuia.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale reţinută în sarcina inculpatului D., în actul de sesizare al instanţei s-a reţinut şi faptul că inculpatul ar fi aplicat semnătura adjudecatarei pe actul de adjudecare (contrafacerea semnăturii prin imitare, redare, etc). Or, din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti a reieşit faptul că inculpatul D. nu a aplicat, el însuşi semnătura pe actul de adjudecare datând din 03.02.2014 şi nu a falsificat-o în vreo altă modalitate din cele prevăzute de lege (contrafacerea semnăturii prin imitare, redare, etc.) ori prin alterarea înscrisului în orice alt mod.

Această concluzie s-a dedus, per a contrario, din analiza coroborată a probelor administrate în faţă instanţei de judecată, care îl vizează pe inculpatul D..

Martora AA. a arătat în faţa instanţei de fond, la termenul din 09.01.2018, că inculpatul D. nu a semnat actul la rubrica "Adjudecatar", indicându-l ca autor pe martorul R.: "pot sa precizez în mod sigur ca acest proces-verbal de adjudecare a fost semnat de mandatarul R., însă nu cunosc dacă el a semnat cu semnătura proprie sau cu semnătura lui C." "arăt că mandatarului nu i s-a precizat cu ce semnătură să semneze actul de adjudecare şi nici nu i s-au prezentat documente din dosarul de executare aflat la birou " "nu a comparat nimeni, nici executorul judecătoresc, dacă semnătura mandatarului este sau nu diferită sau identică cu cea a creditoarei".

Martorul R., la termenul din 06.02.2018, a recunoscut că el a fost persoana care a imitat (deci aplicat) semnătura inculpatei C. pe actul de adjudecare (declaraţie care se coroborează cu declaraţia martorei AA.): "am semnat nişte acte, însă nu cu semnătura subsemnatului, ci am imitat semnătura lui C.. Eu având procură, în reprezentarea mea, aşa am înţeles să imit semnătura acesteia" "precizez că am semnat documentul (actul de adjudecare) când aveam deja procura".

Raportul de expertiză criminalistică nr. 199 din 07.12.2017 a arătat că exemplarele A şi B ale actului de adjudecare nu au fost semnate de numita C., însă nici nu a arătat că acestea ar fi fost semnate de către inculpatul D..

În concluzie, din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că nu a rezultat dincolo de orice dubiu rezonabil faptul că inculpatul D. ar fi falsificat semnătura de la rubrica adjudecatar din cuprinsul actului de adjudecare ori ar fi alterat, în orice modalitate din cele prevăzute de lege (art. 320 C. pen..) înscrisul denumit act de adjudecare.

Dimpotrivă, se creează un dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale reţinute în sarcina inculpatului D., dubiu care trebuie interpretat în mod obligatoriu în favoarea acestuia [art. 103 alin. (2), teza a doua C. proc. pen..).

Probele administrate în cauză nu au fost suficiente pentru a forma convingerea solidă că în speţa dedusă judecăţii inculpatul D. ar fi săvârşit infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 320, C. pen.., prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul putând fi înlăturată numai prin administrarea unor probe certe şi neechivoce de vinovăţie, care în cauză lipsesc.

În fine, chiar dacă s-ar reţine că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, instanţa de fond a apreciat că se impune a fi pronunţată o soluţie de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16, alin. (1), lit. b) C. proc. pen.., întrucât fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege şi anume intenţia (directă sau indirectă).

Or, infracţiunile de fals se săvârşesc cu forma de vinovăţie a intenţiei (directe ori indirecte), ceea ce presupune ca făptuitorul să îşi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit producerea acestora ori cel puţin să le fi acceptat.

Martorul R. avea calitatea de mandatar al adjudecatarei C., desemnat prin procură autentică, astfel că în reprezentarea executorului judecătoresc, avea dreptul de a o reprezenta şi de a semna pentru şi în numele ei.

Inculpatul D., în calitatea sa de executor judecătoresc, s-a limitat la a-şi îndeplini atribuţiile profesionale respectiv a desfăşurat procedura de executare silită cu care a fost investit, buna-credinţă a acestuia a existat şi s-a menţinut pe toată durata procedurii de executare silită, neexistând vreo împrejurare care să facă dovada intenţiei sale de a se abate de la lege în mod conştient şi voit.

Pe de altă parte, raporturile anterioare dintre părţi, atât dintre inculpatul B. şi creditoarea C. (în afara limitelor executării silite cu care a fost investit), cât şi dintre inculpata C. şi mandatarul R. nu îl privesc pe inculpatul D., care era terţ faţă de raporturile de fapt şi de drept respective şi prin urmare, nici nu îi sunt imputabile de vreo manieră, cu atât mai puţin îl priveşte pe inculpat persoana numitului A. ori a părţii civile E..

Nu a fost lipsit de însemnătate că procedura de executare silită desfăşurată de inculpat a făcut obiectul unor numeroase contestaţii la executare formulate de către partea civilă E., contestaţii care însă au fost respinse în întregime (astfel cum reiese din extrasele de pe portalul instanţelor depuse la dosarul cauzei), fiind confirmată aşadar de către instanţele civile legalitatea procedurii de executare silită.

Sub nicio formă însă conduita arătată nu a condus la reţinerea intenţiei (directă ori indirectă) a inculpatului D. de a falsifica procesul-verbal de adjudecare, în oricare din modalităţile prevăzute de lege, iar o eventuală infracţiune de fals material săvârşită din culpă nu are caracter penal şi nu este sancţionabilă de legea penală, legiuitorul nu a conferit caracter penal unei simple şi eventuale culpe ori neglijenţe, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatului pentru o astfel de conduită.

În ceea ce priveşte acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 323 C. pen., din probaţiunea administrată în cauză a rezultat, în mod clar, că martorul R. a fost persoana care a depus actul la BCPI Cluj-Napoca, iar acesta a acţionat în calitate de mandatar al inculpatei C. şi nu de mandatar al BB..

Martorul R. însuşi a declarat în faţa instanţei de fond că: "inculpata C. era la Oradea, iar eu urma să o reprezint în ceea ce priveşte executarea silită a unui imobil situat în Cluj-Napoca, cartierul x", iar actele în legătură cu imobilul respectiv "le-am predat la Oficiul de Cadastru". De asemenea, martorul R. a menţionat în mod expres că "cele două semnături, de pe documentele - cerere de înscriere, îmi aparţin".

Prin urmare, depunerea actului la BCPI de către R., în numele şi pentru inculpata C. (nu în numele şi pentru BB.) nu a constituit element material al laturii obiective a infracţiunii de uz de fals şi lipseşte de tipicitate fapta dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, împrejurarea că inculpatul D. a întocmit adresa de înaintare a actului de adjudecare către BCPI, nu constituie o acţiune care să reprezinte elementul material al infracţiunii de uz de fals, potrivit definiţiei legale cuprinse în art. 323 C. pen.., ci o obligaţie impusă de C. proc. civ. şi care nu are semnificaţia unei depuneri.

Prin urmare, nici sub acest aspect, fapta imputabilă inculpatului D. nu a îndeplinit condiţia tipicităţii, infracţiunea de uz de fals presupunând ca şi condiţie esenţială, folosirea actului fals în vederea producerii de consecinţe juridice, or, depunerea actului de adjudecare la oficiul de cadastru are numai un efect de opozabilitate şi nu efect constitutiv sau translativ de drepturi.

Cu privire la fapta de instigarea la fals reţinută în sarcina inculpatului A., instanţa de fond a constatat că nu există nici un indiciu, probă sau mijloc de probă care să indice o activitate de determinare a inculpaţilor B. şi C. la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Astfel, pentru existenţa instigării se cere existenţa unei legături subiective între instigator şi instigat, a îndemnului la o acţiune, îndemnul să fie urmat de determinarea instigatului (adică luarea de către acesta a hotărârii de a săvârşi acţiunea), începerea executării ei şi raportul de cauzalitate dintre activitatea de instigare şi luarea hotărârii.

Or, susţinerea acuzării privind existenţa unei influenţe sau a unor acţiuni de determinare din partea inculpatului A. pentru încheierea contractului de împrumut nr. x/01.12.2012, este o simplă presupunere, fără suport probator.

Potrivit art. 25 din C. pen., pentru a exista instigare este necesar să se demonstreze existenţa faptei unei persoane care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

În cuprinsul rechizitoriului se explică în termeni foarte generici acuzaţia şi nu se arată în concret care sunt probele care conduc la concluzia că inculpaţii B. şi C. au acţionat pentru realizarea intereselor inculpatului A.. Prin studiul temeinic al actelor din dosarul cauzei, instanţa de fond a concluzionat că nu se pot identifica probe care să conducă la o asemenea concluzie şi care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. raportat la săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având în vedere inexistenţa unui raport juridic de drept penal, lipsa condiţiilor de tipicitate, inclusiv în ce priveşte latura subiectivă, inexistenţa faptei de complicitate la înşelăciune (inculpata C.) şi temeiurile de achitare acţiunea civilă formulată de partea vătămată E. instanţa de fond a respins-o, ca neîntemeiată, cu consecinţa ridicării sechestrului asigurator instituit asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, instituit prin ordonanţa procurorului din 09 aprilie 2015 şi confirmat parţial prin încheierea penală nr. 61/17 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj.

Împotriva acestei sentinţei au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi partea civilă E., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de netemeinicie, expuse în sinteză în cele ce urmează şi detaliate în încheierea de dezbateri şi în motivele scrise depuse la dosar:

Prezentarea sintetică a motivelor de apel

I. În dezvoltarea motivelor de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a criticat hotărârea atacată ca netemeinică, invocând faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat materialul probator administrat în cauză, precum şi anumite dispoziţii legale aplicabile în cauză.

Astfel, parchetul a invocat greşita achitare a inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pentru instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 47 rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. B. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. C. pentru comiterea complicităţii la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 48 C. pen.. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.. şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. şi D. pentru comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 C. pen., apreciind că se impune condamnarea inculpaţilor la pedeapsa închisorii cu aplicarea art. 91 şi următoarele C. pen., întrucât raportat la întreg materialul probator administrat în cauză este dovedită vinovăţia acestora în comiterea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

S-a arătat în motivele scrise de apel că argumentele instanţei de fond potrivit cărora inculpatul B. era adevăratul proprietar al imobilului în litigiu întrucât acesta apare în acte ca şi proprietar, este persoana care a depus banii la bancă, iar martora V., angajata SC G. SRL confirmă că nu a intervenit nicio altă persoană în negocierea privind achiziţionarea imobilului de la firma anterior menţionată, aparent sunt irefutabile, însă sunt contrazise de o multitudine de probe indirecte care se coroborează chiar şi cu probe directe.

În susţinerea acestei afirmaţii, parchetul a precizat că materialul probator administrat pe parcursul derulării procesului penale înfăţişează o cu totul altă situaţie decât cea susţinută de inculpaţii din prezenta cauză şi însuşită de prima instanţă.

S-a mai susţinut că abordarea instanţei de fond în sensul că nu se poate reţine infracţiunea de înşelăciune, întrucât, pe de o parte activitatea de inducere în eroare trebuie să fie amplă şi să se desfăşoare în intervalul de timp în care obligaţiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire, nu după expirarea acestei perioade, iar pe de altă parte, la data de 1.07.2013, antecontractul de vânzare-cumpărare nu mai producea efecte datorită faptului că partea civilă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi a declarat că nu mai doreşte continuarea tranzacţiei, este în dezacord atât cu voinţa legiuitorului în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune dar şi cu starea de fapt reţinută în cauză, aşa cum este prezentată de probele aflate la dosar.

Or, parchetul a solicitat să se constate că, la data realizării inducerii în eroare a părţii civile, contractul era în fiinţă, în executare.

În primul rând, dacă contractul nu mai producea efecte, nu se mai justifica demersul efectuat de inculpaţii de a se întâlni cu partea civilă la notar pentru întocmirea încheierii de certificare nr. 17 din 22.07.2013. Acest act notarial atestă o altă împrejurare, substanţial diferită de cea reţinută de prima instanţă şi anume că partea civilă doreşte încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, din probe certe rezultă, contrar celor reţinute de prima instanţă, că antecontractul de vânzare-cumpărare dintre părţi era în executare.

În al doilea rând, dacă antecontractul dintre părţi nu mai era în fiinţă din data de 01.07.2013, cum reţine instanţa de fond, nu se mai justifica nici demersul ulterior al inculpaţilor, cu acel contract de împrumut între inculpaţii B. şi C., cu executarea silită a biletului la ordin emis de inculpatul B..

În ceea ce priveşte contractul de împrumut încheiat între inculpaţii B. şi C., instanţa de fond a susţinut că nu se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 322 C. pen., întrucât presupus falsificare nu s-a realizat în modalitatea descrisă de lege şi, pe de altă parte, nu s-au produs consecinţe asupra drepturilor şi intereselor părţii civile. În plus, instanţa de fond a mai susţinut că nu s-a dovedit că actul era fals.

Or, parchetul a apreciat că probele administrate în cauză dovedesc că presupusul împrumut acordat de inculpata C. inculpatului B. nu a existat în realitate, contractul fiind plăsmuit în totalitate. Încă de la început este de remarcat că până în data de 22.07.2013 inculpaţii nu au făcut nicio referire la existenţa unui împrumut substanţial luat de inculpatul B.. Atitudinea inculpaţilor pe parcursul negocierilor cu partea vătămată nu a redat niciun moment că aceştia s-ar fi aflat sub presiunea termenului de rambursare a unui împrumut substanţial. Dimpotrivă, inculpaţii au manifestat înţelegere încheind mai multe antecontracte şi acordând noi termene pentru plata preţului până în momentul în care au remarcat presiunea părţii vătămate în renegocierea clauzelor înţelegerii.

Desfăşurarea evenimentelor, respectiv deschiderea contului la Q. de către inculpatul B. doar în scopul emiterii biletului la ordin şi apoi emiterea biletului la ordin în lipsa disponibilului din cont, introducerea la plată a biletului la ordin de către inculpata C., care ştia că instrumentul respectiv nu are acoperire, dovedeşte clar intenţia de fraudă a inculpaţilor.

Emiterea biletului la ordin în aceste condiţii nu a fost făcută în scopul constituirii unei garanţii oneste, aşa cum susţin inculpaţii, ci a fost făcută în scopul vădit de a obţine urgent, în mod fraudulos, un titlu executoriu cu ajutorul căruia partea vătămată putea fi deposedată rapid de imobilul respectiv şi blocată în orice demers de realizare a transferului dreptului de proprietate.

Manopera frauduloasă este dovedită şi de împrejurarea că emiterea biletului la ordin şi apoi procedura de executare silită în sine sunt fără sens atât timp cât, pornind de la premisa că împrumutul ar fi fost real, inculpatul B. avea posibilitatea să îl restituie cu uşurinţă fără să fie necesare emiterea biletului la ordin şi executarea silită.

În realitate împrumutul nu a fost acordat, nefiind dovedită existenţa sumei pretins a fi împrumutată şi a sumei pretins a fi restituită "direct" în cursul procedurii de executare silită, în condiţiile în care nu există nicio urmă documentară în ce priveşte provenienţa, circulaţia şi depozitarea sumelor respective. Mai mult, fictivitatea împrumutului este dovedită şi de împrejurările în care inculpaţii pretind că l-ar fi făcut.

S-a mai susţinut că, în urma manoperelor frauduloase, partea vătămată a fost deposedată de imobilul respectiv, fiindu-i paralizată orice acţiune pentru realizarea transferului dreptului de proprietate, suferind un prejudiciu de 80.000 euro, la care se adaugă costul îmbunătăţirilor aduse imobilului şi cheltuielile impuse cu executarea silită.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 320 C. pen., parchetul a susţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul D. a falsificat două exemplare ale actului de adjudecare datate 3.02.2014, în care a consemnat în mod corect numele debitorului B., dar pe care a fost aplicată şi implicit atestată, contrar adevărului, semnătura adjudecatarei C. care, în realitate, nu a semnat exemplarele actului respectiv. În continuare, inculpatul D. a comunicat la BCPI Cluj-Napoca un exemplar al actului de adjudecare ce conţinea semnătura falsificată a inculpatei C. şi numele corect al debitorului.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., parchetul a solicitat admiterea apelului declarat şi, într-o justă soluţionare a cauzei, să se dispună desfiinţarea desfiinţarea sentinţei penale şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor:

- A., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.. şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art, 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen.

- B., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen.

- C., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, prev. de art. 48 C. pen., rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen.

- D., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.. la pedeapsa închisorii cu aplicarea prev. art. 91 şi urm. C. pen.., aplicarea pedepselor complementare şi accesorii faţă de inculpaţi.

A mai solicitat obligarea inculpaţilor A., B. şi C. la recuperarea prejudiciului cauzat părţii vătămate constituite parte civilă, desfiinţarea în temeiul art. 25 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a înscrisurilor false (contract de împrumut din 1.12.2012 - f. x u.p. şi a celor două exemplare falsificate ale actului de adjudecare din 3.02.2014), menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză precum şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată conform art. 398 şi 274 C. proc. pen.

II. Apelantul parte civilă E. a arătat, prin motivele scrise, că înţelege să-şi însuşească motivele depuse de către Ministerul Public, solicitând să se dispună condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, aşa cum sunt descrise în rechizitoriu, iar din perspectiva laturii civile, să se admită acţiunea civilă formulată şi obligarea inculpaţilor A., B. şi C. la plata prejudiciului cauzat, precum şi desfiinţarea potrivit art. 25 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a înscrisurilor false, respectiv contractul de împrumut din data de 01.12.2012, cele două exemplare falsificate ale acrului de adjudecare şi menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză.

În ceea ce priveşte motivele de netemeinicie s-a subliniat faptul că instanţa de fond a procedat la o greşită şi subiectivă interpretare a materialului probator administrat în cauză, ajungând să facă o veritabilă apărare a inculpaţilor în detrimentul părţii civile şi peste logica juridică evidentă a probaţiunii, pronunţând astfel o hotărâre de achitare a tuturor inculpaţilor în baza principiului " in dubio pro reo".

Astfel, s-a invocat că faţă de existenţa a numeroase aspecte controversate în cuprinsul dosarului instanţa de fond era datoare să analizeze pertinenţa probatoriului cu menţionarea, detalierea şi clarificarea în primul rând a condiţiilor în care s-au formulat şi s-au agreat condiţiile de tranzacţionare, prin raportare inclusiv la nivelul de cunoştinţe, vârstă, experienţă şi ocupaţia părţilor. Instanţa de fond înainte de a explica din propria perspectivă şi peste evidenţa actelor depuse şi înregistrate la OCPI Cluj - Actul de Adjudecare, era obligată să verifice toate aspectele învederate, şi anume dacă semnătura de pe actul de adjudecare aparţine sau nu executorului judecătoresc D., atâta timp cât a rezultat fără dubiu că în speţă existau două acte de adjudecare, unul conţinând numele greşit B. şi unul conţinând numele corect B..

Înainte de a face aprecieri cu privire la faptul că avea sau nu avea posibilităţi de îndeplinire a obligaţiilor asumate instanţa de fond era datoare să cerceteze circumstanţele în care au fost încheiate antecontractele de vânzare-cumpărare, sens în care ar fi trebuit să fie audiat în calitate de martor avocatul redactor şi trebuiau întreprinse demersuri pentru audierea avocatului M., care asistase exact la momentul producerii blocajului şi apariţiei conflictului privind imposibilitatea de încheiere a contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Cu ocazia concluziilor orale, apărătorul ales al apelantului parte civilă a precizat că înţelege să restrângă motivele scrise de apel în sensul admiterii apelului, desfiinţării Sentinţei penale nr. 85/2018 a Curţii de Apel Cluj, iar raportat la dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele pentru care a adoptat această poziţie rezidă, plecând în primul rând şi de la poziţia pe care au adoptat-o inculpaţii, aceştia înţelegând să uzeze de dreptul la tăcere şi de a nu oferi nicio explicaţie şi lămurire cu privire la starea de fapt din prezenta cauză. Raportat la modul în care au fost administrate probele, atât în faţa instanţei de apel cât şi în faţa instanţei de fond, a considerat că dreptul la un proces echitabil al părţii civile este grav încălcat.

În faţa instanţei de apel, inculpaţii A., B., C. şi D. au precizat că nu doresc să dea declaraţie în această fază procesuală.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte a încuviinţat administrarea probei testimoniale constând în audierea martorilor CC., W. şi R., măsuri ce au fost dispuse prin încheierea din data de 6 februarie 2019.

Înalta Curte a procedat la reaudierea martorilor CC., R. şi W..

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de partea civilă E., însă, pentru alte motive, decât cele invocate şi, care vor fi arătate în detaliu, în continuare.

Prealabil, Înalta Curte reţine că apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează o reexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, nu numai cu privire la temeiurile şi cererile formulate de procuror şi de părţi.

Deopotrivă, în apelul formulat de către procuror, fără rezerve, devoluţia este totală în ce priveşte latura penală şi latura civilă cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces şi cu privire la orice lipsuri, fie în favoarea, fie în defavoarea oricărei părţi.

Fără a reitera întreaga stare de fapt reţinută în actul de sesizare, ca de altfel, şi în hotărârea apelată, Înalta Curte constată că, obiectiv, judecătorul fondului, a reţinut corect că nu sunt îndeplinite în cauză nici condiţiile de tipicitate obiectivă, dar nici cele de tipicitate subiectivă ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Pentru a stabili cu certitudine "săvârşirea infracţiunii" este imperios necesar ca aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei ori la persoana inculpatului să se facă pe bază de probe.

Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă; dacă după administrarea întregului probatoriu, există în continuare o îndoială în formarea convingerii organelor judiciare, aceasta se interpretează în favoarea inculpatului.

Analizând actele şi lucrările de la dosar, prin prisma textelor de lege sus-menţionate, care constituie atât principiile de bază în desfăşurarea procesului penal, cât şi garanţii de natură a înlătura orice fel de discriminare, Înalta Curte constată că, deşi atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată, în virtutea rolului activ au administrat probe pentru aflarea adevărului, aceste probe nu sunt suficiente şi absolut convingătoare pentru a contura fără dubiu elementele de tipicitate ale infracţiunilor deduse judecăţii în prezenta cauză.

Totodată, se impune precizarea că probele administrate în apel nu au relevat aspecte care să modifice concluzia la care a ajuns instanţa de fond, pe baza interpretării probatoriului administrat în faza de urmărire penală şi în primă instanţă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune reţinută prin actul de sesizare în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. raportat la elementele reţinute în starea de fapt, Înalta Curte în acord cu instanţa de fond, apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi, în mod corect, s-a dispus achitarea acestora în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., omiţând însă să indice care dintre cele două teze se aplică în cazul soluţiei de achitare pronunţată.

Potrivit art. 244 C. pen., înşelăciunea reprezintă inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă într-o acţiune de inducere în eroare, deci dintr-o acţiunea frauduloasă de amăgire, respectiv o pagubă în patrimoniul persoanei înşelate şi un raport de cauzalitate între acestea. Infracţiunea de înşelăciune fiind o infracţiune de rezultat, este necesar ca paguba să fie rezultatul acţiunii de inducere în eroare.

În actul de inculpare s-a reţinut, în esenţă, că, în cursul anului 2013, inculpaţii A. şi B. împreună cu inculpata C. au indus în eroare partea vătămată E. cu ocazia executării unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca str. x, prin înfăţişarea unei datorii inexistente pentru care s-a emis un bilet la ordin în lipsa disponibilului în cont, urmată de derularea unei proceduri de executare silită, având ca rezultat împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. În cursul aceluiaşi an, inculpaţii B. şi C. ar fi întocmit şi semnat un contract de împrumut în care au cosemnat contrar realităţii că inculpata C. i-ar fi împrumutat inculpatului B. suma de 720.000 RON, act ce ar fi stat la baza procedurii de executare silită a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x.

Astfel, aşa cum rezultă din actele existente la dosarul cauzei, între inculpaţii C. şi B. s-a încheiat la data de 01.12.2012 un contract de împrumut sub semnătură privată, pentru suma de 720.000 RON, sumă ce-i era necesară inculpatului B. pentru achiziţionarea unui imobil, având ca dată scadentă 01.06.2013. Prin urmare, fiind justificată provenienţa acestei sume de bani, precum şi certa remitere către inculpatul B., nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia împrumutul respectiv nu ar fi fost de fapt real.

Cu privire la susţinerea acuzării în sensul că nu a fost identificată în conturile bancare ale inculpatului B. suma de 720.000 RON şi că ar fi depus în numerar suma de bani cu care a achiziţionat imobilul, Înalta Curte reţine că este firesc să fi depus banii în numerar câtă vreme inculpatul i-a încasat cu titlu de împrumut în numerar. Pe de altă parte, nu există o interdicţie legală de a deţine bani în numerar, după cum legea de la data respectivă nu pretindea efectuarea anumitor tranzacţii doar prin bancă. De asemenea, inculpatul B. nu avea de ce şi cui să dea justificări în legătură cu modul în care a înţeles să folosească banii împrumutaţi.

În ceea ce priveşte afirmaţia că inculpata C. nu ar fi dispus de fondurile necesare pentru a-i acorda inculpatului B. un împrumut atât de mare, din probele administrate în cauză, rezultă că aceasta avea o situaţia familială foarte bună, astfel că uşurinţa cu care acorda împrumuturi, dacă solicita sau nu garanţii, sunt detalii lipsite de relevanţă penală.

Fiind audiată în faţa instanţei de fond în data de 24 octombrie 2017, martora U. a arătat faptul că inculpata C. a avut o situaţie materială bună şi a avut disponibilităţi financiare să împrumute persoane cu sume mari de bani ["Cunosc că inculpata C. avea şi are o situaţie materială bună având în vedere firmele şi proprietăţile care aparţin familiei acesteia. Cred că ar fi putut inculpata să împrumute pe cineva cu o sumă mare de bani. Din cunoştinţele mele cred că acest împrumut ar putea depăşi suma de 100.000 de euro (...) Cunosc că inculpata a mai împrumutat şi alte sume de bani unor persoane în cuantum de 5.000 de euro, 10.000 euro respectiv 60.000 euro"].

Or, detaliile legate de situaţia financiară atât a inculpatului B. cât şi a inculpatei C. constituiau informaţii private care nu se impuneau a fi relatate unui eventual promitent-cumpărător. Din punct de vedere juridic şi social este perfect legal ca persoanele să aibă economii personale. Diligenţa şi onestitatea persoanelor nu reiese din modalitatea în care acestea îşi păstrează banii. În acest sens, este de precizat că, însăşi partea civilă E. a declarat că banii plătiţi pentru avansul stipulat în antecontractele de vânzare-cumpărare au fost păstraţi acasă: "precizeze că sumele pe care le-am achitat şi urma să le achit, proveneau din vânzare a două imobile, respectiv o casă de pe str. x şi un apartament din Cluj. Aceste sume erau păstrate în parte la domiciliu, întrucât avusesem la Q. o experienţă neplăcută când, dorind să retrag suma de 100.000 euro, banca respectivă mi-a reţinut suma de 400 euro".

Totodată, în susţinerea faptului că împrumutul a fost real şi, pe cale de consecinţă că inculpatul B. a fost adevăratul proprietar este şi declaraţia martorei V., juristă la firma imobiliară, care a precizat că acesta a fost cel care s-a interesat de achiziţionarea imobilului, că nu a existat o altă persoană care să fi intermediat cumpărarea de către inculpatul B. şi că nu există un alt proprietar al imobilului. Dacă inculpatul A. ar fi fost adevăratul proprietar, dacă din banii acestuia s-ar fi achiziţionat imobilul, dacă el l-ar fi cumpărat în scop speculativ, aşa cum susţine acuzare, cu certitudine s-ar fi ocupat personal de achiziţionare, nicidecum nu l-ar fi trimis pe inculpatul B., care nu avea de unde să ştie dacă inculpatul A. va fi mulţumit, respectiv dacă imobilul este corespunzător scopului urmărit.

De asemenea, în susţinerea ipotezei că inculpatul A. era adevăratul proprietar s-a mai invocat faptul că acesta s-ar fi implicat peste limita unor relaţii de prietenie în favoarea inculpatului B.. Or, acest argument nu are o susţinere temeinică, limita relaţiilor de prietenie nefiind atributul organului de urmărire penală. Martora W., agent imobiliar, a arătat că în realitate există situaţii în care anumite persoane se implică în tranzacţii imobiliare pentru alte persoane, ceea ce nu este cu nimic neobişnuit. A mai precizat că partea civilă E. a fost reprezentat la negocieri de către fiica sa, iar inculpatul B. de prietenul său. Este de precizat că inculpatul A. avea experienţă în domeniul imobiliar şi în acest context a fost de acord să-şi sprijine prietenul în negocieri, aspect care nu prezintă nicio activitate infracţională.

Mai mult, din probele aflate la dosar nu s-a făcut dovada faptului că datoria prezentată de către inculpaţi a fost inexistentă. Inculpaţii au prezentat un act sub semnătură privată, respectiv contractul de împrumut încheiat între inculpata C. şi B.. Potrivit legii, contractul de împrumut se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară o anume formalitate în ceea ce priveşte remiterea sumelor de bani. Aşadar, inculpatul B. nu avea obligaţia să comunice persoanei vătămate despre existenţa împrumutului şi nici nu trebuia să o informeze cu privire la necesitatea rambursării acestuia, contractul de împrumut fiind un act distinct care nu are nicio legătură cu antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu persoana vătămată. Lipsa de diligenţă suplimentară a părţilor cu privire la probarea existenţei împrumutului sau cu privire la instituirea de garanţii nu semnifică că împrumutul nu a avut loc în realitate, ci doar că acestea nu au fost precaute cu privire la relaţiile juridice dintre ele.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu reiese că inculpata C. ştia că biletul la ordin emis de inculpatul B., drept garanţie pentru neachitarea sumei de bani împrumutată, nu are acoperire, aceasta fiind o simplă supoziţie a parchetului. De altfel, în mod greşit reţine parchetul faptul că emiterea biletului la ordin a fost făcută în scopul vădit de a obţine urgent, în mod fraudulos, un titlu executoriu cu ajutorul căruia partea vătămată putea fi deposedată rapid de imobilul respectiv şi blocată în orice demers de realizare a transferului dreptului de proprietate. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în primul rând nu există nicio probă în acest sens, iar în al doilea rând, pentru deposedarea şi evacuarea persoanei vătămate din imobil exista la îndemână o procedură mult mai simplă, respectiv o cerere de evacuare întemeiată pe dispoziţiile C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că acuzaţiile parchetului sub acest aspect nu sunt dovedite, iar simplul aspect că inculpata C. nu a avut suma de 720.000 RON în conturile bancare nu pot constitui un motiv suficient pentru a se considera că aceasta nu a dispus de lichidităţile necesare pentru a-l împrumuta pe inculpatul B..

Pe de altă parte, trebuie subliniat că obligaţia de plată a tranşelor potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare îi revenea persoanei vătămate indiferent de existenţa sau nu a unui contract de împrumut între inculpaţii B. şi C., fiind vorba de două raporturi juridice distincte. Dacă partea civilă îşi respecta obligaţiile asumate prin antecontracte, nu ar fi existat nici un risc pentru aceasta să piardă apartamentul şi nu ar fi afectat-o în nici un fel existenţa unui contract de împrumut în care inculpatul B. avea calitatea de împrumutat.

De asemenea, raportat la situaţia de fapt, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă nu s-au produs consecinţele şi urmările prevăzute de textul de lege, în sensul obţinerii unui folos patrimonial injust şi pricinuirea unei pagube, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune.

În speţă, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că au cauzat părţii civile un prejudiciu de peste 80.000 de euro şi că ar fi împiedicat-o să încheie contractul de vânzare-cumpărare. În realitate, suma de 80.000 de euro plătită de partea civilă ca avans a fost pierdută la data de 22.07.2013, în mod legal, în baza clauzelor inserate în antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate între părţi, fiind independentă de presupusele manopere de inducere în eroare imputate inculpaţilor din prezenta cauză.

În al doilea rând, imposibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu a fost cauzată de presupusele acţiuni ale inculpaţilor de inducere în eroare, ci de faptul că partea civilă şi-a manifestat refuzul de a încheia contractul, intervenind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, la data de 22.07.2013, partea civilă E. a declarat în faţa notarului public O. că nu mai doreşte încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Cluj-Napoca, deoarece suprafaţa terenului din acte nu corespunde realităţii şi pentru că a descoperit vicii ascunse la construcţie, pe care le-a remediat pe cheltuiala sa, fără însă a face dovada acestor vicii. Aceste afirmaţii au fost consemnate în încheierea de certificare nr. 17 din data de 22.07.2013 întocmită de Y., Z. şi S., fiind clar dovedită intenţia părţii civile de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare. Prin notificarea din data de 09.09.2013 comunicată prin SC P., inculpatul B. l-a notificat pe promitentul-cumpărător E. asupra faptului că antecontractul de vânzare-cumpărare din 01.06.2013 a fost rezoluţionat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată a restului de preţ de către acesta din urmă.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 4694/2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a reţinut următoarele: "deşi reclamantul (E.) a refuzat la data de 22.07.2013 să încheie contractul în formă autentică motivând anumite vicii privitoare la suprafaţa de teren, respectiv ale construcţiei, acesta nu a făcut dovada unor astfel de vicii. Mai mult, din extrasul de carte funciară rezultă că suprafaţa de teren trecută în cartea funciară este de 200 mp şi nu de 190 mp, cum în mod fals a susţinut acesta. Rezultă aşadar că, la data de 22.07.2013, contractul autentic de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat din culpa reclamantului promitent-cumpărător, care nu a avut diferenţa de preţ de 52.000 euro."

Astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Cluj, prin declaraţia dată în şedinţa publică din 6 martie 2018 în faţa aceştia, partea civilă E. a recunoscut că nu a mai făcut niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după data de 22.07.2013. La întrebarea adresată de apărătorul inculpatului A. privind demersurile făcute după data de 22.07.2013, partea civilă E. a răspuns că "nu ştiu, nu îmi aduc aminte", ceea ce arată clar că acesta nu a intenţionat să facă niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după discuţiile purtate în data de 22.07.2013.

Aşadar, având în vedere că nu a fost dovedită intenţia persoanei vătămate de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în termenii şi condiţiile negociate prin antecontractele încheiate, nu se poate considera că acţiunile inculpaţilor au condus la imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Deopotrivă, nu există legătură de cauzalitate între presupusa înfăţişare a unei datorii inexistente şi împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care însăşi partea civilă şi-a exprimat expres, printr-un act autentic, refuzul de a mai încheia contractul, fără să revină asupra acestuia.

De asemenea, este subliniat faptul că partea civilă E. nu avea cum să fie indusă în eroare şi să i se cauzeze vreun prejudiciu în legătură cu imobilul aflat pe strada x din municipiul Cluj-Napoca, deoarece acesta nu avea niciun drept asupra acelui imobil, nu putea să pretindă nimic, orice drept fiind pierdut din culpa sa, întrucât nu şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul B..

Deopotrivă, aceste aspecte au fost confirmate şi de martora O. cu ocazia audierii sale în faţa instanţei de fond la data de 19.09.2017, care a arătat că inculpatul B. a dorit să încheie contractul de vânzare-cumpărare, depunând toate documentele, astfel încât la data respectivă, dacă părţile s-ar fi înţeles, s-ar fi putut perfecta. Astfel, din declaraţia dată de această martoră rezultă că inculpatul B. şi-a îndeplinit toate obligaţiile şi a depus toate diligenţele pentru încheierea valabilă a contractului autentic, însă partea civilă E. a refuzat în mod inexplicabil atât să semneze încheierea notarială, cât şi să încheie contractul, invocând vicii pe care nu le-au putut dovedi ["nu mi-au fost prezentate de către cumpărători dovezi în sensul susţinerii loc cu privire la viciile ascunse" (...) "deşi am negociat mai multe formule ale părţii vătămate pentru încheierea de certificare, finalizată la sfârşit printr-o formă acceptată de acesta, partea vătămată a refuzat în mod inexplicabil să semneze încheierea. Arăt că în cariera mea de notar a for prima dată când o parte să fie de acord cu o anumită formulă, poziţie în încheierea de certificare şi care, ulterior, să refuze să o semneze"].

Mai mult, din declaraţia martorei W., dată în faţa instanţei de fond reiese faptul că nu s-au constatat deficienţe la imobil şi că nici aceasta nu îşi explică de ce nu s-a perfectat contractul între părţi. ("Cu ocazia vizitelor făcute de cumpărători la imobilul respectiv, aceştia s-au uitat la tot ceea ce interesa cu privire la această locuinţă. Cel puţin până la momentul încheierii primei promisiuni a contractului de vânzare-cumpărare, părţile nu şi-au exprimat nemulţumiri cu privire la imobil. Din câte ştiu eu, nu am constatat lipsa unor contoare la apă, la gaz şi nici nu mi-am pus problema aceasta. Cu ocazia încheierii antecontractului, în care vânzător era altă persoană, condiţiile discutate între părţi au rămas aceleaşi. Nu înţeleg de ce părţile nu au finalizat acel contract, ştiu că cumpărătoarea era interesată de locuinţă, întrucât era în divorţ").

În condiţiile stării de fapt, rezultă că în speţă poate fi vorba de cel mult de o chestiune de domeniul răspunderii civile contractuale, guvernate de regulile dreptului civil, care a fost tranşată definitiv de instanţa civilă, nicidecum de o răspundere de natură penală.

Atâta vreme cât antecontractul de vânzare-cumpărare nu a fost respectat de partea civilă E., imobilul a revenit în posesia deplină a inculpatului B., acesta fiind liber să dispună de imobil în orice mod.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, reţine că partea civilă nu a fost şi nu a putut fi indusă în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, toate aspectele consemnate în contractele încheiate între părţi fiind conforme cu realitatea, partea civilă semnând după citire. În plus, toate actele semnate au fost redactate de avocatului părţii civile E., care i-a explicat acestuia toate detaliile.

Mai mult, şi din declaraţia martorei K., audiată de instanţa de fond la data de 3 aprilie 2018, rezultă că partea civilă E. cunoştea clauzele antecontractului, întrucât acestea au fost negociate în timpul întocmirii lui ("Subliniez că conţinutul antecontractului a fost rezultatul negocierilor între vânzător şi cumpărător şi a fost întocmit pe măsură ce părţile au avansat în negocieri. Aceste discuţii au avut loc chiar în biroul subsemnatei şi am luat act permanent de aceste negocieri şi despre finalizarea lor").

Aşadar, toate antecontractele de vânzare-cumpărare sunt copia fidelă a manifestării de voinţă a părţii civile E., fiind întocmite de avocatul ales, inclusiv actul adiţionat prin care îşi asuma pierderea sumei de 35.000 euro ca urmare a imposibilităţii de plată a diferenţei de preţ. Voinţa părţii civile a fost să piardă avansul de 35.000 euro şi să încheie un nou antecontract pentru achiziţionarea imobilului cu suma de 97.000 euro. Tot voinţa părţii civile exprimată prin semnarea actului redactat de avocatul ales se regăseşte şi la încheierea antecontractului din 1 iunie 2013 când a fost de acord să plătească arvuna de 45.000 euro cu asumarea pierderii acesteia în cazul neachitării diferenţei de preţ până la data de 1 iulie 2013.

Dincolo de faptul că persoana vătămată nu a fost indusă în vreun fel în eroare, infracţiunea de înşelăciune presupune un scop special, acela de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi un rezultat, respectiv pricinuirea unei pagube.

Astfel, inculpatul B. a obţinut suma de 80.000 euro (respectiv avansul de 35.000 euro şi cel de 45.000 euro) în mod legitim şi fără nicio legătură cu executarea silită, sumele reprezentând avansurile plătite în temeiul antecontractelor de vânzare încheiate la data de 28.02.2013 şi 01.06.2013 şi pierdute conform clauzelor de arvună incluse în aceste acte juridice. În cazul inculpatei C., aceasta a dobândit imobilul în baza unei creanţe certe, lichide şi exigibile, în urma executării silite legale a numitului B..

În al doilea rând, partea civilă E. nu a suferit nicio pagubă, acesta fiind evacuat dintr-un imobil pe care îl deţinea în mod nelegitim, iar declanşarea procedurii de executare silită împotriva inculpatului B. nu avea cum să cauzeze pierderea avansului de către partea civilă, în condiţiile în care acesta era deja pierdut încă de la data de 22.07.2013.

Mai mult, plata sumei de 80.000 euro de către partea civilă E. către inculpatul B. este mult anterioară procedurii de executare silită demarată, deci nu are nicio legătură cu presupusa prejudiciere a părţii civile, fiind vorba chiar de nerespectarea de către însuşi partea civilă E. a obligaţiilor stipulate în actele cu caracter civil încheiate între cei doi, acte despre care inculpata C. nu avea cunoştinţă.

Deopotrivă, trebuie avută în vedere perspectiva unui cumpărător de bună-credinţă, care era sfătuit de avocat. Or, nu se poate accepta ideea că partea civilă a fost înşelată sau indusă în eroare în condiţiile în care toate actele juridice au fost încheiate în faţa unei persoane de specialitate, respectiv un avocat, angajată de partea civilă.

Din declaraţia de martor dată de numita I. în faza de urmărire penală, reiese faptul că doamna avocat L. care a redactat şi în faţa căreia s-au perfectat antecontractele de vânzare-cumpărare a fost angajată de către partea civilă E.. Această afirmaţie a fost confirmată şi de declaraţia dată de partea civilă E. în faţa instanţei de fond, la data de 06.03.2018, acesta recunoscând faptul că doamna avocat L. a fost angajată de el.

De asemenea, potrivit actelor existente la dosarului cauzei, emiterea biletului la ordin pentru plata sumei de 720.000 RON către inculpatul B. a avut loc la data de 11.09.2013, iar înregistrarea cererii de executare silită de către inculpata C. s-a făcut abia la data de 14.10.2013.

Ca atare, imposibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu este cauzată de presupusele acţiuni ale inculpaţilor de inducere în eroare, ci de faptul că partea civilă nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin antecontracte.

Pe cale de consecinţă, dacă partea civilă ar fi dorit într-adevăr încheierea contractului de vânzare-cumpărare avea posibilitatea de a formula o acţiune în justiţie prin care să solicite instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract. Aşadar, având în vedere faptul că, potrivit înţelegerilor dintre părţi, data stabilită pentru încheierea contractului autentic a fost 01.07.2013, începând cu data de 01.01.2014 nu mai exista posibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, întrucât s-a depăşit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune de 6 luni prevăzut de dispoziţiile C. proc. civ. şi nu este relevantă începerea executării silite împotriva inculpatului B. şi trecerea imobilului situat în Cluj-Napoca în proprietatea presupus aparentă a inculpatei C..

Li s-a mai reproşat inculpaţilor A. şi B. că prin acţiunile lor au împiedicat renegocierea termenilor înţelegerii şi perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică conform termenilor impuşi de partea civilă peste clauzele stipulate şi care reprezentau legea părţilor. Or, în atare situaţie, partea civilă avea la dispoziţie o acţiune civilă pentru a-şi recupera sumele achitate cu titlu de avans dacă se considera neîndreptăţită, precum şi sumele investite în imobil cu titlu de îmbunătăţiri.

Mai mult, potrivit legii civile, nu există nicio obligaţie din partea promitentului-vânzător să procedeze la renegocierea preţului prevăzut în antecontract, regula fiind că un contract de vânzare-cumpărare se încheie la termenul şi în condiţiile negociate prin antecontract.

Însuşi parchetul precizează că familia X, urmare unor alte experienţe, nu a avut nicicând intenţia de a plăti preţul stabilit prin antecontracte, ci a urmărit să plătească un preţ mai mic "au adoptat aceeaşi strategie de negociere (...) invocând vicii ascunse ale construcţiei, martora şi soţul său au obţinut o diminuare cu 50.000 euro a preţului".

Faţă de considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, apreciază că se impune stabilirea ca temei al achitării inculpaţilor A. şi B. dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta imputată inculpaţilor nu întruneşte elementele constitutive prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în sarcina inculpaţilor B. şi C., Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, reţine că, astfel cum s-a arătata mai sus, nu există nicio dovadă că acel contract de împrumut încheiat între cei doi ar fi fost fals, respectiv că nu ar fi existat în realitate.

Pe de altă parte, prin presupusul înscris falsificat nu s-a adus nicio vătămare drepturilor protejate de lege ale părţii civile şi nici ordinii de drept, neproducând consecinţe juridice în ceea ce o priveşte pe partea civilă E.. Astfel că, nu a fost în niciun fel încălcat dreptul conferit de antecontract, respectiv acela de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, în condiţiile astfel cum au fost stipulate şi consfinţite prin legea părţilor.

Existenţa împrumutului nu are nicio legătură cu încheierea antecontractului, cu plata sumei de 80.000 euro de către partea civilă, nu face nicio dovadă asupra vreunei induceri în eroare a părţii civile şi nu este o cauză a plăţii sumei de 80.000 euro.

Mai mult, este de subliniat că oricărei persoane i se poate accepta că poate deţine disponibilităţi băneşti în numerar, neexistând prevederi legale contrare.

Contractul de împrumut încheiat între cei doi inculpaţi a fost materializat în înscrisul sub semnătură privată întocmit în acest sens, neexistând nicio probă care să conducă la concluzia că un atare contract ar fi fost falsificat şi un atare împrumut nu ar fi fost acordat sau că ar fi împiedicat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Din contră, partea civilă a fost invitată să facă acest lucru şi a refuzat, fapt constatat de notar la data de 22 iulie 2013.

În ceea ce priveşte acuzaţia privind săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată de către inculpatul A., în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus achitarea acestuia, întrucât nu există probe care să dovedească săvârşirea acestei infracţiuni.

Potrivit art. 25 C. pen., pentru a exista instigarea este necesar să se demonstreze fapta unei persoane care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel, trebuie să existe o legătură subiectivă între instigator şi instigat, a îndemnului la acţiune, îndemnul să fie urmat de determinarea instigatului, începerea executării şi raportul de cauzalitate dintre activitatea de instigarea şi luarea hotărârii.

Or, acuzaţia adusă inculpatului A. este o simplă supoziţie, nefiind demonstrată prin probele administrate în cauză. Nu există nicio declaraţie de martor sau de inculpat care să conţină informaţii legate de vreo instigare făcută de acesta pentru încheierea contractului de împrumut ce avea ca părţi pe inculpaţii B. şi C.. Mai mult, în rechizitoriu, se arată în termeni foarte generici acuzaţia şi nu se indică în concret care sunt probele care conduc la concluzia că inculpaţii B. şi C. au acţionat pentru realizarea intereselor inculpatului A..

În acest context, Înalta Curte subliniază că regula in dubio pro reo complineşte prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 4 alin. (1) C. proc. pen. şi exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conţinut este îndoielnic sub aspectul vinovăţiei sale.

Astfel că, întrucât parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa unei influenţe sau a unor acţiuni de determinare din partea inculpatului A. pentru încheierea contractului de împrumut nu pot fi reţinute elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) C. pen.. Totodată, parchetul nu a dovedit că înscrisul pretins falsificat de către inculpaţii B. şi C. a fost falsificat în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege şi că a produs consecinţe în contra drepturilor ocrotite de lege ale părţii civile, sens în care nu pot fi reţinute elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale reţinută în sarcina inculpatului D., din analiza coroborată a probele administrate în cauză a reieşit faptul că inculpatul D. nu a aplicat, el însuşi semnătura pe actul de adjudecare datând din 03.02.2014 şi nu a falsificat-o în vreo modalitate dintre cele prevăzute de lege ori prin alterarea înscrisului în orice alt mod.

Astfel, martora AA. a arătat în faţa instanţei de fond, la termenul din 09.01.2018, că inculpatul D. nu a semnat actul la rubrica "Adjudecatar", indicându-l ca autor pe martorul R.: "pot să precizez în mod sigur că acest proces-verbal de adjudecare a fost semnat de mandatarul R., însă nu cunosc dacă el a semnat cu semnătura proprie sau cu semnătura lui C.. (...) arăt că mandatarului nu i s-a precizat cu ce semnătură să semneze actul de adjudecare şi nici nu i s-au prezentat documente din dosarul de executare aflat la birou, (...) nu a comparat nimeni, nici executorul judecătoresc, dacă semnătura mandatarului este sau nu diferită sau identică cu cea a creditoarei".

Martorul R., la termenul din 06.02.2018, în faţa instanţei de fond, a recunoscut că el a fost persoana care a imitat semnătura inculpatei C. pe actul de adjudecare (declaraţie care se coroborează cu declaraţia martorei AA.): "am semnat nişte acte, însă nu cu semnătura subsemnatului, ci am imitat semnătura lui C.. Eu având procură, în reprezentarea mea, aşa am înţeles să imit semnătura acesteia (...) precizez că am semnat documentul (actul de adjudecare) când aveam deja procura". Aceste aspecte le-a relatat martorul şi în faţa instanţei de apel, cu ocazia reaudierii sale.

De asemenea, şi raportul de expertiză criminalistică nr. 199 din 07.12.2017, aflat la dosar, concluzionează că exemplarele A şi B ale actului de adjudecare nu au fost semnate de numita inculpata C., însă nici nu se arată că acestea ar fi fost semnate de către inculpatul D..

În concluzie, din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil faptul că inculpatul D. ar fi falsificat semnătura de la rubrica adjudecatar din cuprinsul actului de adjudecare ori ar fi alterat, în orice modalitate din cele prevăzute de lege înscrisul denumit act de adjudecare.

Dimpotrivă, se creează un dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale reţinute în sarcina inculpatului D., dubiu care trebuie interpretat în mod obligatoriu în favoarea acestuia conform dispoziţiilor art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Probele administrate în cauză nu sunt suficiente pentru a forma convingerea solidă că în speţa dedusă judecăţii inculpatul D. ar fi săvârşit infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 320 C. pen., prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul putând fi înlăturată numai prin administrarea unor probe certe şi neechivoce de vinovăţie, care în cauză lipsesc.

De asemenea, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, şi anume intenţia (directă sau indirectă).

Astfel, infracţiunile de fals se săvârşesc cu forma de vinovăţie a intenţiei (directe ori indirecte), ceea ce presupune ca făptuitorul să îşi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit producerea acestora ori cel puţin să le fi acceptat.

În cauza de faţă, martorul R. avea calitatea de mandatar al adjudecatarei C., desemnat prin procură autentică, astfel că în reprezentarea executorului judecătoresc, avea dreptul de a o reprezenta şi de a semna pentru şi în numele ei.

Inculpatul D., în calitatea sa de executor judecătoresc, s-a limitat la a-şi îndeplini atribuţiile profesionale, respectiv a desfăşurat procedura de executare silită cu care a fost învestit, buna-credinţă a acestuia a existat şi s-a menţinut pe toată durata procedurii de executare silită, neexistând vreo împrejurare care să facă dovada intenţiei sale de a se abate de la lege în mod conştient şi voit.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut, raporturile anterioare dintre părţi, atât dintre inculpaţii B. şi creditoarea C., cât şi dintre inculpata C. şi mandatarul R., nu îl privesc pe inculpatul D., care era terţ faţă de raporturile respective şi, prin urmare, nici nu îi sunt imputabile de vreun fel.

Mai este de precizat faptul că procedura de executare silită desfăşurată de inculpatul D. a făcut obiectul unor numeroase contestaţii la executare formulate de către partea civilă E., contestaţii care însă au fost respinse în întregime (astfel cum reiese din extrasele de pe portalul instanţelor depuse la dosarul cauzei), fiind confirmată aşadar de către instanţele civile legalitatea procedurii de executare silită.

Aşadar, sub nicio formă, nu poate fi reţinută intenţia inculpatului D. de a falsifica procesul-verbal de adjudecare, în oricare din modalităţile prevăzute de lege, cel mult poate fi vorba de o culpă a acestuia în exercitarea atribuţiilor sale, în sensul că nu a verificat ce semnătură a aplicat/efectuat martorul R. pe act ori cum a semnat acesta (aspect confirmat prin declaraţia martorei AA.: "nu a comparat nimeni, nici executorul judecătoresc, dacă semnătura mandatarului este sau nu diferită sau identică cu cea a creditoarei"). Cu toate acestea, nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatului pentru o astfel de conduită, o eventuală infracţiune de fals material săvârşită din culpă nu are caracter penal şi nu este sancţionabilă de legea penală, legiuitorul nu a conferit caracter penal unei simple şi eventuale culpe ori neglijenţe.

În ceea ce priveşte acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 323 C. pen., din probaţiunea administrată în cauză rezultă în mod clar că martorul R. a fost persoana care a depus actul la BCPI Cluj-Napoca, iar acesta a acţionat în calitate de mandatar al inculpatei C. şi nu de mandatar al BB..

Însuşi martorul R. a declarat în faţa instanţei de fond că: "inculpata C. era la Oradea, iar eu urma să o reprezint în ceea ce priveşte executarea silită a unui imobil situat în Cluj-Napoca, cartierul x", iar actele în legătură cu imobilul respectiv "le-am predat la Oficiul de Cadastru". De asemenea, martorul R. a menţionat în mod expres că "cele două semnături, de pe documentele - cerere de înscriere, îmi aparţin".

Totodată, şi în faţa instanţei de apel, cu ocazia audierii sale din data de 24 aprilie 2019, martorul R. a arătat că "Eu am semnat actele în faţa executorului judecătoresc cu numele inculpatei C., întrucât aşa am înţeles de la aceasta. Eu am realizat semnătura exact ca semnătura inculpatei C.. Am încercat să imit semnătura, uitându-mă la cea care era în actele în care aceasta semnase personal. Eu nu îmi amintesc dacă mi s-a cerut de către cineva să semnez cu numele inculpatei C., însă eu aşa am înţeles că trebuie să semnez. Eu am depus acte şi la Oficiul de Cadastru, iar acolo, în cererea pe care am completat-o am semnat cu semnătura mea, întrucât aşa mi s-a cerut de către funcţionarul de la oficiu".

Prin urmare, depunerea actului la BCPI de către martorul R., în numele şi pentru inculpata C. (nu în numele şi pentru BB.) nu constituie element material al laturii obiective a infracţiunii de uz de fals şi lipseşte de tipicitate fapta dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, împrejurarea că inculpatul D. a întocmit adresa de înaintare a actului de adjudecare către BCPI, nu constituie o acţiune care să reprezinte elementul material al infracţiunii de uz de fals, ci o obligaţie impusă de C. proc. civ. şi care nu are semnificaţia unei depuneri.

Ca atare, nici sub acest aspect, fapta imputabilă inculpatului D. nu îndeplineşte condiţia tipicităţii, infracţiunea de uz de fals presupunând ca şi condiţie esenţială, folosirea actului fals în vederea producerii de consecinţe juridice, or, depunerea actului de adjudecare la oficiul de cadastru are numai un efect de opozabilitate şi nu efect constitutiv sau translativ de drepturi.

Mai mult, efectul translativ de proprietate în favoarea inculpatei C. s-a produs la momentul adjudecării imobilului de către aceasta şi nu la momentul depunerii actului la Oficiul de Cadastru. Altfel spus, consecinţa juridică (presupus vătămătoare) a transferului de proprietate în favoarea adjudecatarei C. era deja produsă la momentul depunerii actului la oficiul de cadastru.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către parchet sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Cu privire la latura civilă, în caz de achitare a inculpaţilor, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte lasă nesoluţionată acţiunea civilă, ca o consecinţă a caracterului accesoriu al acţiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanţa civilă. Aşadar, în ceea ce priveşte soluţionarea sa, soarta acţiunii civile depinde de aceea a acţiunii penale, iar, în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acţiunea exercitată în faţa instanţei civile.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de partea civilă E. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din data de 05 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în Dosarul nr. x/2016.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată, numai cu privire la inculpaţii A. şi B. şi, în rejudecare:

Va stabili ca temei al achitării inculpaţilor A. şi B. dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă E. împotriva inculpaţilor A. şi B..

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului formulat de către parchet şi partea civilă E. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 217 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de partea civilă E. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din data de 05 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată, numai cu privire la inculpaţii A. şi B. şi, în rejudecare:

Stabileşte ca temei al achitării inculpaţilor A. şi B. dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă E. împotriva inculpaţilor A. şi B..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului formulat de către parchet şi partea civilă E. rămân în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 217 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 februarie 2020.

GGC - GV