Loan fraud conviction upheld; extraordinary cassation rejected as challenge to recidivism merger rules unreviewable.

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1197 din 24 iunie 2019 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în dosarul penal nr. x/2018, s-au hotărât următoarele:

S-a constatat că fapta de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi fapta de uz de fals prev. de art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen. (faptă săvârşită în data de 14.11.2015, persoană vătămată SC A. SA), reţinute în sarcina inculpatului în cauză, constituie unitatea legală de infracţiune (infracţiune continuată), cu fapta de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen. pentru care inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 13 ani, 5 luni şi 25 zile închisoare, 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969 şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969 prin Sentinţa penală nr. 1317/10.07.2018 a Judecătoriei Braşov pronunţată în Dosarul nr. x/2018 definitivă prin Decizia penală nr. 701/Ap/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 13 ani, 5 luni şi 25 zile închisoare aplicată inculpatului B. prin Sentinţa penală nr. 1317 din 10 iulie 2018 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 701/Ap din 08 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente:

- 10 ani, 2 luni şi 15 zile închisoare, 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969 şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969, reprezentând primul termen al recidivei postcondamnatorii;

- 3 luni închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen.

- 1 an şi 6 luni închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen.

- 1 an şi 6 luni închisoare, 6 luni închisoare, 9 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare şi 1 an şi 2 luni închisoare aplicate inculpatului (pentru infracţiuni comise la datele de 26.02.2016 şi 27.02.2016) prin Sentinţa penală nr. 910/12.05.2016 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 603/Ap din 09.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

În baza art. 585 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.. cu referire la art. 37 din C. pen., a modificat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului B. prin Sentinţa penală nr. 1317 din 10.07.2018 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 701/Ap/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.., a dispus condamnarea inculpatului B., la pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (2 acte materiale).

În baza art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la 396 alin. (1) şi (2) şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul B., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată (2 acte materiale).

S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză sunt concurente cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare, 6 luni închisoare, 9 luni închisoare, 1 an şi 2 luni închisoare şi 1 an şi 2 luni închisoare aplicate inculpatului (pentru infracţiuni comise la datele de 26.02.2016 şi 27.02.2016) prin Sentinţa penală nr. 910 din 12.05.2016 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 603/Ap din 09.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 9 luni închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate (6 luni, 1 an şi 6 luni, 6 luni, 9 luni, an şi 2 luni, 1 an şi 2 luni), respectiv 22 luni şi 10 zile, inculpatul va executa pedeapsa rezultantă de 3 ani 7 luni şi 10 zile.

În baza 43 alin. (2) din C. pen. a adăugat la pedeapsa de 3 ani, 7 luni şi 10 zile restul de 10 ani 2 luni 15 zile închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969 şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969, reprezentând primul termen al recidivei postcondamnatorii, inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 13 ani 9 luni şi 25 zile închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969 şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. din 1969.

În baza art. 72 din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv din data de 27.02.2016 - 09.09.2016, precum şi perioada executată începând cu data de 09.09.2016 - la zi.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1767/2018 din 08.11.2018 emis în baza Sentinţei penale nr. 1317/10.07.2018 a Judecătoriei Braşov pronunţată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 701/Ap din 08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen.. cu referire la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen.., raportat la art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă SC A. SA, şi a fost obligat inculpatul B. la plata către aceasta a sumei de 5017,47 RON cu titlu de prejudiciu material.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 460 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, înregistrat pe rolul instanţei la data de 20.12.2018, sub nr. x/2018, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 teza a II-a din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen., respectiv în stare de recidivă postcondamnatorie.

În faza de judecată, inculpatul a solicitat judecarea cauzei conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, cerere care a fost admisă de instanţă, astfel că soluţia a fost pronunţată pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În drept, instanţa a reţinut următoarele: faptele reţinute în sarcina inculpatului în prezenta cauză, constând în aceea că la data de 14.11.2015, inculpatul B., prin folosirea unei adeverinţe de venit falsificate, a indus în eroare reprezentantul persoanei vătămate SC A. SA, solicitând şi obţinând un credit în valoare de 4499 de RON pe care nu l-a mai restituit conform stipulaţiilor contractuale, cauzând un prejudiciu de 5017,47 RON, constituie un act material al infracţiunii continuate de înşelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi un act material al infracţiunii continuate de uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen. pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare respectiv 3 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 1317/10.07.2018 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 702/Ap din 08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov (fapte săvârşire la data de 17.11.2015), constând în aceea că în data de 17.11.2015, pentru îndeplinirea condiţiilor de creditare, a indus în eroare reprezentanţii persoanei vătămate SC C. SA cu privire la calitatea sa de angajat al SC D. SRL şi a obţinut un credit în valoare de 1750 de RON pe care nu l-a mai restituit, iar în scopul inducerii în eroare a reprezentanţilor persoanei vătămate SC C. SA pentru obţinerea creditului în valoare de 1750 de RON, a folosit o adeverinţă de venit falsificată, aparent emisă de către SC D. SRL

Prin urmare, a reţinut că faptele inculpatului, astfel cum au fost prezentate anterior, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii continuate de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (două acte materiale) şi elementele constitutive ale infracţiunii continuate de uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 alin. (1) teza a II-a din C. pen. (două acte materiale), toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 38 alin. (1) din C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul B..

Prin Decizia penală nr. 862/Ap din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 1197/24.06.2019 a Judecătoriei Braşov, pronunţate în dosarul penal nr. x/2018, pe care a menţinut-o.

Pentru a dispune această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Cu referire la faptele deduse judecăţii, situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect prin rechizitoriu şi apoi prin sentinţa penală apelată, aceasta nefiind de altfel contestată de inculpat care a recunoscut în mod constant comiterea faptelor în această formă în timp ce prin apelul declarat nu au fost formulate critici în această privinţă.

În raport de acestea, reţinând şi faptul că instanţa de fond a realizat o analiză completă şi corespunzătoare a mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a arătat că se va limita la a arăta că săvârşirea faptelor rezultă cu certitudine din probele administrate în faza de urmărire penală. În acest sens, s-a precizat că sunt relevante contractul de credit, atestând încheierea unei asemenea convenţii între E. Braşov şi inculpatul B. privind acordarea unei linii de credit. La momentul acordării creditului, inculpatul a prezentat cartea sa de identitate, aflată şi ea la dosar, precum şi o adeverinţă de venit.

Adeverinţa de venit nu se regăseşte la dosar, fiind încheiat şi un proces-verbal de constatare a dispariţiei unui înscris, însă, anterior dispariţiei, aceasta a fost supusă analizei specialiştilor, fiind întocmit un raport de constatare criminalistică care cuprinde şi o fotografie a acesteia. Reţinând şi faptul că inculpatul a recunoscut că a folosit această adeverinţă, dar şi declaraţia martorei F., angajat E., martor care a confirmat că inculpatul a prezentat o adeverinţă de venit tipizată, precum şi împrejurarea de notorietate că una dintre condiţiile pentru acordarea creditului este dovedirea existenţei unor venituri, Curtea a considerat că, şi în lipsa adeverinţei, se poate reţine cu certitudine că aceasta a existat, are conţinutul reieşind din raportul de constatare şi a fost folosită de inculpat.

În ceea ce priveşte autenticitatea acesteia, se constată că inculpatul a recunoscut că nu a avut calitatea de angajat al societăţii care, aparent, a emis adeverinţa, respectiv G. SRL, adeverinţa fiind întocmită de persoane a căror identitate nu a fost stabilită în cursul cercetărilor. În plus, din verificările efectuate, rezultă că în luna noiembrie 2015 societatea nu mai desfăşura activitate în timp ce, conform adresei emise de Inspectoratul Teritorial de Muncă, inculpatul nu apare înregistrat cu un contract de muncă la această societate.

În raport de aceste probe, rezultă cu certitudine că inculpatul a folosit o adeverinţă de venit contrafăcută, realizată de alte persoane, în acest mod inducând în eroare persoana vătămată E. cu privire la realizarea unor venituri într-un anumit cuantum, dar şi referitoare la continuitatea relaţiilor sale de muncă (adeverinţa de venit atestând în mod fals că inculpatul este angajat pe o durată nedeterminată începând cu 10.11.2013).

Faţă de această situaţie de fapt, în mod corect s-a reţinut că este realizat conţinutul constitutiv al infracţiunilor de înşelăciune şi uz de fals.

Cu referire la faptul că acestea reprezintă acte materiale ale unei infracţiuni continuate din care mai fac parte actele săvârşite la data de 17.11.2015, pentru care inculpatul a fost deja condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Jud. Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 702/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov, Curtea a considerat că în mod întemeiat s-a reţinut acest lucru.

Astfel, analizând această hotărâre, Curtea a constatat că este vorba de câte o faptă de înşelăciune şi uz de fals care au fost săvârşite la data de 17.11.2015, deci la trei zile (un interval foarte scurt) de la data faptelor deduse judecăţii, printr-o modalitate identică celei reţinute în prezenta cauză, inculpatul depunând o adeverinţă de venit falsificată în vederea obţinerii unui credit cu o valoare mică. Prin urmare, există o repetabilitate a aceluiaşi tip de acţiune, la interval scurt de timp, metoda folosită este identică (utilizarea unor adeverinţe de venit false), existând similarităţi şi în ceea ce priveşte persoanele vătămate precum şi creditele obţinute, toate acestea demonstrând şi unitatea rezoluţiei infracţionale, fiind deci îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) C. pen. pentru reţinerea existenţei infracţiunii continuate, cu două acte materiale (la 14 şi 17 noiembrie 2015)

Inculpatul a susţinut că în conţinutul acestei infracţiuni continuate ar trebui introduse şi alte acte materiale, acte care se află în diferite stadii ale procesului penal, fiind însă deja pronunţată o hotărâre definitivă pentru fapte din 26.02.2016 şi 27.02.2016, dispunându-se condamnarea inculpatului pentru fapte de înşelăciune, fals şi uz de fals prin Sentinţa penală nr. 910/2016 a Jud. Braşov, def. prin Decizia penală nr. 603/09.09.2016.

Instanţa de fond a reţinut prin sentinţa penală apelată că, în privinţa acestor fapte, o instanţă a hotărât deja, în mod definitiv, că se află în relaţie de concurs cu faptele din 17.11.2015, neputându-se modifica această soluţie, deoarece s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. Curtea nu a împărtăşit această opinie, reţinând că este posibilă modificarea dispoziţiilor unor hotărâri, prin constatarea ulterioară a uneia dintre situaţiile la care face referire art. 585 alin. (1) C. proc. pen. Chiar dacă, la un moment dat, o instanţă a hotărât că, spre exemplu, două fapte sunt concurente, nu este exclus ca, ulterior, fiind descoperite alte fapte sau identificată o hotărâre judecătorească definitivă care nu a fost cunoscută iniţial, să se modifice constatările iniţiale, reţinându-se existenţa unei infracţiuni continuate sau a stării de recidivă.

Pe fondul susţinerii inculpatului, Curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, neputând fi reţinută că există o unitate legală, sub forma infracţiunii continuate, între faptele din 14 şi 17 noiembrie 2015, pe de o parte, şi cele din 26 şi 27 februarie 2016.

În acest sens, a considerat că are relevanţă nu atât intervalul de timp scurs între aceste fapte cât împrejurarea că a existat o modificare a modalităţii de acţiune, ceea ce indică şi o modificare a rezoluţiei infracţionale. Astfel, dacă în cazul faptelor din noiembrie 2015 inculpatul a contractat credite pe numele său, inducerea în eroare fiind legată doar de situaţia sa de salariat, în cazul faptelor de februarie 2016 inculpatul a adoptat o altă identitate, respectiv H. şi I.. O astfel de modificare apare esenţială în opinia Curţii, demonstrând o schimbare a rezoluţiei infracţionale, existând o diferenţă importantă între încheierea unor contracte, utilizând propria identitate şi contractarea unor credite pe numele altor persoane. Dacă, pentru a indica existenţa unei rezoluţii infracţionale unice, modalitatea de comitere a mai multor fapte nu trebuie să fie identică, totuşi, astfel cum s-a arătat în doctrină şi în practică, rezoluţia nu trebuie să fie una generală, ci suficient de conturată, autorul cunoscând încă de la început modalitatea în care urmează a acţiona. Or, dacă cu referire la faptele din luna noiembrie, rezultă că a existat hotărârea procurării de credite pe numele său real, pentru luna februarie 2016 apare o modificare, inculpatul acţionând sub o identitate falsă. În raport de această împrejurare, Curtea a apreciat că nu se poate reţine o rezoluţie infracţională unică (în ciuda celorlalte similarităţi invocate de inculpat), astfel că nu se poate reţine că în conţinutul infracţiunii continuate intră şi faptele din februarie 2016. După cum a arătat anterior, Curtea a considerat că o astfel de concluzie ar putea fi infirmată în măsura în care vor fi identificate alte fapte, comise între noiembrie 2015 şi februarie 2016, care ar fi săvârşite, unele, în forma celor din noiembrie, iar altele, similar celor din februarie, situaţie în care poate interveni o modificare a prezentei soluţii. Însă, ţinând cont de situaţia existentă la acest moment, Curtea a considerat că în mod întemeiat a fost reţinută infracţiunea continuată doar cu cele două acte materiale din luna noiembrie 2015.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Curtea a avut în vedere că, pentru faptele din 17.11.2015, prin Sentinţa penală nr. 1317/2018, s-a aplicat pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals. Prin prezenta, instanţa, reţinând şi actele materiale din 14.11.2015, a aplicat pedepse uşor mai ridicate, respectiv 1 an şi 9 luni închisoare şi 6 luni închisoare. Inculpatul nu a criticat cuantumul acestor pedepse şi, de asemenea, Curtea le-a apreciat ca just individualizate, gravitatea faptei fiind mai ridicată în situaţia descoperirii unor acte materiale noi, în plus fiind demonstrată şi perseverenţa infracţională a inculpatului.

Inculpatul a mai criticat modalitatea de realizare a concursului de infracţiuni, arătând, în esenţă, că ar trebui reţinută existenţa concursului de infracţiuni între toate infracţiunile reţinute în sarcina sa începând cu Sentinţa penală nr. 910/2016 a Jud. Braşov.

Curtea a arătat că, ceea ce este esenţial pentru stabilirea existenţei concursului de infracţiuni, este ca faptele să fie săvârşite înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. În acest sens, după cum s-a arătat constant în doctrină şi s-a reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea unei decizii pronunţate în interesul legii (42/2008), trebuie avut în vedere faptul că sfera concursului de infracţiuni, ca pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidiva. Prin urmare, pentru lămurirea situaţiei juridice a unei persoane, trebuie să fie avute în vedere datele săvârşirii faptelor şi cele ale rămânerii definitive a hotărârilor de condamnare, urmând ca să se reţină existenţa unui concurs de infracţiuni în situaţia tuturor acelor infracţiuni care au fost săvârşite înainte ca inculpatul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre acestea.

Or, în cazul de faţă, s-a avut în vedere faptul că există un prim concurs de infracţiuni, care constituie prim termen al recidivei postcondamnatorii, şi care este un rest de 10 ani 2 luni şi 15 zile închisoare. Acest prim termen al recidivei a fost stabilit prin Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 702/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov. Conform acestei decizii, s-a constatat că există un concurs de infracţiuni pentru faptele săvârşite la următoarele date:

- iulie - septembrie 2006 pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 145/S/2014 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, def. prin Decizia penală nr. 135/Ap. 01.03.2016 a Curţii de Apel Braşov

- noiembrie 2009 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin Sentinţa penală nr. 2621/2014 a Jud. Bacău, def. prin Decizia penală nr. 713/02.07.2015 a Curţii de Apel Bacău - faptă pentru care s-a aplicat pedeapsa de 3 ani închisoare

- noiembrie 2009 - ianuarie 2010 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin Sentinţa penală nr. 197/2018 a Judecătoriei Braşov - faptă pentru care s-a aplicat pedeapsa de 5 ani închisoare

- 20 februarie 2008 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin hotărârea pronunţată în Germania, recunoscută prin Sentinţa penală nr. 571/2017 a Judecătoriei Miercurea Ciuc

- 05.04.2013 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin Sentinţa penală nr. 34/2017 a Judecătoriei Topliţa

Prin urmare, prima hotărâre de condamnare (relevantă în speţă) a rămas definitivă la data de 02.07.2015, din concurs făcând parte infracţiunile menţionate prin sentinţele amintite mai sus, toate săvârşite înainte de această dată.

În continuare, s-a arătat că va exista un alt concurs de infracţiuni, format din toate infracţiunile săvârşite ulterior datei de 02.07.2015, fapte cuprinse între această dată şi cea la care a rămas definitivă prima hotărâre de condamnare pentru aceste noi fapte, respectiv 09.09.2016 (când a rămas definitivă Sentinţa penală nr. 910/2016 a Judecătoriei Braşov). Prin urmare, din acest concurs vor face parte faptele săvârşite la datele de:

- noiembrie 2015 - fapte care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză şi pentru care au fost aplicate pedepse de 1 an şi 9 luni închisoare şi 6 luni închisoare (fiind modificată Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Jud. Braşov)

- februarie 2016 - faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin Sentinţa penală nr. 910/2016 a Jud. Braşov la pedepse cu închisoarea de 1 an şi 6 luni, 9 luni, 1 an şi 2 luni, 1 an şi 2 luni şi 6 luni

Apare evident că nu poate fi primită susţinerea inculpatului cu privire la existenţa concursului de infracţiuni între toate faptele reţinute în sarcina sa, având în vedere că nu toate faptele au fost comise înainte ca acesta să fi fost condamnat pentru vreuna dintre ele.

De asemenea, instanţa a arătat că sunt neîntemeiate susţinerile inculpatului din apel în cuprinsul cărora s-a realizat o altfel de grupare a faptelor, practic arătându-se că se poate reţine concursul de infracţiuni succesiv între diferite fapte, cu concluzia că ar trebui să se constate existenţa concursului între toate faptele. În acest sens, Curtea a arătat că fiecare dintre fapte nu poate fi privită izolat sau doar în raport cu una sau mai multe dintre celelalte fapte. Spre exemplu, nu se poate avea în vedere doar raportul dintre faptele din Sentinţa penală 197/2018 a Jud. Braşov şi cele din Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Jud. Braşov, deoarece s-ar ajunge la concluzia că sunt concurente, toate fiind comise înainte de rămânerea definitivă a vreuneia dintre infracţiuni. Dimpotrivă, întotdeauna trebuie avute în vedere toate condamnările definitive suferite de o persoană şi, în raport de toate acestea, să se stabilească care fapte sunt concurente şi care au fost săvârşite în stare de recidivă.

Singurul aspect care ar putea fi, eventual, pus în discuţie, este cel legat de condamnarea suferită de inculpat prin Sentinţa penală nr. 42/2011 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, care nu a fost avută în vedere la pronunţarea sentinţei apelate, această condamnare nefiind reţinută a face parte din componenţa vreunuia dintre cele două concursuri de infracţiuni relevante indicate mai sus. Însă, astfel cum a arătat şi inculpatul, instanţa, în apel, nu poate în mod direct să realizeze o operaţiune de contopire care nu a fost efectuată la fond. Soluţia în această situaţie nu este însă trimiterea spre rejudecare a cauzei, ci fie formularea unei cereri separate, având ca obiect solicitarea de contopire a pedepselor cu cele aplicate prin Sentinţa penală nr. 42/2011, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile concursului, urmând ca întreaga situaţie juridică a persoanei condamnate să fie reevaluată prin reţinerea ca relevantă şi a condamnării aplicate acestuia prin Sentinţa penală nr. 42/2011, fie efectuarea acestei operaţiuni într-un alt dosar de fond (inculpatul susţinând că mai există cel puţin un dosar care îl priveşte aflat în faza de urmărire penală).

Faţă de toate cele expuse, Curtea a menţinut soluţia instanţei de fond prin care a constatat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea prin prezenta hotărâre sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 910/2016 a Judecătoriei Braşov.

De asemenea, pedeapsa rezultantă pentru acest concurs de infracţiuni a fost stabilită în mod corect, prin aplicarea dispoziţiilor C. pen. actual, având în vedere că toate infracţiunile concurente au fost comise după intrarea în vigoare a Noului C. pen. la data de 01.02.2014.

În ceea ce priveşte rezultanta primului concurs de infracţiuni, aceasta a fost stabilită conform C. pen. din 1969. Astfel, au fost contopite pedepsele aplicate prin:

- Sentinţa penală nr. 145/S/2014 a TMF - 6 ani şi 6 luni, 7 ani, 10 ani închisoare

- Sentinţa penală nr. 2621/2014 a Jud. Bacău - 3 ani închisoare

- Sentinţa penală nr. 34/2017 a Jud. Topliţa, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 702/2018 a Curţii de Apel Braşov - 3 ani 5 luni 22 zile

- Sentinţa penală nr. 197/2018 a Jud. Braşov - 5 ani închisoare

- hotărârea pronunţată în Germania, recunoscută prin Sentinţa penală nr. 571/2017 a Jud. Topliţa - 3 luni închisoare s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, respectiv 10 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare (stabilit iniţial prin Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Jud. Braşov), în final rezultând 13 ani închisoare. Curtea a precizat că sporul care a fost aplicat se bucură de autoritate de lucru judecat, neputând fi modificat.

Prin urmare, deşi este vorba şi de hotărâri pronunţate după intrarea în vigoare a Noului C. pen., s-a dat eficienţă legii penale mai favorabile, realizându-se contopirea conform dispoziţiilor legii penale mai favorabile, respectiv C. pen. din 1969, fiind aplicate dispoziţiile art. 36 C. pen. din 1969. De altfel, un simplu calcul arată că în măsura în care s-ar fi aplicat C. pen. actual, pedeapsa ar fi depăşit 18 de ani închisoare.

Pe cale de consecinţă, primul termen al recidivei este rezultanta de 13 ani închisoare (obţinută prin aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv C. pen. din 1969), iar cel de-al doilea este rezultanta stabilită prin sentinţa penală apelată, respectiv 3 ani 7 luni şi 10 zile închisoare (obţinută prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 C. pen. actual).

În ceea ce priveşte legea aplicabilă pentru sancţionarea recidivei, Curtea a constatat că în mod corect s-a reţinut incidenţa C. pen. actual. În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen. în conformitate cu care tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă. Acelaşi lucru a fost reţinut, de altfel, şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 7/2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că în cazul tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă conform art. 3 din C. pen. şi art. 10 din Legea 187/2012.

În speţă este vorba de tratamentul sancţionator al recidivei, recidivă care reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni, aplicându-se deci art. 10 menţionat anterior. Or, s-a constatat că toate infracţiunile care constituie al doilea termen ale recidivei au fost comise sub imperiul legii noi, fiind deci aplicabile dispoziţiile C. pen. actual privind sancţionarea recidivei, dispoziţii care prevăd realizarea cumulului aritmetic între pedeapsa care constituie prim termen al recidivei sau restul neexecutat din aceasta şi pedeapsa care constituie al doilea termen al recidivei.

În cazul de faţă, s-a avut în vedere că infracţiunile au fost săvârşite după ce inculpatul începuse executarea unei părţi din pedeapsa de 13 ani închisoare, existând un rest de 10 ani 2 luni şi 15 zile închisoare la data de 10.11.2015, astfel cum rezultă din Sentinţa penală nr. 1317/2018 a Jud. Braşov, modificată prin Decizia penală nr. 702/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov, constatându-se executată perioada de până la data comiterii infracţiunilor din luna noiembrie 2015, respectiv 09.04.2013-10.11.2015 (aceasta fiind data liberării condiţionate), precum şi perioada executată în Germania, 21.02.2008 - 05.05.2008.

Prin urmare, perioada executată până la acel moment a fost dedusă pentru a se stabili restul rămas neexecutat, nefiind justificată o nouă deducere, astfel cum a solicitat inculpatul prin apelul formulat în cauză. De asemenea, perioada executată ulterior datei de 10.11.2015, respectiv de la 27.02.2016 la zi, a fost şi ea dedusă din rezultanta stabilită.

Curtea a precizat şi faptul că la pronunţarea hotărârilor menţionate în cuprinsul prezentei, inclusiv a celei care face obiectul apelului, nu au fost avute în vedere perioadele care ar putea fi considerate ca executate în mod suplimentar, pentru detenţia în condiţii necorespunzătoare, în conformitate cu prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013. Prin urmare, din pedeapsa rezultantă s-a arătat că urmează a se deduce, dacă sunt îndeplinite condiţiile, zilele considerate ca executate aferente perioadelor menţionate, respectiv 09.04.2013 - 10.11.2015 şi 27.02.2016 la zi.

Împotriva Deciziei penale nr. 862/Ap din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a declarat prezentul recurs în casaţie inculpatul B., la data de 29.11.2019, cererea fiind înregistrată la Curtea de Apel Braşov.

A invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.. şi a solicitat comunicarea deciziei pentru a formula motivele de recurs în casaţie.

La data de 22 februarie 2020, inculpatul B. a formulat o cerere de retragere a recursului în casaţie formulat împotriva Deciziei penale nr. 862/Ap din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, precizând că a formulat greşit cererea de recurs în casaţie, având în vedere că a beneficiat de procedura recunoaşterii învinuirii, astfel că, conform dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.., recursul în casaţie este inadmisibil.

La data de 20 martie 2020, s-a dispus suspendarea de drept a cauzei ca urmare a instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României, potrivit art. 43 alin. (2) din Decretul nr. 195 din 16.03.2020 al Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din 16.03.2020.

Ulterior, potrivit art. 43 alin. (3) din Decretul nr. 195 din 16.03.2020 al Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din 16.03.2020, în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgenţă, s-a fixat termen de judecată la data de 30 iunie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, s-a dispus emiterea unei adrese către recurentul-inculpat B. prin care să îi fie adusă la cunoştinţă, sub semnătură şi cu consemnarea datei predării, împrejurarea că art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.., pe care şi-a întemeiat cererea de retragere a recursului în casaţie formulat în cauză, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 651/2017 a Curţii Constituţionale şi s-a pus în vedere recurentului-inculpat B. să comunice dacă înţelege să îşi menţină cererea de recurs în casaţie.

La data de 30 iulie 2020, inculpatul a transmis la dosar cerere prin care a arătat că îşi menţine cererea de recurs în casaţie.

Recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În esenţă, a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi pe fond admiterea recursului în casaţie şi casarea parţială a deciziei sub aspectul nelegalei soluţionări a pluralităţii de infracţiuni şi trimiterea cauzei spre rejudecare în aceste limite la prima instanţă.

A susţinut că a fost judecat în cauză pentru infracţiuni comise la data de 14.11.2015, fiind judecat pentru o pluralitate de infracţiuni astfel: 1) iulie - septembrie 2006, condamnat prin Sentinţa penală nr. 145/2014 a Tribunalului Braşov, definitivă prin Decizia nr. 135/AP din 01.03.2016 a Curţii de Apel Braşov; 2) noiembrie 2009, prin care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 2621/2014 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 731/02.07.2015 a Curţii de Apel Bacău; 3) 20.02.2008, pentru care s-a dispus condamnarea printr-o hotărâre din Germania recunoscută prin Sentinţa penală nr. 571/2017 a Judecătoriei Miercurea Ciuc; 4) 05.04.2013 pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 34/2017 a Judecătoriei Topliţa; 5) noiembrie 2009- ianuarie 2010 pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 197/2018 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 350/AP din 31.05.2018 a Curţii de Apel Braşov; 6) februarie 2016 pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 910/2016 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 603/din 09.09.2016 a Curţii de Apel Braşov; şi 7) noiembrie 2015 pentru care s-a dispus condamnarea prin Sentinţa penală nr. 1317/10.07.2018 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia nr. 702/08.11.2018 a Curţii de Apel Braşov.

A menţionat că în mod greşit şi nelegal s-a apreciat că faptele comise până la data de 2 iulie 2015, când a rămas definitivă Sentinţa penală nr. 2621/2014 a Judecătoriei Bacău formează "un prim concurs de infracţiuni", în care intră faptele menţionate la punctele 1, 2, 3, 4 şi 5, iar pedeapsa rezultantă din contopirea pedepselor pentru aceste fapte concurente reprezintă prim termen al recidivei postcondamnatorii pentru celelalte fapte, de la punctele 6 şi 7 de mai sus, ca şi pentru faptele judecate.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat că prezintă relevanţă juridică împrejurarea că la data de 2 iulie 2015 a intervenit o condamnare definitivă (pentru faptele comise în noiembrie 2009), astfel că toate faptele ulterioare acestei condamnări au fost apreciate ca fiind comise în stare de recidivă postcondamnatorie, făcându-se aplicarea prevederilor art. 43 alin. (2) C. pen., fără a se observa un aspect esenţial.

În opinia sa, cea mai veche infracţiune din toată pluralitatea infracţională judecată, a fost comisă în perioada iulie- septembrie 2006, iar condamnarea definitivă pentru aceasta s-a aplicat la data de 1 martie 2016, adică ulterior, comiterii faptei judecate, comise la 14 noiembrie 2015, precum şi ulterior comiterii faptelor din februarie 2016, menţionate mai sus la punctele 6 şi 7.

A susţinut că în mod evident faptele din iulie- septembrie 2006 (pct. 1) sunt concurente atât cu fapta dedusă judecăţii şi faptele din februarie 2016 (pct. 6 şi 7), cât şi cu toate celelalte fapte comise în intervalul septembrie 2006 - 1 martie 2016, adică faptele menţionate la punctele de la 1 la 5 din expunerea de mai sus.

Altfel spus, toate faptele în intervalul iulie 2006 şi 1 martie 2016, dată când a rămas definitivă condamnarea pentru cea mai veche faptă (de la pct. 1), sunt concurente, iar în conformitate cu Decizia nr. 14/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. (2) C. pen.

În condiţiile în care, contrar celor anterior prezentate, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut aplicarea prevederilor art. 43 alin. (2) C. pen., deşi acestea nu erau aplicabile, înseamnă că în final, a fost pronunţată o hotărâre nelegală, în speţă, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., întrucât a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, urmând ca hotărârea atacată să fie casată parţial sub aspectul modului de soluţionare şi sancţionare a pluralităţii infracţionale deduse judecăţii.

Având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 72 din 15.10.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, de admitere a unui recurs în interesul legii, conform cărora instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente pentru care există condamnări definitive, a arătat că, după casare, cauza urmează a fi trimisă la prima instanţă, pentru a proceda la contopirea, conform regulilor privind concursul de infracţiuni, a tuturor pedepselor aplicate pentru toate faptele din componenţa pluralităţii de infracţiuni.

Înalta Curte, analizând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul B., constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen.., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, în recursul în casaţie, sfera controlului judiciar este limitată, astfel că pot fi examinate numai chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., fără a se putea analiza şi critici de netemeinicie a deciziei atacate.

Conform cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Astfel, constituie motiv de casare aplicarea unei alte pedepse principale decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită (de exemplu, aplicarea numai a pedepsei amenzii, în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa închisorii), aplicarea unei pedepse principale care depăşeşte limitele generale ale pedepselor, prevăzute de art. 60, art. 61 sau art. 137 C. pen. ori care se situează sub aceste limite, aplicarea unei pedepse principale care depăşeşte sau se situează sub aceste limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită (cu nerespectarea dispoziţiilor legale care permit acest lucru).

Cazul de casare menţionat poate privi şi aplicarea unei pedepse accesorii sau complementare neprevăzute de lege sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Examinând în limitele mai sus precizate recursul în casaţie declarat de inculpatul B., Înalta Curte constată că pedepsele la care a fost condamnat acesta au fost aplicate în limitele prevăzute de dispoziţiile legale, iar ceea ce critică, în realitate, inculpatul, este modalitatea în care instanţa de fond şi cea de apel au făcut aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni şi starea de recidivă post condamnatorie, aspecte care cad, însă, în competenţa exclusivă a instanţelor inferioare şi care nu pot fi cenzurate de instanţa de casaţie prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

În final, Înalta Curte constată că instanţa de apel a examinat şi a motivat amplu consecinţele juridice ale pluralităţii de infracţiuni şi modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante, înlăturând toate criticile cu referire la aceste aspecte, critici pe care condamnatul le-a reiterat prin prezentul recurs în casaţie.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casaţie, condamnatul, tot în scopul reevaluării consecinţelor juridice a pluralităţii de infracţiuni, solicită şi reevaluarea probatoriului în scopul stabilirii datei actelor materiale/datei infracţiunilor/perioadei infracţionale, reevaluare care nu este posibilă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Prin urmare, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 862/Ap din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 862/Ap din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat B., în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 decembrie 2020.

GGC - GV