Liability of mandatory auto insurer for intentional criminal traffic accidents and scope of cassation review for factual re-evaluation

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 269 din data de 3 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. x/2019 s-au dispus următoarele:

I. În temeiul prevederilor art. 32 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 188 alin. (1)- art. 189 alin. (1) lit. d) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat (persoană vătămată B., faptă comisă în data de 11.11.2018 pe raza comunei Cazasu din judeţul Brăila)

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 10 ani.

II. În temeiul prevederilor art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie calificată. (persoană vătămată B., faptă comisă în data de 11.11.2018 pe raza comunei Cazasu din judeţul Brăila)

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 8 ani.

III. În temeiul prevederilor art. 32 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat. (persoane vătămate C. şi D., faptă comisă în data de 11.11.2018 pe DE 87 - Şoseaua de Centură a Municipiului Brăila, judeţul Brăila)

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a conduce orice fel de autovehicule pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a conduce orice fel de autovehicule de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 12 ani.

IV. În temeiul prevederilor art. 32 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 188 alin. (1)- art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza a II-a din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat (persoane vătămate E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., faptă comisă în data de 11.11.2018 în parcarea x Mall Brăila).

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a conduce orice fel de autovehicule pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a conduce orice fel de autovehicule de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 20 de ani.

V. În temeiul prevederilor art. 336 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 3 ani.

VI. În temeiul prevederilor art. 338 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

În temeiul prevederilor art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a închisorii de 4 ani.

VII. În temeiul prevederilor art. 253 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de distrugere.

VIII. În temeiul prevederilor art. 371 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice.

IX. În temeiul prevederilor art. 38 alin. (1) şi (2) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate inculpatului constând în pedepsele închisorii de 10 ani, 8 ani, 12 ani, 20 de ani, 3 ani, 4 ani, 1 an şi 2 luni şi respectiv 1 an şi 2 luni, acesta urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care a fost adăugat sporul obligatoriu de 13 ani, o lună şi 10 zile reprezentând o treime din restul celorlalte pedepse, rezultând pedeapsa principală rezultantă de 33 de ani, o lună şi 10 zile de închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 60 din C. pen., constatând că pedeapsa principală rezultantă depăşeşte maximul general al pedepsei închisorii de 30 de ani, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă a închisorii de 30 de ani.

În temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) din C. pen. raportat la dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce orice fel de vehicule pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale rezultante a închisorii de 30 de ani, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul prevederilor art. 45 alin. (5) din C. pen., raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (1) din C. pen. şi la art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., a fost interzisă inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce orice fel de vehicule de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până când pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

X. În baza prevederilor art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) din C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 11.11.2018 la zi.

În baza prevederilor art. 399 alin. (1) şi ale art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.

XI.1. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. să achite acestei părţi civile suma de 6000 euro reprezentând daune materiale şi suma de 60.000 RON reprezentând daune morale.

2. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 1171,57 RON reprezentând daune materiale şi suma de 180.000 RON reprezentând daune morale.

3. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 6724,58 RON reprezentând daune materiale şi suma de 220.000 RON reprezentând daune morale.

4. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă exercitată în prezenta cauză de partea civilă M..

5. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă K. şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 1397,62 RON reprezentând daune materiale şi suma de 200.000 RON reprezentând daune morale.

6. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă exercitată în prezenta cauză de partea civilă J..

7. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă G. prin reprezentant legal şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 5.000 RON reprezentând daune morale.

8. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă F. şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 15.000 RON reprezentând daune morale.

9. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă H. prin reprezentant legal şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 500 RON reprezentând daune materiale şi suma de 30.000 RON reprezentând daune morale.

10. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă I. prin reprezentant legal şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 500 RON reprezentând daune materiale şi suma de 25.000 RON reprezentând daune morale.

11. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă E. şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 1270,70 RON reprezentând daune materiale şi suma de 40.000 RON reprezentând daune morale.

12. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Serviciul Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 40.080,99 RON reprezentând contravaloare servicii medicale acordate persoanelor vătămate G., H., L., F., D., E., C., M., K..

13. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Serviciul Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila şi a fost obligat inculpatul A. să achite acestei părţi civile suma de 8978,20 RON reprezentând contravaloare servicii medicale acordate persoanei vătămate B..

14. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Serviciul DD. Brăila şi obligă persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 3956,92 RON reprezentând contravaloare transport sanitar şi servicii medicale de urgenţă de care au beneficiat persoanele vătămate C., D., E., M., F., G., H., L. şi G..

15. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Serviciul DD. Brăila şi a fost obligat inculpatul A. să achite acestei părţi civile suma de 468,26 RON reprezentând contravaloare transport sanitar şi servicii medicale de urgenţă de care a beneficiat persoana vătămată B..

16. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Ş. din municipiul Bucureşti şi a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 18.007,29 RON reprezentând contravaloare servicii medicale de care a beneficiat persoana vătămată C..

17. În baza prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 din C. civ., art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul T. din municipiul Bucureşti şi obligă persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite acestei părţi civile suma de 6958,89 RON reprezentând contravaloare servicii medicale de care a beneficiat persoana vătămată D. şi dobânda legală remuneratorie aferentă sumei de 6958,89 RON calculată de al data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătoreşti şi până la data plăţii efective a debitului datorat.

XII.1. În temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în referire la dispoziţiile art. art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite părţii civile C. suma de 1300 RON constând în contravaloarea onorariului apărătorului ales al acestei părţi civile.

2. În temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în referire la dispoziţiile art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite părţii civile D. suma de 500 RON constând în contravaloarea onorariului apărătorului ales al acestei părţi civile.

3. În temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în referire la dispoziţiile art. art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a fost obligată persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL să achite părţii civile H., prin reprezentant legal, suma de 300 RON constând în contravaloarea onorariului apărătorului ales al acestei părţi civile.

XIII. În temeiul prevederilor art. 3, 4 alin. (1) lit. b) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. care vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în cadrul Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

În temeiul dispoziţiilor art. 351 alin. (2) şi art. 404 alin. (4) lit. f) din C. proc. pen., a fost admisă în parte cererea formulată de persoana fizică P., mama inculpatului A., şi dispune restituirea către aceasta a tabletei marca x, având display-ul crăpat, seria x, ridicată cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate data de 11.11.2018 la domiciliul inculpatului A. (potrivit procesului-verbal de percheziţie domiciliară), după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

XIV. În temeiul prevederilor art. 108 alin. (1) lit. d) din C. pen., în referire la prevederile art. 112 alin. (1) lit. b) s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a briceagului folosit la comiterea faptei privind persoana vătămată B., având lungimea de 20 de cm cu mâner de lemn cu lungimea de 10 cm şi lama de 10 cm, având inscripţionată pe una dintre părţi menţiunea "Q.", identificat şi ridicat cu ocazia cercetării locului faptei la data de 11.11.2018 în comuna Cazasu din judeţul Brăila, ambalat în plicul de hârtie nr. 4 ş sigilat prin ştampilare.

XV. În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să achite suma de 3300 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în prezenta cauză

Împotriva mai sus menţionatei hotărâri au declarat apel inculpatul A., şi partea responsabilă civilmente N. - prin mandatar SC O. SRL.

Prin Decizia penală nr. 263/A din 18 martie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul A..

A desfiinţat în parte Sentinţa penală nr. 269/03.12.2019 pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. x/2019, iar în rejudecare a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea prev. de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 233 alin. (1) - art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen., cu menţinerea cuantumului pedepsei aplicate.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

A respins, ca fiind nefondat, apelul declarat de persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A obligat pe apelantul persoana responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL la plata a câte 1400 RON către fiecare dintre părţile civile C. şi D., precum şi la plata sumei de 1.500 RON către partea civilă H., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva Deciziei penale nr. 263/A din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au formulat recurs în casaţie inculpatul A., şi partea responsabilă civilmente N. - prin mandatar SC "O.", în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Referitor la recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte arată că s-au invocat cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., motivate pe următoarele considerente:

O primă critică adusă hotărârii recurate constă în aceea că inculpatul A., în mod greşit, a fost condamnat pentru infracţiunile de părăsire a locului accidentului şi distrugere, întrucât faptele, aşa cum au fost stabilite de instanţa de apel, nu întrunesc condiţiile de tipicitate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de distrugere, s-a susţinut că aceasta se sancţionează ca şi infracţiune numai atunci când este comisă cu intenţie, respectiv în ipoteza în care autorul faptei urmăreşte în mod nemijlocit distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând unei persoane. Această rezoluţie nu este identificabilă în cauza de faţă, fiind evident că inculpatul nu a urmărit ca scop distinct producerea unui astfel de rezultat socialmente periculos, scopul său declarat şi recunoscut fiind acela de a ucide mai multe persoane.

Faptul că autoturismul staţiona în zona de acţiune ilicită a inculpatului şi a fost lovit în contextul unor manevre efectuate de acesta şi îndreptate către un alt scop, nu justifică reţinerea faţă de inculpatul A. a infracţiunii de distrugere, fiind în mod cert vorba de o distrugere din culpă care nu se sancţionează în raport de mecanismul concret în care s-au derulat faptele, fapta nefiind comisă prin niciuna din modalităţile alternative prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen.

Urmând raţionamentul anterior descris şi constatând că inculpatul nu a acţionat cu intenţia distrugerii autoturismului persoanei vătămate R., apărarea a solicitat în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. achitarea inculpatului în legătură cu această învinuire.

Referitor la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., s-a susţinut că rezoluţia infracţională luată de inculpat a fost aceea de a ucide cât mai multe persoane, stabilind şi modalitatea în care va acţiona, respectiv prin lovirea acestora cu un autoturism, sens în care inculpatul şi-a însuşit autoturismul proprietatea persoanei vătămate B., expus spre vânzare, rezoluţie care a fost pusă în executare prin lovirea, cu autoturismul, a mai multor persoane, aflate în acelaşi loc sau în locuri diferite, precum şi a unui autoturism, parcat în zona de acţiune a inculpatului.

În aceste circumstanţe, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului întrucât, impactul dintre autoturismul condus de inculpat şi persoanele vătămate C. şi D., nu poate fi calificat ca un accident rutier şi aceasta deoarece acţiunea de lovire a avut un caracter intenţionat şi nu fortuit, în executarea intenţiei de a ucide sau răni persoanele pe care le întâlneşte.

S-a mai invocat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în raport de persoana vătămate B. sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 188 alin. (1) rap. la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen., fiind întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor simplu, în forma tentativei prev. de art. 188 C. pen. rap. la art. 32 C. pen.

În sensul acestei concluzii s-a susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. întrucât în momentul în care inculpatul a exercitat actele de violenţă asupra persoanei vătămate B., acesta a acţionat doar cu intenţia de a suprima viaţa victimei fără să aibă conturată modalitatea în care va acţiona în continuare, respectiv să folosească autoturismul, ca armă, pentru suprimarea vieţii şi a altor persoane, neputându-se reţine deci că a urmărit uciderea persoanei vătămate B. pentru a înlesni comiterea celorlalte infracţiuni de omor .

În măsura în care inculpatul ar fi urmărit sustragerea autoturismului pentru ca, folosindu-se de acesta, să comită celelalte infracţiuni, aceasta s-ar fi putut realiza prin simpla inducere în eroare a proprietarului autoturismului în sensul luării autovehiculului sub pretextul că doreşte să verifice el însuşi funcţiile acestuia.

În esenţă, s-a arătat că, iniţial, inculpatul a acţionat doar cu intenţia de a suprima viaţa victimei B. şi că, după ce acesta s-a aruncat din autoturism, în încercarea de a-şi salva viaţa, inculpatul a luat şi hotărârea de a se folosi de autoturism pentru a suprima viaţa mai multor persoane.

Faţă de aceste consideraţiuni, care se întemeiază în mod exclusiv pe probele dosarului, apărarea a solicitat, să se constate că activitatea infracţională a inculpatului nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor calificat, în forma de tentativă prev. de art. 188 alin. (1) C. pen. rap. la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen. ci doar condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor simplu, în forma tentativei, prev. de art. 188 C. pen. rap. la art. 32 C. pen.

Se relevă că înlăturarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen., are consecinţe şi asupra legalităţii pedepsei aplicată inculpatului recurent întrucât, pentru forma simplă a infracţiunii de omor, limitele de pedeapsă sunt mult reduse, fiind incident, astfel şi cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

O altă critică a deciziei recurate a vizat împrejurarea că, în mod greşit, în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, s-au reţinut, în concurs, două infracţiuni de omor calificat în forma tentativei, prev. de art. 188 alin. (1) rap la art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen., una în raport de persoanele vătămate C. şi D. şi alta în raport de persoanele vătămate E., F., G., H., I., J. K., L. şi M..

Se susţine că, în raport de toate aceste persoane, a existat o rezoluţie infracţională unică, luată anterior tuturor acţiunilor de lovire a acestora, ce a fost realizată la intervale reduse de timp, prin parcurgerea unor distanţe mici, în aceiaşi modalitate, respectiv prin lovirea victimelor cu autoturismul, autoturism folosit ca armă de suprimare a vieţii.

Se relevă că reţinerea unei singure infracţiuni prev. de art. 188 alin. (1) rap la art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen., are consecinţe şi asupra cuantumului pedepsei finale, prin înlăturarea sporului prev. de art. 39 lit. b) C. pen., care evident va mai redus, fiind incident astfel şi cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Referitor la recursul în casaţie declarat de partea responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. S.R.L, Înalta Curte constată, prioritar, că decizia instanţei de apel a fost criticată atât pe latură penală cât şi pe latură civilă.

Pe latură penală s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen. în sensul că, în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.

S-a reliefat că rezoluţia infracţională luată de inculpat a fost aceea de a ucide cât mai multe persoane, stabilind şi modalitatea în care va acţiona, respectiv prin lovirea acestora cu un autoturism, sens în care inculpatul şi-a însuşit autoturismul proprietatea persoanei vătămate B., expus spre vânzare, rezoluţie care a fost pusă în executare prin lovirea, cu autoturismul, a mai multor persoane, aflate în acelaşi loc sau în locuri diferite, precum şi a unui autoturism, parcat în zona de acţiune a inculpatului.

În aceste circumstanţe, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului întrucât, impactul dintre autoturismul condus de inculpat şi persoanele vătămate C. şi D., nu poate fi calificat ca un accident rutier şi aceasta deoarece acţiunea de lovire a avut un caracter intenţionat şi nu fortuit, în executarea intenţiei de a ucide sau răni persoanele pe care le întâlneşte.

Pe latură civilă s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal obligarea părţii responsabile civilmente la plata despăgubirilor acordate părţii civile, deşi, din punct de vedere legal, se impune a fi obligat doar inculpatul, în condiţiile în care acesta a fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi nu din culpă.

Astfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, inculpatul a prevăzut şi a acceptat rezultatul faptelor sale, acesta acţionând cu premeditare, cu intenţie directă, şi pe cale de consecinţă, răspunderea civilă pentru faptele ilicite aparţine exclusiv inculpatului.

Aşadar, întrucât, nu s-a reţinut o infracţiune săvârşită din culpă, ci a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie directă care a produs vătămarea corporală a mai multor persoane, răspunderea civilă pentru faptele ilicite aparţine exclusiv inculpatului.

De asemenea, s-a solicitat să se observe că, în cauză, nici parchetul şi nici instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea vreunei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, după cum nu se poate vorbi nici de existenţa "părăsirii locului accidentului şi implicit a noţiunii accident de circulaţie", din care să fi rezultat vătămarea părţilor civile şi pentru care partea responsabilă civilmente N. este ţinută să preia în locul inculpatului plata daunelor faţă de părţile civile.

Prin urmare, raportat la obligaţiile legale prevăzute în materia asigurărilor, societatea de asigurare N. este exonerată de obligaţia de preluare a răspunderii civile delictuale a utilizatorului autoturismului (...) şi, respectiv de obligaţia de plată a oricăror despăgubiri către partea civilă ca urmare a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 23.06.2020, fiind fixat termen la data de 02.09.2020, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen., fiind depus de asemenea şi raportul asupra recursului în casaţie.

Prin încheierea din data de 2 septembrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., şi partea responsabilă civilmente N. prin mandatar SC " O. " îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL împotriva Deciziei penale nr. 263/A din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, în această procedură nu se poate obţine schimbarea încadrării juridice a faptei după cum nu se poate reaprecia asupra poziţiei subiective cu care a acţionat inculpatul.

Totodată, în cadrul recursului în casaţie nu este posibilă reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, fiind chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A.

În contextul evidenţiat, Înalta Curte reţine că recurentul inculpat A. a invocat, cu excepţia criticilor ce vizează infracţiunea de părăsire a locului accidentului, doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel în stabilirea situaţiei de fapt, a poziţiei subiective a inculpatului în raport de faptele comise şi a încadrării juridice dată faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului.

Prin urmare, criticile invocate în susţinerea recursului în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia inculpatului precum şi critici referitoare la încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, cu excepţia criticilor ce vizează infracţiunea de părăsire a locului accidentului, recurentul nu a evidenţiat elemente de nelegalitate, ci a solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi cu titlu de motive de apel cu consecinţa schimbării încadrării juridice a faptelor sau a achitării acestuia.

Înalta Curte va argumenta, punctual, criticile formulate de inculpatul A..

Un prim motiv de recurs vizează greşita reţinere în sarcina recurentului inculpat a infracţiunilor de distrugere şi părăsirea locului accidentului, apreciind că aceste fapte, în modalitatea în care au fost reţinute în rechizitoriu, nu sunt prevăzute de legea penală.

Referitor la infracţiunea de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate, în baza următoarelor considerente:

Potrivit art. 338 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune "Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

Sintagma "accident de circulaţie" este definită de dispoziţiile art. 75 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind "evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare".

Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier. În subsidiar sunt protejate şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar şi asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

Situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., constă în existenţa unui accident de circulaţie.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen. constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului şi prin acte de omisiune - neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) şi c) C. pen. ori neoprirea la locul accidentului.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.

Noţiunea de accident de circulaţie nu se regăseşte în textul incriminator şi aceasta din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca textul de incriminare, accidental de circulaţie fiind definit prin art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670/3.08.2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.

Textele legale incidente trebuie interpretate din perspectiva dispoziţiilor art. 1 C. pen. şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Condiţiile principiului legalităţii incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta).

Înalta Curte observă că, dispoziţiile art. 75 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, folosesc sintagma de "eveniment" şi nu pe aceea de "accident", noţiune care nu exclude caracterul intenţional al faptului produs, putându-se aplica oricărei situaţii survenite pe drumurile publice, eveniment care devine accident rutier numai dacă sunt îndeplinite şi condiţiile impuse de art. 75 lit. b) şi c) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie potrivit cărora "Termenii şi expresiile utilizaţi/utilizate în prezenta lege au înţelesul prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, precum şi următoarele semnificaţii: 1. accident de vehicule - eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale şi/sau vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane;"

Este evident că şi în acest act normativ foloseşte sintagma de "eveniment" şi nu pe aceea de "accident", noţiune care nu exclude caracterul intenţional al faptului produs, putându-se aplica oricărei situaţii survenite pe drumurile publice.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului inculpat potrivit cu care interpretarea gramaticală a noţiunii de "accident" exclude caracterul intenţional, fiind definit ca o întâmplare neprevăzută, eveniment fortuit, imprevizibil, nu are incidenţă în cauză, întrucât termenul folosit de ambele acte normative este acela de "eveniment", care, aşa cum am arătat nu exclude caracterul intenţional.

Relevante în sensul interpretării noţiunii de accident rutier inclusiv ca eveniment intenţional produs în condiţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, sunt şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie potrivit cărora: "Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii: a) accidentul a fost produs cu intenţie."

Analizând noţiunea de accident rutier, din perspectiva valorilor sociale ocrotite prin incriminarea ca infracţiune a faptei de părăsire a locului accidentului şi totodată prin raportare la scopul incriminării, Înalta Curte observă că prin incriminarea faptei se urmăreşte şi sancţionarea unui comportament care poate afecta relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin îngreunarea sau imposibilitatea de stabilire a condiţiilor reale, exacte în care a avut loc evenimentul rutier, prin imposibilitatea de prezervare a mijloacelor de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea accidentului, prin sustragerea celor care au produs evenimente rutiere de la stabilirea răspunderii penale sau civile, ceea ce evident, se impune atât în situaţia caracterului culpabil cât şi intenţional al evenimentului rutier.

În consecinţă, şi din perspectiva apărării relaţiilor sociale ocrotite, al scopului urmărit de legiuitor prin incriminarea faptei, nu prezintă nici o relevanţă caracterul culpabil sau intenţional al evenimentului rutier, dimpotrivă, relaţiile sociale trebuie să fie protejate, în acelaşi mod, în ambele situaţii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., evenimentul rutier în care a fost implicat inculpatul constituind accident rutier conform dispoziţiilor legale prev. de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Referitor la infracţiunea de distrugere prev. de art. C. pen., Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate, în baza următoarelor considerente.

Critica inculpatului a vizat, în esenţă, reţinerea unei forme de vinovăţie greşită, considerându-se că nu a acţionat cu intenţie la momentul la care, aflându-se în trafic, a lovit autoturismul persoanei vătămate R., impactul producându-se pe fondul acţiunii deliberate a inculpatului de a le lovi pe cele două persoane vătămate, respectiv C. şi D. cu intenţia de a le suprima viaţa.

Se critică astfel, aprecierea instanţei de apel, ce are la bază analiza coroborată a materialului probator administrat în cauză, potrivit cu care impactul cu autoturismul proprietatea persoanei vătămate R. s-a produs cu intenţie.

Se tinde astfel ca, în calea procedurală a recursului în casaţie, asociat motivului de casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., să se reanalizeze materialul probator şi să se stabilească că inculpatul ar fi acţionat din culpă.

Înalta Curte reaminteşte că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac care nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte poziţii subiective a inculpatului în comiterea infracţiunii de distrugere, cu finalitatea evidentă de a se constata că fapta inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de distrugere.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurentul inculpat A. a invocat, referitor la infracţiunea de distrugere, doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel în stabilirea poziţiei subiective a inculpatului.

Prin urmare, criticile invocate în susţinerea recursului în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate.

Subsidiar, Înalta Curte arată că infracţiunea de distrugere, sub aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.

În cauză, fapta de distrugere, în modalitatea faptică reţinută de instanţa de fond şi de instanţa de apel, a fost săvârşită cu intenţie indirectă, în sensul că inculpatul nu a urmărit producerea rezultatului, dar l-a acceptat.

Astfel, inculpatul A. a acţionat cu intenţia directă de a suprima viaţa mai multor persoane, folosind ca armă, un autoturism aflat în mişcare, rulând pe drumurile publice, cu viteză, mult peste limita legală şi după ce a consumat băuturi alcoolice, condiţii în care, este evident că, deşi nu a urmărit impactul cu autoturismul proprietatea persoanei vătămate R., a acceptat producerea acestui rezultat.

Referitor la critica potrivit cu care, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în raport de persoana vătămată B. nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 188 alin. (1) rap. la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen., ci doar condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de omor simplu, în forma tentativei prev. de art. 188 C. pen. rap. la art. 32 C. pen., Înalta Curte o apreciază, de asemenea ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:

Critica inculpatului a vizat, în esenţă, faptul că, prin aprecierea eronată a materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut, în mod greşit, că rezoluţia infracţională a inculpatului, la momentul la care a exercitat actele de violenţă asupra persoanei vătămate B., a inclus şi sustragerea autoturismului pentru a-l folosi ca armă, în realizarea scopului propus de a suprima viaţa şi a altor persoane.

Înalta Curte observă, în primul rând, că apărarea inculpatului impune o reapreciere a materialului probator în sensul excluderii din rezoluţia infracţională existentă la momentul menţionat, a intenţiei de a folosi autoturismul ca armă pentru uciderea altor persoane, deci pentru a-şi înlesni comiterea unei alte infracţiuni, iar în al doilea rând că, prin această critică, se tinde la o schimbare de încadrare juridică.

Înalta Curte reiterează că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, în această procedură nu se poate obţine schimbarea încadrării juridice a faptei după cum nu se poate reaprecia asupra poziţiei subiective cu care a acţionat inculpatul.

Prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte poziţii subiective a inculpatului, cu finalitatea de a se constata că fapta inculpatului ar întruni elementele constitutive ale unei alte infracţiuni în raport de care recurentul îşi recunoaşte vinovăţia.

Se observă că instanţa de apel, în baza unei analize a materialului probator administrat în cauză, a exclus susţinerile inculpatului referitoare la inexistenţa scopului de sustragere a autoturismului pentru a-l folosi ca armă pentru suprimarea vieţii mai multor persoane.

Înlăturarea de către instanţa de recurs în casaţie a acestui scop ar impune, pe de o parte, reaprecierea şi cenzurarea materialului probator cu reţinerea unei alte poziţii subiective a inculpatului care să aibă ca finalitate înlăturarea formei calificate a infracţiunii de omor, ceea ce nu s-ar putea realiza decât printr-o schimbare de încadrare juridică, ceea ce, evident, excede cazului de casare invocat de recurent.

Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Referitor la critica potrivit cu care, în mod greşit, în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, s-au reţinut, în concurs, două infracţiuni de omor calificat în forma tentativei, prev. de art. 188 alin. (1) rap la art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen., una în raport de persoanele vătămate C. şi D. şi alta în raport de persoanele vătămate E., F., G., H., I., J. K., L. şi M., Înalta Curte o apreciază, de asemenea, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:

Critica inculpatului a vizat, în esenţă, faptul că, prin aprecierea eronată a materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut, în mod greşit, că rezoluţia infracţională a inculpatului de a suprima viaţa persoanelor vătămate C., D., E., F., G., H., I., J. K., L. şi M., nu ar fi fost unică şi că, astfel, în mod greşit s-au reţinut, în concurs, două infracţiuni de omor calificat în forma tentativei, prev. de art. 188 alin. (1) rap la art. 189 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen. coroborat cu art. 32 alin. (1) C. pen.

Totodată, inculpatul a făcut trimitere, în susţinerea acestui motiv de recurs în casaţie, la elemente care, corelate, ar conduce la concluzia unicităţii rezoluţiei infracţionale.

Înalta Curte observă, în primul rând, că apărarea inculpatului impune o reapreciere a materialului probator care să conducă la concluzia unicităţii rezoluţiei infracţionale, cu consecinţe asupra încadrării juridice în sensul schimbării acesteia din două infracţiuni, aflate în concurs, într-o singură infracţiune.

Se constată astfel că, în concret, s-a solicitat o schimbare de încadrare juridică, ceea ce nu este posibil în calea de atac a recursului în casaţie.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., o hotărâre este supusă casării în situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsa în calea de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridica reţinută/menţinută prin hotărârea atacată, instanţa de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei şi aceasta datorită limitării erorilor de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Înalta Curte constată că, în speţă, incidenţa acestui caz de casare a fost susţinută în raport de schimbarea încadrării juridice pentru infracţiunile în raport de care s-a dispus condamnarea inculpatului în alte infracţiuni, pentru care C. pen. prevede alte limite speciale mai reduse, ceea ce evident excede cazului de casare menţionat.

În consecinţă, Înalta Curte, constată că, în cauză, nu se poate reţine cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., critica recurentului inculpat fiind neîntemeiată.

Recursul în casaţie formulat de partea responsabilă civilmente N. prin mandatar legal SC O. SRL

Referitor la infracţiunea de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate, în baza următoarelor considerente:

Potrivit art. 338 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune "Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

Sintagma "accident de circulaţie" este definită de dispoziţiile art. 75 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind "evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare".

Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier. În subsidiar sunt protejate şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar şi asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

Situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., constă în existenţa unui accident de circulaţie.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen. constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului şi prin acte de omisiune - neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) şi c) C. pen. ori neoprirea la locul accidentului.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.

Noţiunea de accident de circulaţie nu se regăseşte în textul incriminator şi aceasta din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca textul de incriminare, accidentul de circulaţie fiind definit prin art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670/3.08.2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.

Textele legale incidente trebuie interpretate din perspectiva dispoziţiilor art. 1 C. pen. şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Condiţiile principiului legalităţii incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta).

Înalta Curte observă că, dispoziţiile art. 75 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, folosesc sintagma de "eveniment" şi nu pe aceea de "accident", noţiune care nu exclude caracterul intenţional al faptului produs, putându-se aplica oricărei situaţii survenite pe drumurile publice, eveniment care devine accident rutier numai dacă sunt îndeplinite şi condiţiile impuse de art. 75 lit. b) şi c) din din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie potrivit cărora "Termenii şi expresiile utilizaţi/utilizate în prezenta lege au înţelesul prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, precum şi următoarele semnificaţii: 1. accident de vehicule - eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale şi/sau vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane;"

Este evident că şi acest act normativ foloseşte sintagma de "eveniment" şi nu pe aceea de "accident", noţiune care nu exclude caracterul intenţional al faptului produs, putându-se aplica oricărei situaţii survenite pe drumurile publice.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului parte responsabilă civilmente potrivit cu care interpretarea gramaticală a noţiunii de "accident" exclude caracterul intenţional, fiind definit ca o întâmplare neprevăzută, eveniment fortuit, imprevizibil, nu are incidenţă în cauză, întrucât termenul folosit de ambele acte normative este acela de "eveniment", care, aşa cum am arătat nu exclude caracterul intenţional.

Relevante în sensul interpretării noţiunii de accident rutier inclusiv ca eveniment intenţional produs în condiţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, sunt şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie potrivit cărora: "Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii: a) accidentul a fost produs cu intenţie."

Analizând noţiunea de accident rutier, din perspectiva valorilor sociale ocrotite prin incriminarea ca infracţiune a faptei de părăsire a locului accidentului şi totodată prin raportare la scopul incriminării, Înalta Curte observă că prin incriminarea faptei se urmăreşte şi sancţionarea unui comportament care poate afecta relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin îngreunarea sau imposibilitatea de stabilire a condiţiilor reale, exacte în care a avut loc evenimentul rutier, prin imposibilitatea de prezervare a mijloacelor de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea accidentului, prin sustragerea celor care au produs evenimente rutiere de la stabilirea răspunderii penale sau civile, ceea ce evident, se impune atât în situaţia caracterului culpabil cât şi intenţional al evenimentului rutier.

În consecinţă, şi din perspectiva apărării relaţiilor sociale ocrotite, al scopului urmărit de legiuitor prin incriminarea faptei, nu prezintă nici o relevanţă caracterul culpabil sau intenţional al evenimentului rutier, dimpotrivă, relaţiile sociale trebuie să fie protejate, în acelaşi mod, în ambele situaţii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., evenimentul rutier în care a fost implicat inculpatul constituind accident rutier conform dispoziţiilor legale prev. de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Sub aspectul criticilor referitoare la greşita obligare a părţii responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:

S-a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 ar constitui un argument în sensul că accidentul rutier se poate produce şi cu intenţie, astfel încât ar subzista obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri civile.

În acest sens s-a reliefat că aceste dispoziţii legale nu prevăd obligaţia asigurătorului de a despăgubi victimele şi/sau aparţinătorii lor pentru prejudiciile cauzate acestora pe fondul faptei săvârşite cu intenţie prin intermediul vehiculului întrucât dacă ar fi făcut-o atunci locul său era în cadrul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 alături de cazul de răspundere prev. la lit. b) iar nu distinct, în cadrul unui articol separat de cele cuprinse în articolul "Riscuri Acoperite", acest text reglementând doar dreptul asigurătorului RCA de a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva propriului asigurat în anumite situaţii, excepţionale şi limitative definite.

Se consideră că această dispoziţie legală este incidentă numai atunci când, iniţial se stabileşte că accidentul s-a produs din culpă iar ulterior, se stabileşte că accidental s-a produs cu intenţie.

Această apărare a părţii responsabile civilmente nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, textul legal nu distinge, iar pe de altă parte, reliefăm că, faţă de obligativitatea suportării numai de către asigurător a prejudiciilor cauzate prin accidente rutiere, art. 25 din Legea nr. 132/2017 reglementează o situaţie în care asigurătorul are dreptul de a se îndrepta cu acţiune în regres împotriva asiguratului, după achitarea de către asigurător a daunelor provocate prin accident rutier produs cu intenţie.

Cu alte cuvinte, acest text nu exclude obligaţia de despăgubire a asigurătorului în situaţia accidentelor rutiere produse cu intenţie ci, doar reglementează dreptul asigurătorului de a recupera suma plătită terţilor vătămaţi de la propriul asigurat, drept care nu a fost prevăzut în situaţia accidentelor rutiere produse din culpă.

Înalta Curte consideră că reglementarea separată a acţiunii în regres nu constituie un argument în sensul concluziei menţionată de partea responsabilă civilmente întrucât, fiind o excepţie de la regulă, se impunea a fi reglementată separat.

Un alt argument prezentat de partea responsabilă civilmente este acela că, unul din caracterele definitorii ale contractului de asigurare este cel aleatoriu care oferă prin natura lui sau prin voinţa părţilor cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi expunerea la riscul unei pierderi ce depinde de un eveniment viitor şi incert, fiind de esenţa contractului de asigurare existenţa riscului, care este definit ca fiind un eveniment determinat, viitor, posibil dar incert, prevăzut în contract şi care reflectă gradul de probabilitate în apariţia unui pericol pentru care se încheie asigurarea.

Se susţine că riscul din contract poate constitui fundamentul unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice, tehnice, economice, respectiv să fie posibil, să fie real, să aibă un caracter incert, deci să se producă întâmplător, aleatoriu, iar factorii implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte sau influenţa producerea lui în timp sau spaţiu şi, totodată, ca riscul să se producă indiferent de voinţa asiguratului.

Înalta Curte arată că argumentele prezentate de partea responsabilă civilmente nu exclud obligaţia acesteia de a plăti despăgubiri în situaţia accidentului rutier produs cu intenţie întrucât, în măsura în care se reţine caracterul intenţional, asigurătorului i se recunoaşte dreptul de regres împotriva asiguratului.

Totodată, Înalta Curte evidenţiază că accidentul rutier nu a fost produs de asigurat, ci de o altă persoană şi că autovehiculul nu a fost încredinţat de asigurat persoanei care a produs accidentul rutier ci, autoturismul a fost luat, prin violenţă de către inculpat de la proprietarul autovehiculului.

Se poate observa astfel că nu se poate reţine, în persoana asiguratului că ar fi acţionat cu intenţie în producerea evenimentului rutier.

S-a susţinut că exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor civile a societăţii de asigurare este reglementată expres de dispoziţiile art. 2208 alin. (2) din C. civ. care se coroborează cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 132/2017, astfel încât, în cauză, obligarea părţii responsabile civilmente la plata de despăgubiri civile este contrară acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte observă că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză întrucât, potrivit art. 2213 C. civ., asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale, ori, în speţă, suntem în prezenţa răspunderii civile obligatorii reglementate prin Legea nr. 132/2017, act normativ care reglementează expres situaţia răspunderii civile obligatorii, care, prin art. 25 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, reglementează acţiunea în regres a asigurătorului în cazul accidentului rutier produs cu intenţie coroborat cu dispoziţiile art. 26 din Normele Anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011 potrivit cu care asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul autovehiculului asigurat.

Înalta Curte arată că Decizia nr. 5/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu a luat în dezbatere şi nu a hotărât asupra problemei de drept constând în reţinerea accidentului rutier doar în situaţia producerii acestuia din culpă, aspectul menţionat fiind indicat în analiza unei alte chestiuni de drept cu privire la care s-a statuat prin respectiva decizie.

Referitor la hotărârile judecătoreşti ataşate cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte observă că în considerentele acestora nu s-a făcut o analiză a textelor legale invocate prin prezenta.

În consecinţă, în baza argumentelor prezentate, apreciem ca nefondate toate criticile formulate de recurenta parte responsabilă civilmente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, împotriva Deciziei penale nr. 263/A din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019.

Având în vedere soluţia de respingere a recursurilor promovate, şi în consecinţă reţinându-se culpa procesuală a celor doi recurenţi, în cauză devin incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 274 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 în baza cărora va fi obligat recurentul inculpat A. în solidar cu partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 2.500 RON către părţile civile I., prin reprezentant legal S., şi H., asistată de reprezentant legal S., cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în 1/2 din onorariu avocaţial.

Totodată, va fi obligată recurenta partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 2.500 RON către părţile civile I., prin reprezentant legal S., şi H., asistată de reprezentant legal S., cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în 1/2 din onorariu avocaţial.

În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen. în ref. la art. 274 alin. (3) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat A. în solidar cu partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat iar în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., va fi obligată recurenta parte responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, împotriva Deciziei penale nr. 263/A din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat A. în solidar cu partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 2.500 RON către părţile civile I., prin reprezentant legal S., şi H., asistată de reprezentant legal S., cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în 1/2 din onorariu avocaţial.

Obligă recurenta partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 2.500 RON către părţile civile I., prin reprezentant legal S., şi H., asistată de reprezentant legal S., cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în 1/2 din onorariu avocaţial.

Obligă recurentul inculpat A. în solidar cu partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta partea responsabilă civilmente N., prin mandatar legal SC O. SRL, la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2020.

GGC - GV