Tax Evasion Sentencing Limits: Validity of Penalty Below Statutory Minimum After One-Third Reduction Under Acknowledgment of Guilt

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 28 din data de 19 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., (…), la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a exercita o funcţie ce implică administrarea unei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale) şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatei pe durata executării pedepsei, exercitarea aceloraşi drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatei obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligată inculpata ca pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 100 zile, în cadrul Primăriei Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

Conform art. 93 alin. (5) C. pen., inculpata trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin prezenta hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă nu respectă măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse ori stabilite de lege.

În conformitate cu art. 19, art. 20 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 397 C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin ANAF, legal reprezentat de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi a fost obligată inculpata A. să plătească părţii civile suma de 1.438.736,52 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile fiscale aferente de la data săvârşirii faptelor şi până la data efectuării plăţilor.

În baza art. 249 alin. (1), (2), (5) şi (6) C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare ale inculpatei A., până la concurenţa sumei de 1.438.736,52 RON.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., rap. la art. 580 C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a unui număr de 969 facturi de achiziţii fictive şi chitanţele aferente aflate la dosar u.p.

Conform art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii definitive la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

(…)

În esenţă, prima instanţă a avut în vedere că, prin Rechizitoriul nr. x/2017 întocmit la data de 12.11.2019, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei A., trimisă în judecată în Dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale), în fapt reţinându-se că, în calitate de administrator de fapt al S.C. B. S.R.L., în perioada ianuarie 2013 - mai 2016, a dispus înregistrarea în evidenţa contabilă şi alte documente legale ale S.C. B. S.R.L. de operaţiuni fictive de achiziţie pe baza unui număr de 969 facturi fiscale, cu conţinut fictiv ce figurează a fi emise de S.C. C. S.R.L. (7 facturi fiscale), S.C. D. S.R.L. (54 facturi fiscale), S.C. E. S.R.L. (110 facturi fiscale), S.C. F. S.R.L. (669 facturi fiscale) şi S.C. G. S.R.L. (129 facturi fiscale), achiziţii care, în realitate, nu au existat, cu consecinţa diminuării masei impozabile şi taxabile, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor datorate bugetului de stat, cauzând un prejudiciu în cuantum de 1.438 736,52 RON, reprezentând 809 987,79 RON taxă pe valoarea adăugată şi 628 748,73 RON impozit pe profit (echivalent euro este de 319.194 euro).

Fiind audiată, inculpata A. a recunoscut că s-a ocupat exclusiv de administrarea societăţii şi că relaţiile comerciale desfăşurate de S.C. B. S.R.L. cu cei cinci furnizori nu reflectă realitatea, în sensul că în facturile fiscale emise nu sunt înscrise date reale. A mai relatat faptul că a dispus înregistrarea în actele contabile sau în alte documente legale ale S.C. B. S.R.L. a acestor achiziţii, pentru a putea justifica, ulterior, livrările de mărfuri şi servicii către beneficiarii societăţii. În realitate prestările/bunurile menţionate în facturile fiscale presupus emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. E. şi S.C. G. S.R.L., le-a procurat la negru de la diverse persoane fizice din ţară. De asemenea, mijloacele de transport trecute pe facturi sunt fictive, aceste autovehicule nu au transportat bunuri şi nu au prestat servicii pentru S.C. B. S.R.L. De regulă, mărfurile erau aduse de persoanele fizice de la care le cumpăra la adresa sa de domiciliu, sau la punctele de lucru ale S.C. B. S.R.L. Referitor la prestările de servicii inserate în facturile emise în numele celor 5 furnizori fictivi; aceste lucrări au fost efectuate cu utilaje ce erau închiriate la negru de la diverse persoane fizice, din localităţile unde erau executate lucrările beneficiarilor. Facturile şi chitanţele de plată aferente acestora, pretins emise de cele 5 societăţi comerciale, au fost completate de către H. din localitatea Costeşti, judeţul Argeş, în calitate de contabil al S.C. F. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L. şi de către alte persoane, ale căror date de stare civilă, inculpata nu le cunoaşte.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, declaraţia inculpatei dată în conformitate cu art. 375 şi art. 377 C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare corespunde pe deplin adevărului, din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală rezultând în mod indubitabil că inculpata se face vinovată de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută şi pedepsită de art. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale).

(…)

Împotriva sentinţei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul duratei pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale) şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În dezvoltarea motivului de apel s-a precizat că, în mod nelegal, prima instanţă a aplicat inculpatei o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, a cărei pedeapsă prevăzută de lege este închisoarea de la 7 ani la 13 ani, limite care, în urma reducerii reglementate de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., consecinţă a utilizării procedurii recunoaşterii învinuirii, ar fi generat o pedeapsă minimă de 4 ani şi 8 luni închisoare.

Prin Decizia penală nr. 589/A din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea împotriva Sentinţei penale nr. 28/19.02.2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, privind pe inculpata A. (…).

S-a desfiinţat în parte sentinţa şi rejudecându-se:

S-au înlăturat dispoziţiile art. 91 din C. pen., referitoare la suspendarea pedepsei sub supraveghere, cu toate consecinţele.

S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatei A., cu datele de stare civilă înainte indicate, de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare, care va fi executată în conformitate cu dispoziţiile art. 60 din C. pen., într-un loc de deţinere.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

(…)

Examinând sentinţa penală, în acord cu susţinerile procurorului, instanţa de apel a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale) este nelegală, întrucât minimul pedepsei închisorii care ar fi putut fi aplicat în condiţiile speţei (cu reţinerea cauzei legale de reducere reglementate de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) era egal cu 4 ani şi 8 luni închisoare.

În acest sens, Curtea a constatat că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale) este închisoarea de la 7 ani la 13 ani, iar contextul încuviinţării utilizării procedurii recunoaşterii învinuirii generează aplicarea unei reduceri a limitelor indicate cu o treime, respectiv o pedeapsă cuprinsă între 4 ani şi 8 luni şi 9 ani şi 8 luni închisoare.

Or, prima instanţa a aplicat o pedeapsă a închisorii de 3 ani închisoare, situată sub limita minimă incidentă, situaţie care impune reformarea hotărârii, cu majorarea pedepsei peste limita minima, dar apropiată de aceasta, justificată de coordonatele cauzei şi de necesitatea atingerii scopului-educativ preventiv al pedepsei.

Sub aspectul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepsei, observând cerinţele reglementate de art. 74 din C. pen., analizând în ansamblu, cu precădere gravitatea infracţiunii (dedusă din forma continuă, prejudiciul material însemnat nerecuperat, nici măcar în parte, deşi de la momentul epuizării faptei a trecut o perioadă mai mare de 4 ani, valorile sociale importante încălcate, perseverenţa infracţională materializată în perioada îndelungată în care inculpata a înregistrat în evidenţa contabilă operaţiuni fictive), însă şi circumstanţele personale, concretizate în lipsa antecedentelor penale, conduita procesuală sinceră adoptată în cursul procesului penal, Curtea s-a orientat către o sancţiune apropiată de minimul incident, apreciind că o durată de 5 ani închisoare este suficientă pentru realizarea funcţiilor pedepsei.

Totodată, pedeapsa închisorii urmează să fie executată în condiţiile art. 60 C. pen., în regim de deţinere, sub acest ultim aspect, durata stabilită, de 5 ani închisoare reprezentând un impediment în examinarea şi adoptarea unei forme de individualizare judiciară a executării pedepsei neprivativă de libertate.

În final, la examinarea din oficiu a cauzei, instanţa de apel nu a constatat alte aspecte care să justifice modificarea sentinţei apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 589/A din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, inculpata A. a declarat recurs în casaţie, la data de 02.11.2020, fiind invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

S-a susţinut că că pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 este stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, instanţa de apel neţinând cont de principiul aplicării legii penale mai favorabile şi nici de prevederile potrivit cărora pedeapsa trebuia să fie redusă cu o treime, urmare a judecării cauzei potrivit procedurii simplificate.

În acest sens, inculpata a arătat că a fost trimisă în judecată pentru infracţiunea de evaziune fiscală comisă în perioada ianuarie 2013 - mai 2016, iar forma actuală a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a intrat în vigoare la data de 19.03.2013; în opinia sa, în perioada ianuarie 2013 - 19.03.2013, dispoziţia invocată a avut aplicabilitate în vechea sa formulare, conform căreia, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 598/A din 08 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

În cauză, inculpata A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 este stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, s-a avut în vedere, în mod greşit, forma în vigoare la data de 19.03.2013 a dispoziţiilor menţionate, iar pe de altă parte, nu s-a ţinut cont de prevederile potrivit cărora pedeapsa trebuia să fie redusă cu o treime, urmare a judecării cauzei potrivit procedurii simplificate.

Dispoziţiile care reglementează cazul de casare invocat de recurenta inculpată sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică reţinută sau menţinută prin hotărârea atacată şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei.

Aşadar, cazul de casare invocat vizează situaţiile în care s-au produs erori în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale prevăzute de lege ori a tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

Rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

Examinând criticile formulate de către recurenta inculpată A., în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate.

În calea de atac a recursului în casaţie, instanţa poate analiza dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al judecării cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, în ipoteza în care s-a dispus judecarea cauzei în această procedură, iar în speţă, prin hotărârea definitivă de condamnare, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în primă instanţă, inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (969 acte materiale) şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Constatând că prima instanţă a aplicat inculpatei A. o pedeapsă cu închisoare situată sub limita minimă incidentă, instanţa de apel a majorat pedeapsa principală la 5 ani închisoare, stabilind că va fi executată în conformitate cu dispoziţiile art. 60 C. pen., într-un loc de deţinere.

Verificând dacă pedeapsa cu închisoare aplicată de instanţa de apel este în limitele prevăzute de lege sau în afara acestora (astfel cum invocă recurenta inculpată, susţinând că limitele de pedeapsă ce trebuiau avute în vedere sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în vigoare în perioada ianuarie 2013 - 19 martie 2013), Înalta Curte notează, prioritar, că inculpata A. a fost condamnată pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în formă continuată, actele materiale fiind săvârşite în perioada ianuarie 2013 - mai 2016 (potrivit situaţiei de fapt reţinute, cu titlu definitiv, de instanţa de apel, ce nu poate face obiectul cenzurii în recurs în casaţie); ca atare, faţă de data încetării activităţii infracţionale, mai 2016 - acesta fiind momentul în raport de care se determină legea penală aplicabilă - limitele de pedeapsă ce trebuie avute în vedere sunt cele stabilite de dispoziţiile legale menţionate, în forma aflată în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.

Prin urmare, se constată că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 53/2013 (în vigoare începând cu 22 martie 2013): (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Aşadar, în contextul celor relevate, Înalta Curte constată că, în cauză, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpata A. este închisoarea de la 7 ani la 13 ani, iar prin reţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, astfel că limita minimă a pedepsei cu închisoarea ce se are în vedere este de 4 ani şi 8 luni.

Ca atare, pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită de instanţa de apel este legală, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi cauza de reducere a pedepsei reglementată de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 589/A din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 589/A din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2021.

GGC - NN