Extradition procedural flaws in requested state do not impede execution of domestic prison sentence under CCP

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Totodată, în temeiul art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 302/2004, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recunoaştere pe cale incidentală a Sentinţei civile nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Curţii de Apel Antananarivo - Tribunalul de Primă Instanţă Antananarivo, definitivă la 09 octombrie 2020.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând, cu prioritate, susţinerile reprezentantului Ministerului Public cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei la executare formulate, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., având în vedere că aspectele invocate de persoana condamnată A. în cadrul Dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (soluţionat prin Sentinţa penală nr. 259/F din 09 decembrie 2019, definitivă prin Decizia penală nr. 56 din 23 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), în care s-a solicitat constatarea nulităţii procedurii de extrădare, sunt diferite de cele ce formează obiectul prezentului dosar (ce vizează analizarea consecinţelor asupra privării de libertate la acest moment în contextul în care autorităţile malgaşe au recunoscut faptul că dispoziţiile legii statului solicitat nu au fost respectate cu ocazia extrădării în România).

Pe fondul contestaţiei la executare, Curtea a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost condamnat A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., şi 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., rezultând o pedeapsă de 9 ani închisoare. A fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 269/2017 din 07 februarie 2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

S-a mai arătat că, prin încheierea din 09 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, definitivă prin necontestare, s-au constatat îndeplinite condiţiile pentru a se solicita extrădarea condamnatului A. în procedura prevăzută de art. 65 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, după informarea transmisă privind localizarea acestuia pe teritoriul Republicii Madagascar. Ulterior, s-a urmat procedura extrădării active, Ministerul Justiţiei fiind autoritatea competentă să întocmească şi să transmită cererile de extrădare (art. 63 din Legea nr. 302/2004) către autorităţile din Republica Madagascar, iar, la data de 20 mai 2019, condamnatul a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova. Întrucât între România şi Republica Madagascar nu există o convenţie internaţională, cooperarea judiciară s-a realizat în virtutea curtoaziei internaţionale.

Curtea a apreciat că susţinerile contestatorului condamnat sunt fondate în ceea ce priveşte nerespectarea legii statului solicitat în cursul procedurii de extrădare, având în vedere că, aşa cum rezultă din adresa transmisă de Ministerul Justiţiei din Republica Madagascar către Ministrul Justiţiei din România, extrădarea cetăţeanului român A. ar fi trebuit să fie judecată într-o şedinţă. În acest sens, s-a observat că, prin Sentinţa civilă nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul de primă instanţă Antananarivo, definitivă la 09 octombrie 2020 (care, însă, nu poate fi recunoscută conform art. 147 din Legea nr. 302/2004), s-a statuat că extrădarea trebuia să facă obiectul unei audieri publice contradictorii în faţa instanţei competente teritorial, persoana extrădabilă având dreptul la recurs, context în care, constatându-se că a avut loc un viciu de procedură, au fost anulate autorizaţiile de deplasare a funcţionarilor români din datele de 14 şi 18 mai 2019 şi ordinul de extragere din 19 mai 2019, iar părţile fiind repuse în situaţia anterioară. Prin aceeaşi hotărâre civilă, s-a arătat că A. a fost arestat la data de 08 mai 2019, fiind deferit ulterior Parchetului de pe lângă Tribunalul de primă instanţă din Antananarivo în vederea extrădării sale către România. La 14 mai 2019 a fost emis de către procuror un mandat de depunere (4259-RP/2019), iar prin ordinul de ieşire sub escortă din 19 mai 2019 procurorul a ordonat penitenciarului să îl predea pe A. trimişilor români. La data de 20 mai 2019, ora 21:00, contestatorul a fost predat Penitenciarului Rahova, fiind încarcerat până în prezent.

Instanţa de fond a observat că, în esenţă, contestatorul condamnat a susţinut că nelegalitatea procedurii de extrădare şi nelegalitatea deţinerii sale în vederea extrădării din perioada 08 mai 2019 - 20 mai 2019 pe teritoriul Republicii Madagascar afectează legalitatea privării de libertate începând cu data de 20 mai 2019 la zi, iar acest aspect ar constitui o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Analizând aceste susţineri, inclusiv din perspectiva art. 5 par. 1 lit. a) şi f) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Curtea a apreciat că nu pot fi primite alegaţiile contestatorului condamnat în sensul menţionat, întrucât mandatul naţional de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Curtea de Apel Bucureşti în baza Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a aceleiaşi instanţe, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi, fiind vorba de o condamnare pronunţată de către un tribunal competent, nu se poate reţine existenţa unei împiedicări la executare. Sub acest aspect, a subliniat că executarea hotărârii se face conform C. proc. pen., care stabileşte imperativ şi situaţiile în care poate avea loc punerea în libertate a condamnatului din executarea unui mandat de executare a pedepsei închisorii înainte de termen, aşa încât în această materie nu sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală invocate de contestator.

Curtea a constatat că solicitările apărării formulate în cadrul contestaţiei la executare nu au o bază legală. Astfel, s-a observat că, prin cererea de anulare a actualului mandat de executare a pedepsei închisorii, cu consecinţa emiterii unui nou mandat, care, însă, să fie pus în executare doar după trecerea a 45 de zile de la punerea în libertate, apărarea a încercat să determine aplicarea în speţă a unor instituţii din Legea nr. 302/2004 care nu au nicio legătură cu executarea pedepsei închisorii, precum regula specialităţii, cu ignorarea dispoziţiilor art. 555 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care sunt imperative şi nu permit nicio excepţie, în conformitate cu care, în ipoteza în care cel condamnat se află în libertate, în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătorul delegat cu executarea emite atât mandatul de executare a pedepsei închisorii, cât şi un ordin prin care se interzice acestuia să părăsească ţara.

S-a arătat că nici cea de-a doua variantă propusă de contestatorul condamnat, de a fi repus în situaţia anterioară, respectiv de a fi transferat pe teritoriul Republicii Madagascar (în stare de deţinere), nu are o bază legală, de vreme ce nu există o cerere din partea autorităţilor judiciare malgaşe de parcurgere a procedurii speciale a extrădării din România în Republica Madagascar (întemeiată pe prevederile art. 36 - art. 60 din Legea nr. 302/2004).

Trecând peste faptul că Republica Madagascar nu este parte la Convenţia europeană a drepturilor omului, în urma analizării jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, instanţa de fond a arătat că nu a identificat nicio hotărâre în care să se fi constatat că detenţia întemeiată pe dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. f) din Convenţie nu este legală, iar această nelegalitate se repercutează asupra detenţiei în statul solicitant bazată pe dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie, ci dimpotrivă, în toate cazurile statul solicitat a răspuns pentru privarea nelegală de libertate în vederea extrădării. Ca urmare, s-a apreciat că nemulţumirile contestatorului condamnat cu privire la nelegalitatea detenţiei sale pe teritoriul Republicii Madagascar pot fi valorificate doar în faţa autorităţilor judiciare din această ţară.

Raportându-se la cele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în cauza Öcalan c. Turcia (46221/99 din 12 mai 2005), care prezintă similarităţi cu prezenta speţă, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, contestatorul condamnat a fost urmărit internaţional în vederea executării unei pedepse de 9 ani închisoare, că Interpol l-a identificat pe teritoriul Republicii Madagascar şi a fost demarată de către România procedura de extrădare activă, că între cele două ţări nu există un tratat de extrădare, dar în virtutea curtoaziei internaţionale statul malgaş a fost de acord cu extrădarea, precum şi că oficialilor români li s-a permis să intre pe teritoriul Republicii Madagascar pentru a-l prelua pe condamnat, conform autorizaţiilor emise. Prin urmare, s-a arătat că, dacă în lipsa unei proceduri de extrădare Curtea europeană a drepturilor omului nu a considerat că art. 5 parag. 1 din Convenţie ar fi fost încălcat, cu atât mai mult nu s-ar putea aprecia că o procedură viciată în statul solicitat ar constitui o privare nelegală de libertate, în condiţiile în care aceasta se întemeiază pe un mandat naţional de executare a pedepsei închisorii. În niciun caz nu se poate vorbi despre încălcarea de către autorităţile române a suveranităţii Republicii Madagascar, ţinând seama că oficialii români care l-au preluat pe contestatorul condamnat au avut această permisiune şi în condiţiile în care nu a existat niciun conflict diplomatic între cele două state. În speţă, nu există niciun dubiu că extrădarea condamnatului a fost rezultatul cooperării judiciare dintre România şi Republica Madagascar.

În consecinţă, Curtea a constatat că nu există vreo împiedicare la executarea Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nefiind incidente dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Totodată, având în vedere că Sentinţa nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanţă Antananarivo, definitivă la 09 octombrie 2020, este una civilă, prin care nu s-a soluţionat, aşadar, un conflict de drept penal, respectiv nu a vizat o acuzaţie penală, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de recunoaştere a acesteia pe cale incidentală, apreciind că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, care are ca obiect de reglementare cooperarea judiciară în materie penală.

Împotriva Sentinţei penale nr. 53 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A., precizând că va depune motivele printr-un memoriu separat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind repartizată aleatoriu, în sistem informatizat, Completului nr. 4 pentru termenul de judecată din 15 aprilie 2021.

La data de 13 aprilie 2021, contestatorul condamnat A., prin apărători aleşi, a depus, la dosar, o cerere de recuzare a membrilor prezentului complet de judecată, aceasta fiind respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 15 aprilie 2021.

În şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021, după ce, în prealabil, Înalta Curte i-a adus la cunoştinţă consecinţele manifestării de voinţă, contestatorul condamnat A., personal, în prezenţa apărătorului său ales, a precizat că înţelege să îşi retragă contestaţia declarată împotriva Sentinţei penale nr. 53 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, aspect consemnat ca atare în practicaua acestei hotărâri.

Faţă de această manifestare de voinţă, examinând dispoziţiile legale incidente, se constată că art. 4251 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 597 C. proc. pen., face trimitere la prevederile art. 415 C. proc. pen., text de lege care prevede posibilitatea apelantului de a-şi retrage calea de atac promovată.

Ca atare, având în vedere că retragerea căii de atac s-a făcut de către contestator, personal, în prezenţa apărătorului său ales, până la închiderea dezbaterilor, Înalta Curte urmează a lua act de manifestarea de voinţă expresă a condamnatului A. în sensul retragerii contestaţiei formulate.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că se află în culpă procesuală, contestatorul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea contestaţiei formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 53 din 04 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2021.

GGC - NN