Constitutional challenge to witness protection statute rejected for seeking legislative amendment rather than establishing constitutional contradiction

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 raportat la art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţia României, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

La dosarul cauzei se află cererea inculpatului A. prin care învederează - organului de urmărire penală că, la data de 12 mai 2020 a formulat un denunţ către DIICOT, formându-se Dosarul penal nr. x/2020, care în prezent se află pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

De asemenea, la dosarul cauzei se află procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor martorului.

În cauză, Curtea la cererea apărării a solicitat în mod repetat, astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sa comunice care este stadiul cercetărilor, în Dosarul nr. x/2002 ca urmare a denunţului formulat de inculpatul A.

Prin adresele depuse la dosar, Parchetul a comunicat că, nu s-a materializat până în prezent denunţul formulat, printr-o acuzaţie penală in personam.

Pentru termenul de judecată din data de 12 martie 2021, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin Adresa din 1 martie 2021 a comunicat că, în Dosarul penal nr. x/2020 se efectuează cercetări de către organul de cercetare penală din cadrul DGPMB - Poliţia Sectorului 5 - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice, cercetări care până în acest moment nu au condus la efectuarea în continuare a urmăririi penale fără nicio persoană.

Prin excepţia invocată, privitoare la neconstituţionalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002, "tragerea la răspundere penală", motivat de faptul că nu este prevăzut un termen pentru care organul de urmărire penală sa dispună o soluţie în cauză cu privire la denunţul formulat, Curtea a constatat că de fapt se urmăreşte modificarea legii.

Curtea Constituţională a României a respins în mod constant ca inadmisibile excepţiile invocate, prin care, criticându-se lipsa unei dispoziţii legale cu conţinutul dorit de autorii excepţiilor, s-a urmărit modificarea legii.

Astfel, Curtea Constituţională a României a motivat în aceste cazuri că, prin natura sa nu este un legiuitor pozitiv şi că, numai organul legiuitor are competenţa de a adopta, modifica sau completa legile, invocând în acest sens prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la Decizia nr. 4/2002 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept: dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., invocată de către apărare cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale a constatat următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4/2020 (completul DCD/P) a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi în consecinţă, a stabilit că, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Or, prin invocarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în faza de judecată a apelului, sunt încălcate dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997, republicată.

Împotriva acestei încheieri inculpatul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "tragerea la răspundere penală", inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002, motivat de faptul că nu este prevăzut un termen în care organul de urmărire penală să dispună o soluţie în cauză cu privire la denunţul formulat.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurenţii inculpaţi, în faţa Curţii de Apel Timişoara şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 342 din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

În concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "tragerea la răspundere penală", inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002, motivat de faptul că nu este prevăzut un termen în care organul de urmărire penală să dispună o soluţie în cauză cu privire la denunţul formulat. Or, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Or, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga un termen în interiorul căruia procurorul să dispună o soluţie referitoare la un denunţ formulat în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.

În fapt, nu se critică conţinutul normei legale, ci lipsurile sale, fapt care echivalează cu o solicitare de completare a acesteia, în sensul de a se indica expres un termen până la care organul de cercetare penală să dispună o soluţie pentru denunţul formulat de inculpat. O asemenea solicitare nu intră însă în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, din care se reţine Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

"Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva Încheierii din data de 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2021.

Procesat de GGC - LM