Inadmissibility of criminal revision against appellate rulings that did not resolve the merits of the case

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, la data de 8 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, petentul A. a solicitat revizuirea următoarelor hotărâri judecătoreşti:

- Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauza nr. 4567/89/2012, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi a fost obligat recurentul la plata către stat a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

- Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul x/2017, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală;

- Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauza nr. 20/45/2019 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 a Curţii de Apel Iaşi. Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Revizuentul A. a solicitat admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea în tot a Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 a ÎCCJ, pronunţate în Dosarul nr. x/2012, a Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 a ÎCCJ pronunţate în Dosarul nr. x/2017 şi a Încheierii nr. 185/RC din 17 mai 2019 a ÎCCJ pronunţate în Dosarul nr. x/2019.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 6, art. 90, art. 94, art. 280, art. 281 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen., art. 21, art. 23 alin. (12) şi art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A fost obligat recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că poate să verifice dacă, fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare întruneşte, în raport cu norma de incriminare, elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă (în acest sens, Decizia nr. 164/RC din 17 mai 2015 şi Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Astfel, Înalta Curte nu a primit susţinerile inculpatului potrivit cărora infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. anterior a fost dezincriminată în actuala reglementare, dispoziţiile art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. nu mai prevăd ca element material "inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii sau executării unui contract."

S-a precizat că problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei şi nu aplicarea legii penale de dezincriminare. Înlăturarea elementului circumstanţial agravant, ca urmare a intervenirii unei legi noi, conduce la abrogarea formei calificate, şi nu la dezincriminarea faptei.

A fost subliniat că, în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, nu au intervenit modificări în C. pen. actual faţă de C. pen. din 1969, astfel că nu este incident art. 4 din C. pen. referitor la aplicarea legii de dezincriminare şi nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi.

S-a precizat că înşelăciunea constituie infracţiune potrivit legii noi, astfel că în mod corect instanţa de apel a verificat incidenţa art. 5 din C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), comparând efectele legii în vigoare la data faptei, cu efectele legii în vigoare la data soluţionării apelului, asupra situaţiei juridice a persoanelor acuzate. Compararea efectelor formei simple a infracţiunii în legile în vigoare ar fi echivalentă cu aplicarea unei lex tertia (Decizia nr. 30 din 16 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

A fost menţionat că dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. anterior îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. actual, astfel că soluţia de condamnare a inculpatului A. apare ca legală.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, circumscris pct. 12 al art. 438 din C. proc. pen. şi care vizează împrejurarea că instanţa de apel i-a aplicat inculpatului o pedeapsă complementară care nu este prevăzută de legea penală, respectiv interdicţia de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, Înalta Curte a constatat că inculpatului A. i s-a aplicat pe o perioadă de 5 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 241/2005, respectiv nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţii comerciale, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.

Astfel, inculpatului nu i s-a aplicat o pedeapsă complementară prevăzută de o normă extrapenală, respectiv art. 12 din Legea nr. 241/2005, ci o pedeapsă complementară prevăzută de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior coroborate cu dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 241/2005 ce instituie un caz de nedemnitate pentru persoanele care au săvârşit infracţiuni de înşelăciune.

Referitor la cel de-al treilea motiv al recursului în casaţie invocat de inculpat, respectiv că instanţa de apel a reţinut circumstanţa atenuantă personală prevăzută de art. 74 alin. (2) din C. pen. doar pentru infracţiunile de înşelăciune în convenţii şi instigare la înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, deşi trebuia aplicată pentru toate faptele săvârşite de inculpat, Înalta Curte a constatat că aplicarea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior doar în raport de cele două infracţiuni a fost avută în vedere de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel exclusiv ca o favoare făcută inculpatului în cadrul procesului de individualizare, luându-se în considerare cuantumul pedepsei rezultante ce urma a fi executat prin raportare la aplicarea tuturor instituţiilor de drept penal ce ar fi putut influenţa pedeapsa finală rezultantă de executat.

Diferenţa majoră ce a influenţat cuantumul pedepsei rezultante de executat în ceea ce îl priveşte pe recurentul inculpat derivă din aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) din C. pen. anterior care se referă strict la ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (5) din C. pen. anterior şi care permite o individualizare cu efecte mai favorabile recurentului decât dacă i s-ar fi aplicat acestuia legea penală nouă, care deşi prevede limite de pedeapsă mai reduse, prin obligativitatea instituită de dispoziţiile art. 39 din C. pen. ce impun aplicarea unui spor, ar fi condus la o pedeapsă rezultantă mai gravă.

Ca atare, s-a apreciat că aplicarea circumstanţelor atenuante strict pentru aceste două infracţiuni au constituit un beneficiu juridic de care inculpatul s-a bucurat în cadrul procesului de individualizare.

Prin Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2012.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi motivele invocate de contestator, în susţinerea contestaţiei la executare, a constatat că, de fapt, contestatorul îşi manifestă nemulţumirea cu privire la judecarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2012 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 prin care s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi.

De asemenea, s-a precizat că, pe calea contestaţiei la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, iar motivele invocate de contestator nu se circumscriu dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât nu vizează o nelămurire a hotărârii pe care contestatorul o execută sau vreo împiedicare la executare.

Prin Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către recurentul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a apreciat că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18 şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22).

Din examinarea cererii de recurs în casaţie formulate în cauză, s-a constatat că nu sunt respectate dispoziţiile art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. întrucât inculpatul A. a mai formulat o cerere de recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri, Decizia penală nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, recurs în casaţie ce a fost soluţionat prin Decizia penală nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2012 prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Prin sentinţa penală nr. 19 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. x/2019, în temeiul prevederilor art. 47 raportat la art. 40 alin. (3) din C. proc. pen., s-a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei, invocate de revizuentul A. şi, în consecinţă, în temeiul prevederilor art. 50 raportat la art. 458 din C. proc. pen., s-a declinat, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de A., privind revizuirea Încheierii nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a Deciziei penale nr. 94/RC din 3 martie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Deciziei penale nr. 604/RC din 9 iunie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat pentru soluţionarea prezentei cauze, au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., suma de 313 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, a rămas în sarcina statului şi s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 6 ianuarie 2021, sub nr. x/2019.

La data de 14 martie 2021, revizuentul A. a formulat precizări la cererea de revizuire, solicitând admiterea în principiu a cererii de revizuire invocând, în drept, dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen., iar pe fond, desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti supuse revizuirii, rejudecarea acestora de Tribunalul Vaslui, pentru a beneficia de un proces echitabil.

În esenţă, revizuentul a apreciat că, sub aspectul primului motiv invocat, respectiv art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a înţeles să invoce nulitatea Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra cererilor depuse de recurent, în completarea cererii de recurs în casaţie întemeiate pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., precum şi a cererii de suspendare a executării pedepsei, întemeiate pe dispoziţiile art. 441 din acelaşi cod. A precizat că faptele noi dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare, Sentinţa nr. 493 din 22 decembrie 2014, definitivă prin decizia nr. 433 din 3 iunie 2016.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de revizuire invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuentul a solicitat admiterea în principiu a cererii de revizuire şi, pe fond, rejudecând recursul în casaţie, trimiterea Dosarului nr. x/2012 la instanţa de fond pentru rejudecarea cauzei.

A fost invocată Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată. A precizat revizuentul că a fost condamnat atât pentru infracţiunea predicat, cea de înşelăciune, cât şi pentru spălare de bani, iar decizia Curţii Constituţionale a statuat că "reţinerea, ca infracţiune distinctă, respectiv infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a oricăreia dintre faptele de dobândire, deţinere şi respectiv folosire de bunuri care provin din săvârşirea unor infracţiuni, în sarcina subiectului activ al infracţiunii din care provin bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru săvârşirea aceloraşi fapte".

Pe de altă parte, în susţinerea cererii de revizuire, revizuentul A. a invocat Decizia din 17 februarie 2021, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, în raport de această decizie, revizuentul a susţinut că Sentinţa civilă nr. 1762 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău, care este definitivă şi irevocabilă, are autoritate de lucru judecat şi în ceea ce priveşte latura penală, începând cu 17 februarie 2021.

Astfel, a concluzionat revizuentul că, în cauza 4567/89/2012, încălcarea dispoziţiilor constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate altfel decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În susţinerea cererii de revizuire au mai fost invocate de revizuent Deciziile nr. 356 din 25 iunie 2014 şi nr. 11 din 15 ianuarie 2015 ale Curţii Constituţionale, Legea nr. 63/2012, făcând trimitere la art. 1182 alin. (2) lit. a) din C. pen. din 1969, care sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012. S-a precizat astfel, că s-a procedat în mod ilegal la sechestrarea bunurilor la data de 2 aprilie 2012 (teren, autoturism, recipiente cu băuturi alcoolice, sume de bani) în raport de decizia constituţională amintită.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen., art. 459 din C. proc. pen., art. 23 alin. (12), art. 21, art. 24, art. 44 şi art. 52 din Constituţie, precum şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a invocat, în temeiul art. 280 din C. proc. pen., nulitatea absolută. În temeiul art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat desfiinţarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi pentru soluţionarea cererii de contestaţie în anulare, aşa cum a fost formulată şi motivată de acesta, şi nu cerere de recurs în casaţie. În drept, a invocat dispoziţiile art. 280, art. 436, art. 437 şi art. 439 din C. proc. pen., precum şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ce priveşte Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea deciziei şi rejudecarea contestaţiei la executare.

În temeiul dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen. raportate la art. 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţiile de nelegalitate ale Sentinţei nr. 493 din 22 decembrie 2014, nr. 433 din 3 iunie 2016 şi nr. 604 din 9 iunie 2017.

În drept, a invocat art. 6, art. 43 şi urm., art. 52, art. 598 lit. b) şi c), art. 498 din C. proc. pen., art. 34, art. 35 din Legea nr. 253/2013, art. 23 alin. (7), art. 21, art. 24, art. 44, art. 53 din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 237 alin. (6), (7), (8) şi (10) din Legea nr. 31/1990, art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din C. proc. pen.

Examinând cererea de revizuire formulată de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 din C. proc. pen. şi numai în cazurile prevăzute de art. 453 din acelaşi cod, singurele apte să conducă la o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 452 din C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă ori numai cu privire la o parte dintre fapte şi făptuitori, din conţinutul acestui text legal rezultând că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti care conţin o rezolvare a acţiunii penale, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt şi de drept, pe care le conţin hotărârile judecătoreşti.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi formulată numai în condiţiile şi în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Atât din conţinutul prevederilor anterior menţionate, cât şi din cuprinsul alin. (2) - (5) ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 453 alin. (1) din C. proc. pen. constituie motive de revizuire, rezultă că, sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.

Înalta Curte reţine că prezenta cerere de revizuire priveşte Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012, a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori; Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2012; încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Aşadar, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că hotărârile vizate prin cererea de revizuire nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 452 din C. proc. pen., deoarece nu conţin o rezolvare a fondului cauzei, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra raportului juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal, nefiind rezolvată vreo acţiune penală şi nefiind pronunţată vreuna din soluţiile prevăzute în art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal (în acest sens, decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii).

Ca urmare, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive, prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, este inadmisibilă.

În materie penală, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate în condiţiile strict prevăzute de normele de procedură. C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

În aceste condiţii, evaluarea punctuală a cazurilor evocate este superfluă.

Pe de altă parte, din lecturarea cererii de revizuire formulată în cauză, Înalta Curte constată că nu este incident vreunul dintre cazurile de revizuire expres reglementate de art. 453 din C. proc. pen.

Simpla nemulţumire a revizuentului faţă de hotărârile instanţelor criticate în cauză, solicitând rejudecarea cauzelor, nu poate constitui motiv de revizuire.

În ceea ce priveşte invocarea Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei, revizuentul a arătat că s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa prin chiar sentinţa de condamnare. Se constată că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru incidenţa cazului de revizuire prevăzut la lit. f) a art. 453 din C. proc. pen., întrucât decizia Curţii Constituţionale nu a fost ridicată în cauza în care s-a pronunţat soluţia de condamnare, încadrarea juridică fiind în prezent intrată în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2012, Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunţate în Dosarul nr. x/2019 şi Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul revizuent A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 627 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2012, Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2019 şi Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Obligă recurentul revizuent A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 627 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.

Procesat de GGC - LM