Drunk driving acquittals upheld and one acquittal reclassified as act not criminal; aiding-offender acquittal affirmed.

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 109 din data de 19 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prev. de art. 336 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Inculpatul B. în calitatea sa de agent de poliţie a fost direcţionat prin dispecerat la data de 07.08.2015, în jurul orelor 23:00 pentru cercetarea unui accident de circulaţie. Urmare a prezentării la faţa locului inculpatul B. alături de numitul C. au luat măsurile legale care se impuneau într-o astfel de situaţie, respectiv inculpatul B. a identificat persoanele implicate în accident, a procedat la testarea cu aparatul alcooltest a inculpatului A. şi a martorei D. şi ţinând cont că doar în cazul inculpatului A. s-a constatat un rezultat al alcoolemiei de 0,75 mg/l alcool pur în aerul expirat, doar acesta a fost condus de inculpatul B. la unitatea spitalicească în vederea prelevării de probe biologice.

La faţa locului au fost prezente iniţial persoanele implicate în accident şi martorul E., ulterior prezentându-se la faţa locului şi martorii F., G. şi H., alături de alte persoane şi reprezentanţi ai presei.

Din analiza probelor administrate, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., Curtea a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta a acţionat în maniera de a-l favoriza în vreun fel pe inculpatul A. în scopul îngreunării cercetărilor sau a împiedicării tragerii la răspundere penală a acestuia, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1)lit. c) C. proc. pen., respectiv nu există probe cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

Dincolo de neconcordanţele evidente existente în declaraţiile martorilor cu privire la dovedirea cu certitudine a împrejurării că inculpatul B. a cunoscut de la momentul primelor cercetări calitatea de avocat a inculpatului A., s-a menţionat împrejurarea că deşi acuzarea a încercat în mod constant să dovedească vreo legătură între cei doi în sensul că s-ar fi cunoscut anterior, acest aspect nu a rezultat din nici un mijloc de probă administrat.

Punctual, cu privire la acţiunile sau din acţiunile care i-au fost imputate de către acuzare inculpatului B., Curtea a reţinut în primul rând că neaudierea nemijlocită a inculpatului A. în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei nu constituie un indiciu în sensul intenţiei de favorizare (prin omisiunea sau ascunderea calităţii de avocat al acestuia, apărările în acest sens ale inculpatului B. fiind pertinente, la acel moment procesual urmărirea penală fiind începută doar in rem, nemaiimpunându-se ulterior începerea urmăririi penale in personam raportat la rezultatul buletinului de analiză toxicologică).

Totodată, din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei a reieşit că persoanele implicate în accident şi aparţinătorii acestora au fost ţinuţi deoparte la momentul testării inculpatului cu aparatul alcooltest, în principal, de colegii inculpatului B., poliţiştii spunându-le că urmează a fi chemaţi la sediul poliţiei pentru declaraţii suplimentare.

În continuare, Curtea a reţinut faptul că acuzarea practic se bazează pe existenţa unei conivenţe infracţionale între cei doi inculpaţi, conivenţă care nu a fost dovedită în nici un fel, neputându-se demonstra nici măcar că cei doi inculpaţi se cunoşteau sau că ar fi existat între ei vreo înţelegere de încercare de inducere în eroare a organelor judiciare, respectiv a procurorului competent din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei. Dincolo de faptul că existenţa vreunei înţelegeri în acest sens dintre cei doi inculpaţi nu a fost probată prin nici un mijloc de probă, favorizarea făptuitorului neputându-se realiza fără legătura subiectivă dintre acesta şi favorizator, acuzarea practic a operat cu prezumţia că în mod automat procurorul căruia i-ar fi revenit spre soluţionare dosarul ar fi dispus clasarea cauzei exclusiv pe probele existente la dosar, respectiv pe baza buletinului de analiză toxicologică care a indicat o valoare de alcoolemie în sânge sub 0,80 g‰, fără a mai audia făptuitorul şi fără a mai dispune eventual completarea probatoriului, inclusiv prin efectuarea unei expertize de calcul retroactiv al alcoolemiei.

S-a reţinut că nu se poate concluziona că realizarea intereselor justiţiei într-o speţă concretă nu se putea realiza decât prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ci în mod evident împiedicarea efectuării de cercetări trebuie să se raporteze la Ministerul Public în general. Pe cale de consecinţă, se impunea ca activitatea în concret reproşată inculpatului să fie aptă în sine să împiedice efectuarea de cercetări de către oricare dintre organele judiciare, altfel s-ar accepta ideea că activitatea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmaţiei şi a procurorului care a supravegheat urmărirea penală nu ar fi avut aceeaşi aptitudine.

Faţă de particularităţile cauzei, o eventuală imposibilitate de stabilirea a alcoolemiei printr-o probă ştiinţifică nu are legătură cu faptele reproşate inculpatului, presupusa contaminare a probelor de sânge fiind un element exterior pe care inculpatul B. nu avea cum să-l prevadă şi care a vizat infracţiuni pentru care s-a dispus disjungerea cauzei. Sub acest aspect nu au fost primite susţinerile acuzării, cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, în sensul că inculpatului B. i-ar fi imputabile în vreun fel aceste împrejurări.

S-a constatat că o astfel de acuzaţie nu a fost formulată în mod oficial, iar în al doilea rând aceasta a fost formulată faţă de alte persoane, nici până în prezent nefiind formulată vreo învinuire certă în acest sens şi care eventual să aibă vreo legătură cu persoana inculpatului B. (ca de altfel, nici cu persoana inculpatului A.).

Pe de altă parte, calitatea de avocat în speţă, nu este elementul în raport de care trebuia analizată existenţa faptei. Infracţiunea nu este una cu subiect activ special, iar cunoaşterea sau necunoaşterea calităţii de avocat nu influenţează existenţa sau inexistenţa faptei. Din această perspectivă deşi întreaga probaţiune s-a canalizat în această direcţie, în realitate parchetul nu a reuşit să facă dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a cunoscut această calitate şi modul în care această eventuală cunoaştere se reflecta asupra existenţei faptei imputate coinculpatului A..

Aşa cum s-a arătat anterior, Curtea a apreciat ca fiind veridice afirmaţiile inculpatului B. în sensul că a aflat abia de la procurorul de caz că inculpatul A. are calitatea de avocat, astfel explicându-se declaraţiile luate persoanelor vătămate ulterior întocmirii referatului cu propunere de clasare. În plus, soluţia aparţinea exclusiv procurorului de caz care a şi dispus declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

S-a mai reţinut de către instanţa de fond că, mergând pe teoria acuzării şi admiţând prin absurd faptul că inculpatul B. a cunoscut de la început calitatea de avocat a inculpatului A., aşa cum starea de fapt a fost expusă şi dovedită ar putea fi vorba cel mult de o tentativă de favorizare a făptuitorului care potrivit legii, nu se pedepseşte.

În logica acuzării, această tentativă ar fi constat în ascunderea faţă de procurorul desemnat cu supravegherea a calităţii de avocat a inculpatului A., omisiune care ar fi avut cu certitudine ca şi consecinţă, adoptarea unei soluţii de clasare de către un organ necompetent din punct de vedere al calităţii subiectului activ al infracţiunii prevăzute de art. 336 C. pen.

A îmbrăţişa teoria acuzării este echivalent cu a admite implicit faptul că procurorul din cadrul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei ar fi adoptat automat o soluţie de clasare, fără a mai efectua aşa cum am mai arătat anterior, nici un alt act de urmărire penală, în cauză.

În acest context, Curtea a apreciat că nu este necesară în cauză audierea doamnei procuror I., cea care a procedat la declinarea de competenţă a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, raportat la împrejurarea că succesiunea evenimentelor a confirmat ipoteza expusă de către inculpatul B., în sensul că a aflat abia după întocmirea referatului de clasare de la procurorul de caz care ştia din alte împrejurări faptul că inculpatul A. este avocat. Acest lucru este dovedit şi de faptul că procurorul de caz a procedat la verificarea listei celor înscrişi în tabelul avocaţilor din cadrul Baroului Maramureş, unde a fost identificat inculpatul A. şi a şi procedat la declinarea dosarului, fără a mai audia făptuitorul pentru verificarea datelor personale în vederea stabilirii identităţii dintre persoana înscrisă în acel tabel şi inculpat.

Chiar şi aşa să fi stat lucrurile, respectiv că inculpatul B. ar fi cunoscut calitatea de avocat a inculpatului A., Curtea a apreciat că, în primul rând, în caz că exista un puternic dubiu asupra împrejurării că având cunoştinţă de această calitate, inculpatul B. ar fi acţionat cu intenţia directă de a-l favoriza pe acesta în sensul îngreunării cercetărilor sau de a-l scăpa de răspunderea penală, cum susţine acuzarea.

Raţionamentul anterior a fost expus raportat la structura pe care s-a întemeiat acuzarea, structură care nu numai că are la bază simple bănuieli, supoziţii, ipoteze, prezumţii nesprijinite de vreun element concret, dar şi insistă într-o manieră repetitivă în a considera probat faptul că inculpatul B. cunoştea calitatea de avocat a inculpatului A..

Curtea a apreciat că acuzarea nu a reuşit să ducă până la capăt acest raţionament, fiind în imposibilitatea de a dovedi faptul că această omisiune ar fi condus, implicit şi implacabil la o soluţie de clasare a cauzei, raţionament ce are ca şi premisă, în mod indubitabil, ipoteza unei eventuale neglijenţe a procurorului de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a susţinut în mod constant că valoarea gradului de alcoolemie relevată în buletinul de analiză toxicologică nu corespundea normelor specifice din Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului Justiţiei şi contrazicea rezultatul alcooltestului, rezultat aflat la dosarul cauzei. De altfel, chiar şi în concluziile orale s-a susţinut că demersurile inculpatului B. au fost toate destinate unui singur scop, respectiv ca dosarul să nu fie instrumentat conform competenţei materiale şi in personam de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, întrucât procurorii ar fi putut avea o altă opinie cu privire la probaţiunea din dosarul cauzei şi interpretarea acestuia, lucru care s-a şi întâmplat.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a considerat că un astfel de raţionament diferit de cel al acuzării nu constituie sub nicio formă o infracţiune de favorizare în sensul art. 269 C. pen.

Nu în ultimul rând, s-a mai reţinut că acuzarea a pornit de la premiza că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei, competent să soluţioneze material infracţiunea prevăzută de art. 336 C. pen. ar fi adoptat exclusiv o soluţie de clasare, însuşindu-şi automat propunerea formulată de către inculpatul B., deoarece numai aceasta putea fi consecinţa favorizării (în varianta presupusă a îngreunării cercetărilor în cauză), deşi rezultatul alcooltest aflat la dosar era de natură să ridice un semn de întrebare oricărui procuror în instrumentarea căruia s-ar fi aflat dosarul, independent de calitatea făptuitorului, acesta sugerând potrivit practicii judiciare posibilitatea existenţei în sânge a unei alcoolemii mai mare decât 0,80 g‰.

În plus, s-a mai constatat că deşi parchetul a încercat să insinueze existenţa unei conivenţe între inculpaţi, martori, chiar medici şi presa aflată la faţa locului, în realitate, o astfel de susţinere s-a dovedit a fi total lipsită de fundament. Dacă iniţial acuzarea s-a bazat pe declaraţiile martorilor, deşi erau la fel de contradictorii precum au fost şi după readministrarea acestora, văzând că în realitate ele nu susţin acuzaţia, s-a încercat prezentarea stării de fapt într-o altă manieră, în contradicţie cu cronologia care reiese din acte, însă ceea ce a rezultat în mod cert din probe este împrejurarea că nu a existat nicio legătură explicită sau implicită între toate aceste persoane şi nici nu există vreo probă care să sugereze un atare fapt.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a reţinut că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în data de 07.08.2015, în jurul orelor 23:15, a condus de drumurile publice din Sighetu Marmaţiei autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x, în timp ce avea, aşa cum rezultă din coroborarea probelor administrate în cauza (protocol alcooltest, adresa din 22.02.2016 şi buletinul de analiză toxicologică/ADN nr. x din 19.02.2016 întocmite de I.M.L Cluj-Napoca, declaraţiile martorilor) o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,80 g‰ alcool.

În ceea ce priveşte cronologia actelor de urmărire penală, această primă etapă a procesului penal a fost începută "in rem" prin Ordonanţa din data de 07.08.2015 a Poliţiei mun. Sighetu Marmaţiei. La data de 03.03.2016 s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj extinderea urmăririi penale cu privire la infracţiunile de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen. şi favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Prin Ordonanţa din 17.10.2016 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţii A. şi B. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. şi art. 269 alin. (1) C. pen. şi s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţa de suspecţii J. şi K. (angajaţi ai Serviciului Medico - Legal Judeţean Baia Mare) pentru comiterea infracţiunilor de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, iar prin Ordonanţa din data de 17.05.2017 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. şi art. 269 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului şi organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni şi pot fi sancţionate penal, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. pen., "Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă."

Prin Decizia nr. 732/2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului citat şi a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice", este neconstituţională. Faţă de aceste constatări ale Curţii, legiuitorul avea obligaţia ca, în termen de 45 de zile de la publicarea Deciziei în Monitorul Oficial, să pună în acord cu Constituţia prevederile normelor criticate. În materia infracţiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., din perspectiva probatoriului s-a statuat cu titlu de obligativitate pentru organele judiciare că dovada alcoolemiei peste limita legală se face exclusiv prin administrarea mijlocului de probă ştiinţific, respectiv raportul de analiză toxicologică, având relevanţă exclusiv valoarea alcoolemiei din prima mostră prelevată.

Din Buletinul de analiză toxicologică nr. x aflat la dosarul de urmărire penală a reieşit că la ora 00:15 inculpatul A. avea o alcoolemie de 0,70 g‰ în sânge iar la ora 01:15 una de 0,65 g‰, rezultate contestate de către acuzare.

Prin ordonanţa din data de 21.01.2016 s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale de către I.M.L. Cluj-Napoca, având ca obiect reanalizarea toxicologică a mostrelor biologice recoltate în data de 08.08.2015 de la inculpatul A. .

Conform Buletinului de analiză toxicologică nr. x s-a stabilit că la ora 00:15 alcoolemia din sângele inculpatului era de 0,75 g‰ şi la ora 01:15 de 0,70 g‰, aşadar valori extrem de apropiate de valorile indicate prin primul Buletin de analiză toxicologică.

Cu prilejul analizării sângelui prelevat de la inculpat în vederea stabilirii grupei sângelui s-a constatat de către martorul L. că acesta este posibil să aparţină grupei B, este de origine masculină, reacţia de amplificare a ADN prin tehnica PCR pentru determinarea grupei de sânge neputând stabili grupa sanguină, posibil datorită existenţei inhibitorilor reacţiei de polimerizare prezenţi în sângele hemolizat. La acel moment nu s-au evidenţiat aspecte de ADN degradat, valoarea hemoglobinei coroborată cu concentraţia de ADN redusă, dacă nu este o situaţie patologică, sugerând o posibilă diluare a sângelui.

Prin declaraţia dată în faţa instanţei, acelaşi martor a precizat că nu a putut determina prin ce lichid s-a produs această diluare şi a mai depus la dosar un buletin de analiză ale cărui concluzii sunt că pe baza analizelor efectuate se poate concluziona că în sângele din eprubeta etichetată cu numele A. există o substanţă toxică.

Pornind în principal de la rezultatul alcooltest care indica o valoare de 0,75 g/l în aerul expirat, coroborat cu declaraţiile testimoniale şi pe baza concluziilor probabile ale martorului L., acuzarea a susţinut că analiza ambelor probe de sânge a evidenţiat faptul că asupra ambelor probe s-a intervenit printr-un proces de diluare cu substanţe rămase neidentificate, dar în mod evident adăugate acestor probe în scopul împiedicării stabilirii alcoolemiei cu certitudine şi, în final, a tragerii la răspundere finală a inculpatului A..

S-a apreciat că cel mai important lucru care se desprinde din concluziile actelor medicale aflate la dosar şi din declaraţia acestui martor este că s-a constatat ştiinţific că s-a intervenit asupra ambelor probe rămase, după efectuarea analizei biologice specifice cu cantităţi de aditivi care să altereze cantitatea de sânge, pentru a se obţine un rezultat identic practic în ceea ce priveşte interpretarea.

Curtea a apreciat că o astfel de interpretare se bazează pe simple supoziţii (posibilă diluare a sângelui), neputându-se stabili nici substanţa cu care a fost diluat sângele şi, cel mai important, nici cine ar fi efectuat această operaţiune, aspecte care, în pofida disjungerii efectuate, nu au fost elucidate nici până în prezent.

În acelaşi sens, s-a reţinut că nu pot fi primite decât tot numai ca simple supoziţii, nesusţinute de alte probe, afirmaţiile parchetului potrivit cărora este evident în opinia acestuia că persoana care a acţionat cu un scop bine determinat, de alterare a acestor probe şi nedeterminare a alcoolemiei asupra lor a avut în vedere posibilitatea ca aceste probe să fie într-un fel sau altul verificate sau a avut în vedere un anumit nivel al alcoolemiei pe care dorea să îl obţină în urma analizei pentru a putea genera neatragerea răspunderii penale a inculpatului. Deşi aparent această concluzie ar fi logică, ea nu poate fi valorificată sub aspect probatoriu, atâta vreme cât există probe ştiinţifice, obiective la dosar care o contrazic, din aceste probe neputându-se dovedi dincolo de orice îndoială rezonabilă că alcoolemia la momentul accidentului ar fi avut o valoare mai mare de 0,80 g‰ (apropiată, susţine acuzarea, de 1,40 -1,50 g‰).

Din considerentele anterior expuse, s-a arătat că nu se poate reţine sub nicio formă argumentaţia acuzării în sensul că elementul de imposibilitate obiectivă de determinare a valorii alcoolemiei ar fi în această cauză legat de dovada acţiunilor coinculpatului B., neexistând absolut nicio probă la dosar în sensul că inculpatul B. ar fi fost în vreun fel implicat în deteriorarea ulterioară a probelor de sânge, aşa cum s-a încercat să se sugereze.

Revenind la fapta imputată inculpatului A., Curtea a apreciat că, pe baza materialului probatoriu administrat în cauză nu se poate stabili, în mod obiectiv şi dincolo de orice îndoială că acesta s-ar face vinovat de comiterea infracţiunii prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind dovedit în mod cert în cauză că valoarea alcoolemiei a fost de peste 0,80 g‰.

Chiar dacă s-ar accepta varianta că asupra probelor de sânge s-ar fi intervenit cu o substanţă străină, nu s-a dovedit în ce scop a fost făcută această intervenţie şi nici că intervenţia ar fi determinat înjumătăţirea practic a concentraţiei de alcool în sângele recoltat de la inculpat, singurele probe ştiinţifice (cele două buletine de analiză toxicologică) indicând ambele o alcoolemie sub 0,80 g‰.

Rezultatul alcoolemiei în urma testării cu aparatul etilotest, respectiv concentraţia de alcool în aerul expirat nu are relevanţă penală, constituind doar un indiciu şi obligând organul de poliţie să conducă la recoltare de sânge persoana faţă de care s-a stabilit la testarea alcooltest o valoare a alcoolului în aerul expirat mai mare de 0,40 g‰. În măsura în care, indiferent de concentraţia alcoolică rezultată ca urmare a testării cu acest aparat nu există o analiză de sânge care să o confirme, nu se poate constitui un dosar care să aibă ca obiect infracţiune de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice.

Curtea a mai reţinut că pe parcursul soluţionării prezentei cauze, maniera în care s-a prezentat şi s-a susţinut acuzarea indica de multe ori faptul că obiectul acesteia ar fi mai degrabă sustragerea şi distrugerea de probe şi nu conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu o concentraţie alcoolică mai mare de 0,80 g‰.

Mai mult, chiar şi în situaţia în care ar fi existat două rezultate ştiinţifice diametral opuse, interpretarea coroborată a probatoriului trebuia să dea eficienţă aceluia care era susţinut şi de celelalte probe administrate în cauză, în baza principiului in dubio pro reo.

Probele principale ale acuzării, alături de rezultatul alcooltest şi analiza făcută de martorul L., au mai constat şi în unele declaraţii de martor, însă Curtea a reţinut că aceste declaraţii (care indicau faptul că inculpatul ar fi fost "băut bine") au provenit din partea unor persoane interesate şi direct vizate de acţiunea ilicită a inculpatului A., respectiv de la cei implicaţi în evenimentul rutier, ale căror autoturisme au fost avariate.

De cealaltă parte, Curtea a reţinut în sprijinul soluţiei pe care a dispus-o faţă de inculpatul A. şi alte elemente probatorii de la dosar, de această dată obiective.

În primul rând, s-a constatat că nu toţi martorii audiaţi în cauză au susţinut că inculpatul era în stare de ebrietate, care de altfel nu se sancţionează penal, deşi fără doar şi poate acesta a consumat alcool în ziua respectivă (potrivit declaraţiilor sale, 100 ml coniac şi două beri cu alcool).

Astfel, martorul M., medicul în prezenţa căruia s-au prelevat probele de sânge de la inculpat a arătat că la momentul recoltării a observat la inculpatul A. "tulburări de echilibru static, imprecizie în mişcări şi halenă alcoolică, însă nu mi s-a părut să fie în stare de ebrietate, întrucât există diferenţe între a fi beat şi a fi băut".

Chiar şi martorii direct implicaţi, D. şi E. au arătat că inculpatul era "băut" şi confuz, derutat însă (spune martorul E.) "inculpatul era băut, fără însă să pot preciza cât din starea de derută în care se afla acesta se datora şocului produs de accident sau stării de ebrietate." Martora F. a arătat doar că inculpatul A. se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

În al doilea rând, din buletinul de analiză clinică a reieşit că la momentul examinării inculpatul avea o ţinută ordonată, atitudine adecvată şi cooperantă, un comportament liniştit, nefiind agresiv sau ostil, era orientat temporar, spaţial, alopsihic şi autopsihic, nu avea tulburări de echilibru semnificative, pupila nu era dilatată iar reflexele erau prezente.

În al treilea rând (aspect remarcat şi de către martora D.) s-a menţionat că la momentul luării declaraţiilor la poliţie în acea noapte, imediat după accident, inculpatul avea un scris citeţ, coerent, organizat, martora chiar arătând că a terminat cel mai repede de completat declaraţia, făcând chiar primul dintre ei schiţa locului accidentului, aspecte care pot fi observate în mod nemijlocit examinând conţinutul înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală, caracteristicile scrisului neindicând sub nicio formă existenţa unei alcoolemii de cca 1,40 g‰ cum a susţinut parchetul. S-a remarcat că încă de la momentul completării acestei declaraţii inculpatul a contestat valoarea de 0,75 g/l rezultată în urma testării cu etilotestul. Astfel cum se observă şi din declaraţia scrisă de acesta, pe care a completat-o în 5 minute, înaintea tuturor celor implicaţi (în stare avansată de ebrietate fiind - după cum se susţine), inculpatul avea reprezentarea exactă a locului faptei, a împrejurărilor în care s-a produs accidentul, amplasamentul maşinilor, ordinea lor în parcare.

Ca atare, Curtea a reţinut că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., este necesar a fi stabilită în concret, cu exactitate, concentraţia de alcool în sânge la momentul depistării în trafic, iar această valoare în prealabil stabilită trebuie să fie superioară valorii de 0,80 g‰ alcool pur în sânge.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că la momentul producerii accidentului, inculpatul A. ar fi avut în sânge o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,80 g‰, fapta (raportat la valorile stabilite prin buletinele de analiză toxicologică) fiind contravenţie şi, ca atare, nefiind prevăzută de legea penală.

Împotriva acestei sentinţei au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul B., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de netemeinicie, expuse în sinteză în cele ce urmează şi detaliate în încheierea de dezbateri şi în motivele scrise depuse la dosar:

Prezentarea sintetică a motivelor de apel

I. În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris şi susţinute oral, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea în totalitate a soluţiei primei instanţe şi condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

Astfel, a susţinut că hotărârea primei instanţe este netemeinică, atât dintr-o perspectivă formală, cât şi din perspectiva argumentelor apreciate ca relevante soluţiei dispuse.

În acest sens, s-a arătat că, deşi până la fila x, instanţa de fond a reluat fidel actul de sesizare cu interpretarea dată probelor în faza de urmărire penală, precum şi conţinutul depoziţiilor martorilor audiaţi nemijlocit în faţa sa, raţionamentul consecutiv acestei descrieri porneşte de la ideea centrală că declaraţiile martorilor sunt, practic, nerelevante, ele fiind înlăturate fără nici o motivare, dându-se însă o prioritate covârşitoare declaraţiei inculpatului B., astfel că toate împrejurările deduse din dosarul cauzei sunt expuse pornind de la această premisă şi, prin urmare, în opinia acuzării, de vreme ce ipotezele de discuţie sunt ab initio denaturate, concluzia instanţei de fond nu putea fi decât una singură, în sensul achitării. Altfel spus, s-a considerat că pe concluzia de nevinovăţie au fost mulate restul elementelor, deşi procesul de deducţie ar fi trebuit să fie invers.

În esenţă, s-a susţinut că din întregul material probator administrat în cauză există următoarele împrejurări probate:

- toţi martorii audiaţi în cauză, au confirmat că aspectul calităţii inculpatului A. a fost notoriu şi larg vehiculat de toate persoanele prezente după producerea accidentului rutier şi pe tot parcursul cercetărilor penale efectuate;

- inculpatul B. a avut permanent o conduită de evitare a calităţii inculpatului A., atât prin comportamentul său cât şi prin modul de întocmire a actelor procedurale: purtarea de discuţii "private" doar cu inculpatul A. la momentul constatării faptei, deşi fuseseră identificaţi doi conducători auto; luarea unor declaraţii de martor care nu reflectă tocmai elementele specifice infracţiunii pentru care se începuse urmărirea penală; neconsemnarea calităţii de avocat şi luarea de declaraţii sumare şi fără legătură cu obiectul cauzei penale pendinte;

- nu întâmplător s-a omis începerea urmăririi penale in personam, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. pen., organul judiciar este obligat să întrebe persoana cu privire la toate datele personale, inclusiv profesia şi locul de muncă;

- paralel cu lipsa totală a acestor demersuri legale, s-a produs un material probator concludent (de asemenea, înlăturat de instanţa de fond doar pe baza unor aprecieri subiective) care atestă intervenţia activă asupra probelor de sânge recoltate de la inculpatul A.;

- nu în ultimul rând, existenţa unui element semnificativ, pe care instanţa l-a prezentat denaturat şi doar din perspectiva inculpatului A. - valoarea alcoolemiei stabilită ştiinţific cu implicaţiile rezultate în urma analizei probelor de sânge, realizată prin buletinul din data de 19.02.2016.

S-a concluzionat că, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., nu există nici un dubiu că acesta a avut încă de la început o atitudine de protejare a coinculpatului A., cunoscând cu siguranţă calitatea acestuia de avocat, fiind vădit că în măsura în care această calitate ar fi fost exhibată legal ar fi făcut imposibilă orice intervenţie ilicită cu privire la cursul dosarului penal.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., Ministerul Public a susţinut că acesta a avut clar şi în permanenţă reprezentarea unui consum mare de băuturi alcoolice, cu consecinţa unei determinări de alcoolemie peste limita legală şi perspectiva unei sancţionări penale, având în permanenţă o preocupare deosebită pentru repararea tuturor pagubelor solicitate de persoanele păgubite.

În opinia parchetului, inculpatul A. a prezentat la momentul producerii accidentului o alcoolemie situată în jurul valorii de 1,40 g‰, aceasta rezultând din: valoarea stabilită prin testarea cu aparatul Drager care confirmă o valoare a alcoolemiei în aerul expirat, la ora 23:43 în data de 07 august 2015, de 0,75 mg/l; dovada certă a alterării ambelor probe biologice în mod similar prin adăugarea unei substanţe de diluţie care face imposibilă stabilirea corectă a valorii alcoolemiei; dovezile multiple de intervenţie în dosarul cauzei în scopul înlăturării răspunderii penale a inculpatului; datele din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante; declaraţiile martorilor aflaţi în autoturismul condus de inculpatul A. şi declaraţiile martorilor audiaţi cu privire la accident care au confirmat starea de îmbibaţie alcoolică a inculpatului în momentul producerii accidentului.

S-a concluzionat că toate elementele prezentate confirmă o alcoolemie peste limita legală şi interesul manifestat de inculpatul A. în scopul efectuării de demersuri pentru a nu răspunde penal pentru fapta comisă, precum şi ajutorul vădit al inculpatului B. pentru realizarea acestui scop special, ceea ce conduce la o soluţie de condamnare a inculpaţilor pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Ministerul Public a mai criticat soluţia primei instanţe şi cu privire la temeiul juridic al achitării inculpatului B., acela prev. de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., descrierea şi motivarea faptei sale din cuprinsul sentinţei tinzând spre aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. S-a apreciat că reţinerea art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu are nicio justificare, fiind în totală contradicţie cu motivarea.

II. Apelantul inculpat B., prin motivele scrise de apel, a criticat hotărârea instanţei de fond doar cu privire la temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea sa.

Astfel, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, rejudecând în aceste limite, să se dispună în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

În subsidiar, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În susţinerea apelului, inculpatul B. a arătat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, atât omisiunile cât şi acţiunile imputate inculpatului nu se subsumează unor încălcări ale dispoziţiilor legale incidente, ori într-un ajutor concret acordat unui făptuitor şi niciuna dintre conduitele reproşate inculpatului nu avea aptitudinea, măcar teoretică, de a conduce la afectarea intereselor justiţiei. Acuzaţia parchetului a fost canalizată exclusiv pe un element subiectiv - cunoaşterea calităţii de avocat a inculpatului A., care singur nu putea să conducă la reţinerea infracţiunii.

În legătură cu solicitarea subsidiară, apelantul inculpat a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile art. 17 C. pen., referitoare la infracţiunile comisive prin omisiune şi să se constate că, practic, infracţiunile de pericol nu sunt sancţionate atunci când sunt comise prin omisiune, or majoritatea acuzaţiilor aduse inculpatului B. sunt omisive.

Totodată, raportat la Deciziile Curţii Constituţionale (nr. 249/25.04.2017 şi nr. 810/07.12.2017), pronunţate cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului, a apreciat că, în cauză, nu a existat situaţia premisă pentru a se putea discuta despre o favorizare a făptuitorului, respectiv o certitudine cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală pentru că, la acel moment, fapta care forma obiectul dosarului putea să constituie o contravenţie ori o infracţiune.

Prin urmare, nu era posibilă o favorizare a făptuitorului dacă nu exista un potenţial făptuitor şi o potenţială faptă prevăzută de legea penală.

Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel

În faţa instanţei de apel, la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2019, s-a procedat la audierea inculpatului B., iar inculpatul A. a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în această fază procesuală.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., Înalta Curte a încuviinţat administrarea probei testimoniale constând în audierea martorilor D., E., H., F. şi G., măsuri ce au fost dispuse prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în majoritate, urmează a admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, însă, pentru alte motive, decât cele invocate şi, care vor fi arătate în detaliu, în continuare.

Prealabil, Înalta Curte reţine că apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează o reexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, nu numai cu privire la temeiurile şi cererile formulate de procuror şi de părţi.

Fără a reitera întreaga stare de fapt reţinută în hotărârea apelată, Înalta Curte constată că, obiectiv, judecătorul fondului, în mod corect, a reţinut că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Totodată, pentru ca o faptă să fie infracţiune este necesar să se constate cele trei trăsături esenţiale prevăzute de art. 15 C. pen., respectiv fapta să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie, să fie nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei, exclude existenţa infracţiunii şi, în consecinţă, răspunderea penală.

În verificarea prioritară a acestei prime trăsături esenţiale pentru ca o faptă să constituie infracţiune, trebuie să se constate că fapta concretă are un corespondent în descrierea conţinută în norma de incriminare, adică să se suprapună acestui model legal creat de legiuitor.

Potrivit textului de incriminare al faptei de favorizare a făptuitorului, reglementat de dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. pen., aceasta este fapta persoanei care dă ajutor unui suspect, înainte de a începe urmărirea penală sau unui inculpat, în timpul urmăririi penale, indiferent dacă s-a pornit sau nu acţiunea penală contra acelei persoane, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, săvârşită înainte de activitatea de favorizare.

A împiedica sau îngreuna urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, înseamnă a desfăşura o activitate îndreptată în mod categoric împotriva operei de înfăptuire a justiţiei.

Pentru existenţa infracţiunii de favorizare a făptuitorului este necesar ca ajutorul să fie dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Totodată, acţiunea de ajutor trebuie să fie de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

Nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă urmărirea penală sau judecata au fost efectiv îngreunate sau zădărnicite, fiind suficient să fi existat posibilitatea de a se realiza unul dintre aceste rezultate.

Sub aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că autorul ştia că s-a săvârşit o infracţiune şi că dă ajutor unui făptuitor şi a prevăzut că prin acest ajutor ar putea îngreuna sau zădărnici urmărirea penală sau judecata, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă.

Raportând elementele teoretice la infracţiunea concretă de favorizare a făptuitorului reţinută în sarcina inculpatului B., Înalta Curte constată că omisiunea inculpatului de a consemna în actele de urmărire calitatea de avocat a inculpatului A., cantitatea de băuturi consumată, audierea acestuia în cauză, precum şi exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin întocmirea actelor procedurale cu respectarea legii nu este o acţiune de ajutor de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală.

În ceea ce priveşte ascunderea cu intenţie a calităţii de avocat a inculpatului A., Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat în mod corect şi complet toate aspectele vizând neconsemnarea calităţii de avocat a inculpatului A. şi nu a identificat niciun viciu cu privire la întocmirea acestora.

Astfel, la fila x din Rechizitoriu se reţine că "inculpatul nu a menţionat faptul că inculpatul A. este avocat, nici în procesul-verbal de constatare şi nici în vreunul dintre celelalte acte de cercetare penală efectuate (procesul-verbal de sesizare din oficiu, şapte declaraţii luate persoanelor implicate în accident sau care au suferit pagube în urma accidentului.

Or, Înalta Curte constată că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a fost apreciat ca fiind legal întocmit chiar de către judecătorii de Cameră preliminară care au analizat cererile şi excepţiile invocate în cauză şi cuprinde toate elementele impuse de lege în mod corect şi complet.

Pe de o parte, dispoziţiile art. 199, art. 293 şi art. 298 C. proc. pen., nu obligă la consemnarea ocupaţiei persoanelor implicate în infracţiunea flagrantă în conţinutul actului.

Procesul-verbal de sesizare din oficiu se circumscrie dispoziţiilor art. 292 C. proc. pen., iar actul întocmit de inculpat cuprinde toate elementele impuse de lege în mod corect şi complet. Aşadar din perspectiva acestui act de procedură toate rigorile procesual penale au fost respectate.

În plus, niciun act efectuat în cauză de către inculpatul B. nu a fost infirmat de către procurorul de caz.

Mai mult, împrejurarea de fapt reţinută de acuzare nu a fost în mod confirmată de martorii audiaţi în prezenta cauză, între depoziţiile acestora existând contradicţii, iar caracterul notoriu al calităţii de avocat al inculpatului A. nu a fost reflectat nici în articole de presă.

Totodată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond declaraţiile de tamponare nu au fost consemnate şi nici măcar dictate de către inculpatul B., o parte dintre acestea fiind consemnate pe baza unui formular şi niciunul nu conţine menţiuni referitoare la calitatea de avocat a conducătorului auto.

În acelaşi context, s-a mai reţinut că inculpatul B. "nu l-a audiat deloc pe conducătorul auto A. în dosarul penal pe care îl instrumenta."

Înalta Curte constată că nu există nicio obligaţie legală, ba chiar există impedimente legale, de a audia pretinsa autoare a presupusei fapte penale mai înainte de a se constata prin probe certe caracterul penal al faptei din perspectiva elementelor constitutive ale acesteia, mai exact că există o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel, în cauza pendinte, s-a efectuat urmărirea penală in rem, faţă de o presupusă faptă de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care legea prevedea obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Totodată, este neîntemeiată şi critica reprezentantului Ministerului Public referitoare la intervenţia activă asupra probelor de sânge, în condiţiile în care faţă de inculpat nu s-a formulat o astfel de acuzaţie, în rechizitoriu neprecizându-se nici măcar că prin conduita sa, inculpatul ar fi permis ca acest lucru să se întâmple.

Potrivit art. 371 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Or, aceste dispoziţii împiedică instanţa să analizeze prin extindere o conduită care nu numai că nu s-a început urmărirea penală, dar care nu a format obiectul acestui dosar şi nici până în prezent nu a fost formulată vreo învinuire certă în acest sens şi care eventual să aibă vreo legătură cu persoana inculpaţilor B. şi A..

Nu în ultimul rând, cunoaşterea calităţii de avocat a inculpatului A. nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, având în vedere declaraţiile ale martorilor din prezenta cauză.

Astfel, martora D. a arătat în faţa instanţei de fond că "de la soţia numitului N., numita F., am aflat abia la poliţie că inculpatul A. ar avea calitatea de avocat. Acest lucru l-am aflat după ce inculpatul B. ne-a dat celor aflaţi acolo şi care aveau cunoştinţă de accident nişte formulare pe care să le completăm cu privire la modul de producere al accidentului. În acel moment aceasta mi s-a adresat doar mie şoptind că inculpatul A. ar fi avocat. Este adevărat că în faza de urmărire penală am declarat că inculpatul a auzit discuţia noastră însă în acest moment nu îmi amintesc acest lucru, eu şi F. doar am şuşotit".

În faţa instanţei de apel, aceeaşi martoră a arătat că "îşi menţine declaraţiile date anterior în cauză. (...) În timpul discuţiile pe care le-am avut cu ocazia completării declaraţiilor, doamna F. mi-a spus că inculpatul este avocat, iar eu i-am spus că nu mă interesează acest aspect. Precizez că aceasta mi-a spus în şoaptă acest lucru şi nu ştiu dacă au mai auzit şi alte persoane ceea ce mi-a spus.

Martorul E. a arătat în faţa instanţei de fond că "într-un moment în care prietena mea D. era implicată într-o discuţie cu cei doi inculpaţi la locul accidentului am aflat de la numita F. că inculpatul A. ar fi avocat, martora mi-a şoptit acest lucru mie, însă fiind multă lume acolo nu ştiu dacă au auzit şi alte persoane " .

În faţa instanţei de apel, martorul a declarat că "eu am auzit de la martora F. că inculpatul A. era avocat. (...) Am aşteptat la sediul poliţiei mai mult de 2 ore împreună cu ceilalţi care au fost păgubiţi prin accident. Aici am discutat mai multe lucruri, dar nu îmi mai amintesc exact ce anume. (...) am fost invitaţi toţi într-o încăpere şi am completat formularul de declaraţie privitor la modul de producere a accidentului. Eu nu ţin minte să îi fi spus cineva dintre cei aflaţi în încăpere martorei D. că inculpatul A. este avocat."

Martora F. a susţinut că "Ulterior în faţa sediului poliţiei toţi am discutat între noi că inculpatul A. este avocat, însă la aceste discuţii nu a fost prezent nici inculpatul A. şi nici inculpatul B.. În incinta sediului poliţiei nu s-a discutat despre calitatea de avocat a inculpatului A." iar în faţa instanţei de apel, martora a declarat că "eu mă aflam în domiciliul meu împreună cu soţul la momentul la care a avut loc accidentul şi am fost chemată în faţa blocului unde a avut loc accidentul. Aici era multă lume, iar eu tot încercam să aflu cine mi-a lovit maşina, maşina mea aflându-se pe trotuar, în urma accidentului. Din spate am auzit lume care spunea că este avocat, dar nu ştiu despre cine se spunea. Eu l-am văzut pe inculpatul A. care stătea rezemat pe maşina sa, dar nu am discutat deloc cu acesta şi nici nu am auzit ce a discutat cu alte persoane." La întrebarea adresată de reprezentantul Ministerului Public în sensul de a preciza care a fost momentul în care a aflat că inculpatul A. este avocat, aceasta a răspuns că "eu am aflat a doua zi după accident despre calitatea de avocat a inculpatului A. din zvonul public".

În declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul G. a susţinut că "Este adevărat că în discuţii am afirmat că dacă autorul accidentului este avocat sigur ne va despăgubi, însă nu îmi amintesc de niciun moment în care să fi existat discuţii de faţă cu inculpatul B. legate de calitatea de avocat a inculpatului A.. Aceste aspecte le-am aflat şi eu ulterior", iar în faţa instanţei de apel a declarat că "după ce am mers la sediul poliţiei şi au ajuns şi celelalte persoane păgubite am purtat unele discuţii în faţa unităţii de poliţie, ocazie cu care am aflat că inculpatul A. este avocat, dar nu îmi amintesc cine a zis acest lucru".

Mai mult, inculpatul B. a declarat în faţa instanţei de fond că "la sediul poliţiei el nu a participat la nicio discuţie în cursul căreia să se fi făcut vorbire despre calitatea de avocat a inculpatului A.. După luarea declaraţiilor, parcursul dosarului a constat în înaintarea acestuia şefului de birou, iar ulterior şefului poliţiei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmaţiei pentru a i se acorda număr unic."

Înalta Curte constată faptul că depoziţiile acestor martori au la bază, în principal, percepţii personale sau subiective despre unele împrejurări de fapt, neexistând vreo discuţie explicită în acest sens cu inculpatul B., sens în care, acordă valenţe probatorii acelor declaraţii de martori care se coroborează şi cu declaraţiile celor doi inculpaţi din care reiese că aceştia nu se cunoşteau şi că inculpatul B. nu a avut cunoştinţă de calitatea de avocat a inculpatului A..

Ca atare, din analiza materialului probator se constată că nu a existat o acţiune de ajutor dată unui inculpat, în sensul textului prevăzut de art. 269 alin. (1) C. pen.. Astfel, atât omisiunile cât şi acţiunile imputate inculpatului nu se subsumează unor încălcări ale dispoziţiilor legale incidente, ori într-un ajutor concret acordat unui făptuitor, că niciuna dintre conduitele reproşate inculpatului nu avea aptitudinea de a conduce la afectarea intereselor justiţiei.

Faţă de considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, apreciază că se impune stabilirea ca temei al achitării inculpatului B., dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta imputată nu corespunde modelului legal de incriminare avut în vedere de legiuitor prin infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În raport cu argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea parchetului privind pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Totodată, Înalta Curte apreciază neîntemeiată solicitarea apelantului intimat inculpat B. de schimbare a temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea sa în sensul reţinerii art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există - deoarece temeiul prevăzut de lit. a) presupune inexistenţa unei fapte în materialitatea ei.

Or, nu se pot reţine aceste dispoziţii ca temei al achitării întrucât, din probele administrate şi analizate mai sus, a rezultat că inculpatul B. a efectuat mai multe acte de procedură în cauză cu privire la fapta constatată, care ar fi putut avea aptitudinea de a-i crea o situaţie favorabilă inculpatului A., acte care însă au fost efectuate conform dispoziţiilor legale.

În concluzie, fapta există în materialitatea sa, însă nu are o conotaţie penală, nefiind prevăzută de legea penală ca infracţiunea, situaţie în care soluţia de achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la apelul declarat de Ministerului Public în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., vizând greşita achitarea a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzut de art. 336 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică sub acest aspect.

Reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, dar şi probele administrate în apel, Înalta Curte constată că situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect de prima instanţă, evaluându-se corespunzător mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, la data de 7 august 2015, inculpatul A. a fost testat cu aparatul alcooltest, care a indicat, la ora 23:43, valoarea de 0,75 mg/l alcool pur în aerul expirat. Prin urmare, inculpatul A. a fost condus la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei - Compartimentul Primiri Urgenţe, unde i-au fost recoltate două mostre biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.

În buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 1341 întocmit de către Laboratorul Toxicologic din cadrul Serviciului Medico-Legal Judeţean Baia Mare au fost consemnate două valori ale alcoolemiei care, raportat la valoarea indicată de aparatul alcooltest, au trezit suspiciuni: 0,70 g‰ alcool pur în sânge la ora primei recoltări (00.15) şi respectiv 0,65 g‰ alcool pur în sânge la ora celei de a doua recoltări (01.15).

Ulterior, prin ordonanţa din data de 21.01.2016 s-a dispus analizarea de către I.M.L. Cluj-Napoca a mostrelor de sânge recoltate de la A. (analize de natură toxicologică şi genetică - stabilirea grupei de sânge), experţii fiind întrebaţi şi dacă se poate stabili o corelaţie între valoarea alcoolemiei în aerul expirat şi valoarea concentraţiei de alcool pur în sângele recoltat.

Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. x întocmit de I.M.L. Cluj-Napoca, s-a stabilit că la ora 00:15 alcoolemia din sângele inculpatului era de 0,75 g‰ şi la ora 01:15 de 0,70 g‰, aşadar valori extrem de apropiate de valorile indicate prin primul Buletin de analiză toxicologică.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., prima instanţă a reţinut că elementul material constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, avea o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Prin Decizia nr. 3/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, la art. 336 alin. (1) C. pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel de la prima prelevare.

Ulterior, prin Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituţională. Curtea a reţinut că sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, textul nefiind suficient de clar pentru a fi aplicat şi că stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice, constituie un criteriu aleatoriu, exterior conduitei făptuitorului, în vederea tragerii la răspundere penală.

Raportat la considerentele deciziei Curţii Constituţionale, pentru a putea reţine infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., este necesar să se determine existenţa unei îmbibaţii alcoolice de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge la momentul conducerii vehiculului pe drumurile publice, iar nu alcoolemia la momentul prelevării probelor biologice, aceasta fiind singura care poate fi determinată.

Or, din moment ce în dosarul există un buletin de analiză toxicologică ale cărui concluzii sunt extrem de clare şi stabilesc nivelul alcoolemiei sub procentul de 0,80 g‰ alcool pur în sânge, iar această stare de fapt dovedită nu corespunde infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

Faţă prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, există elemente factuale a căror analiză coroborată conduce la concluzia că fapta inculpatului nu întruneşte dincolo de orice dubiu rezonabil elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen.

Astfel, în primul rând, instanţa apreciază că rezultatul testării cu aparatul alcooltest care, la ora 23:43, a indicat pentru inculpat valoarea de 0,75 mg/l alcool pur în aerul expirat reprezintă un indiciu cu privire la situarea valorii alcoolemiei acestuia în sânge sub limita legală la momentul conducerii. În al doilea rând, în buletinul de analiză toxicologică a alcoolemiei nr. 1341 se menţionează că, la ora 00:15, inculpatul avea o îmbibaţie alcoolică de 0,70 g‰, iar la ora 01:15, de 0,65 g‰. Ulterior, conform buletinului de analiză toxicologică nr. x întocmit de I.M.L. Cluj-Napoca, a reieşit că la ora 00:15 alcoolemia din sângele inculpatului era de 0,75 g‰ şi la ora 01:15 de 0,70 g‰.

Se observă astfel că cele două valori indicate se situează sub limita prevăzută de lege, respectiv aceea de 0,80 g/l alcool pur în sânge.

În fine, cu ocazia efectuării examenului medical în vederea stabilirii stării clinice induse de consumul recent de băuturi alcoolice, inculpatul avea o ţinută ordonată, atitudine adecvată şi cooperantă, un comportament liniştit, nefiind agresiv sau ostil, era orientat temporar, spaţial, alopsihic şi autopsihic, nu avea tulburări de echilibru semnificative, pupila nu era dilatată, iar reflexele erau prezente.

De asemenea, martorul M., medicul în prezenţa căruia s-au prelevat probele de sânge de la inculpat, a arătat că la momentul recoltării a observat la inculpatul A. "tulburări de echilibru static, imprecizie în mişcări şi halenă alcoolică, însă nu mi s-a părut să fie în stare de ebrietate, întrucât există diferenţe între a fi beat şi a fi băut". Şi în faţa instanţei de apel, martorul a precizat că "eu am procedat la examinarea clinică a inculpatului A. şi am constatat că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, dar nu era în stare de ebrietate. Am constatat că acesta mirosea a alcool şi avea unele probleme uşoare de echilibru (reflexe de postură uşor patologice)."

Martorul E. a arătat în faţa instanţei de fond că "inculpatul era băut, fără însă să pot preciza cât din starea de derută în care se afla acesta se datora şocului produs de accident sau stării de ebrietate.", declaraţie pe care şi-a menţinut-o şi în faţa instanţei de apel, când a declarat că "l-am văzut pe inculpatul A. care se clătina şi prezenta urme de sânge în zona feţei, motiv pentru care am apelat serviciul de urgenţă 112. Eu nu pot să precizez de ce anume acesta se clătina, pot să spun însă că era puţin confuz. Consider că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice."

Martora D. a menţionat că, la momentul luării declaraţiilor la poliţie în acea noapte, imediat după accident, inculpatul avea un scris citeţ, coerent, organizat, arătând că a terminat cel mai repede de completat declaraţia, făcând chiar primul dintre ei schiţa locului accidentului.

În consecinţă, faţă de modalitatea în care se coroborează probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că, pentru determinarea valorii alcoolemiei la ora la care acesta a condus maşina nu există probe suficiente şi incontestabile că aceasta se situa peste limita legală prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., putându-se presupune în mod rezonabil că aceasta se situa sub această limită.

Prin urmare, având în vedere că inaptitudinea probatoriului, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit existenţa elementelor de tipicitate ale infracţiunii deduse judecăţii.

Aşa fiind, Înalta Curte conchide că în prezenta cauză, nu a fost dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen.

În raport de considerentele expuse anterior, instanţa de apel constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta inculpatului a cărui îmbibaţie alcoolică la momentul conducerii nu depăşea dincolo de orice dubiu rezonabil limita legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge nefiind prevăzută de legea penală, iar soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică.

Faţă de toate aceste aspecte de fapt şi drept reţinute, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Sentinţei penale nr. 109 din data de 19 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2017.

Va desfiinţa în parte sentinţa penală apelată numai cu privire la temeiul achitării inculpatului B. şi, judecând cauza în aceste limite:

Va schimba temeiul achitării inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. din cel prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., în cel prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Va menţine în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

Va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe apelantul inculpat B. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Sentinţei penale nr. 109 din data de 19 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2017.

Desfiinţează în parte sentinţa penală apelată numai cu privire la temeiul achitării inculpatului B. şi, judecând cauza în aceste limite:

Schimbă temeiul achitării inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. din cel prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen., în cel prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

Respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă pe apelantul inculpat B. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - GV