Scope of cassation review in influence peddling: rejection of factual re-evaluation and interpretation of the "promise" requirement under the new Penal Code

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 361 din 15 decembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a fost condamnat inculpatul A., în baza art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 (în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 65, art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) C. pen. 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a exercita o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei principale, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei principale.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 865 alin. (1), art. 85 alin. (1) C. pen. 1969, a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 73/PI/2013 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 16/A din 13.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în baza art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a contopit această pedeapsă cu pedeapsa nou aplicată prin prezenta - de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat - şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, pe care o sporeşte până la 3 ani şi 2 luni închisoare, în final, de executat 3 ani şi 2 luni închisoare şi pedeapsa complementară de 2 ani interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. s-a dedus din durata pedepsei închisorii timpul reţinerii preventive de 24 ore, de la 13.12.2013 la 14.12.2013.

În baza art. 257 alin. (2), art. 256 alin. (2) C. pen. 1969 s-a dispus confiscarea specială de la inculpat a sumei de 24.000 euro - echivalent în RON la data plăţii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 24.000 euro - dispusă în vederea confiscării speciale, prin Ordonanţa procurorului din 17 decembrie 2013 dată în Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, Serviciul Teritorial Oradea - asupra imobilelor aparţinând inculpatului A. şi soţiei acestuia, B. - teren intravilan în suprafaţă de 2000 m.p. - situat în Oradea, str. x nr. 225/G, jud. Bihor, înscris în CF x Oradea, nr. cadastral x şi, respectiv, livadă în suprafaţă de 1000 m.p. - situat în Oradea, str. x nr. 225/G, jud. Bihor înscrisă în C.F. x Oradea (CF vechi x Oradea), nr. cadastral x.

A fost condamnat inculpatul C. în baza art. 25 C. pen. 1969 rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000 [în prezent art. 47 C. pen. rap. la art. 292 alin. (1) C. pen., art. 6 din Legea nr. 78/2000] cu aplic. art. 5 C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la cumpărare de influenţă.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. art. 85 alin. (1) C. pen. 1969 s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 374/2011 a Judecătoriei Satu Mare, def. prin Decizia penală nr. 880/R/25.10.2011 a Curţii de Apel Oradea.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 865 alin. (1), art. 85 alin. (1) C. pen. 1969 s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 639/2011 a Judecătoriei Satu Mare, def. prin Decizia penală nr. 695/R/20.09.2011 a Curţii de Apel Oradea.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, mai sus menţionată şi s-au repus în individualitatea lor, pedepsele componente:

- 3 pedepse de câte 3 ani închisoare - pentru săvârşirea a trei infracţiuni de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. 1968.

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prev. de art. 323 C. pen. 1969 cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. 1968.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-au contopit pedepsele:

- 3 ani închisoare - aplicată prin prezenta

- 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 374/2011 a Judecătoriei Satu Mare, def. prin Decizia penală nr. 880/R/25.10.2011 a Curţii de Apel Oradea

- 3 pedepse de câte 3 ani închisoare şi pedeapsa de 2 ani închisoare - aplicate prin Sentinţa penală nr. 639/2011 a Judecătoriei Satu Mare, def. prin Decizia penală nr. 695/R/20.09.2011 a Curţii de Apel Oradea şi, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, pe care a sporit-o până la 3 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsa finală de executat fiind de 3 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) C. pen. 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a exercita o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei principale, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei principale.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate, timpul executat de la 11.05.2011 la 25.08.2011.

În baza art. 272 C. proc. pen. a fost stabilită în favoarea Baroului Cluj suma de 100 RON, onorariu parţial apărător din oficiu pentru inc. C. (D.), sumă ce se va plăti din FMJ.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii C. şi A. să plătească câte 5000 RON, fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a reţinut că prin rechizitoriul din 2 septembrie 2014 emis în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA - Serviciul Teritorial Oradea s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. - pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi C. - pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la cumpărare de influenţă prev. de art. 47 rap. la art. 292 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei, în esenţă că: inculpatul A., în calitate de avocat în cadrul Baroului Bihor, în perioada iunie - august 2011, prevalându-se de influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, a pretins suma de 20.000 euro şi a primit suma de 24.000 euro de la denunţătoarea E., sub pretextul că sumele de bani vor fi remise judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul C.; în privinţa inculpatului C. s-a reţinut că, în aceeaşi perioadă, fiind arestat preventiv şi condamnat în primă instanţă de Judecătoria Satu Mare la pedeapsa închisorii, în regim privativ de libertate, cu intenţie, a determinat-o pe denunţătoarea E. să-i remită inculpatului A. suma de 20.000 euro, pentru ca acesta să-şi exercite influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, astfel încât aceştia să-l pună în libertate.

Prin încheierea din 16 octombrie 2014, în faza camerei preliminare, s-au admis, în parte, cererile formulate de inculpatul A., prin apărător şi, în consecinţă, în baza art. 102 alin. (3) C. proc. pen. s-a exclus din rândul probelor declaraţia martorei E. din data de 10 decembrie 2013 .

Inculpatul C. nu a formulat cereri sau excepţii şi nici instanţa, din oficiu, nu a considerat a fi necesar să invoce.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 15/HI/2014 din 27 octombrie 2014, definitivă prin Încheierea nr. 55 din 14 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin respingerea contestaţiilor parchetului şi inculpatului A.) s-a constatat legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, Serviciul Teritorial Oradea, a administrării probelor (cu excepţia celor excluse prin încheierea penală din 16 octombrie 2014) şi efectuării actelor de urmărire penală din acest dosar şi s-a dispus începerea judecăţii privind pe inculpaţii: A. şi C. - sub aspectul săvârşirii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată; cu excluderea probei dispusă prin încheierea penală pronunţată în prezentul dosar la 16 octombrie 2014.

Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faza de judecată, sub aspectul stării de fapt, instanţa de fond a constatat următoarele:

Inculpatul C. a fost trimis în judecată (în stare de arest preventiv din 12.05.2011) prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare nr. 1832/P/2010 din data de 06.06.2011 pentru comiterea infracţiunilor de şantaj (trei fapte) şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, iar prin Sentinţa penală nr. 639/30.06.2011 a Judecătoriei Satu Mare a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 3 luni cu executare, împotriva hotărârii de condamnare inculpatul declarând recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea sub nr. x/2011.

Dorind să fie pus în libertate, inculpatul C. a luat legătura cu denunţătoarea E. (cu care se afla în concubinaj din anul 2006 şi cu care avea un copil) căreia i-a cerut să-l angajeze ca apărător ales pe inculpatul A.. Totodată, a luat legătura şi cu martorul F., care la rândul său, îl cunoştea pe avocatul A. de mai mult timp, apelând la serviciile acestuia şi pentru fratele său, implicat şi el, în acelaşi dosar cu inculpatul C., martorul asigurându-l însă, la momentul respectiv (convorbirea telefonică din 17.05.2011) că avocatul A. "nu are ce face aicea" în sensul că, dosarul celor doi (în care erau inculpaţi C. şi fratele martorului) trebuia să ajungă pe rolul Curţii de Apel Oradea, pentru a se putea ocupa de el, avocatul A..

Numita E. l-a angajat pe inculpatul A., care a asigurat-o pe denunţătoare că va fi în măsură să obţină o hotărâre favorabilă inculpatului C..

După ce inculpatul C. a fost condamnat în primă instanţă la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare cu executare, în arest preventiv fiind, acesta i-a cerut concubinei sale E. să obţină suma de 20.000 euro şi să o predea avocatului - inculpat A. pentru ca aceasta să fie remisă judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea, învestiţi cu judecarea recursului său, suma fiind, potrivit susţinerilor denunţătoarei, cerută de inculpatul A..

Discuţiile dintre inculpatul C. şi denunţătoarea E. cu privire la acest subiect s-au purtat atât prin telefon (când foloseau un limbaj codificat), cât şi cu ocazia vizitelor la vorbitor.

La solicitarea inculpatului C., potrivit susţinerilor denunţătoarei, pentru a verifica relaţiile în care se afla inculpatul A. cu judecătorii de la Curtea de Apel Oradea, şi dacă influenţa pe care avocatul A. a lăsat să se creadă că o are asupra magistraţilor este una reală şi că banii pe care-i pretinde sunt destinaţi acestora - E. i-a cerut inculpatului A. să organizeze o întâlnire cu judecătorii care, se preconiza, că vor judeca recursul inculpatului C..

Aşa fiind, la sfârşitul lunii iulie 2011, a avut loc această întâlnire, organizată de inculpatul A., cu judecătorii G. şi H. la restaurantul "I." din municipiul Oradea, str. x, în vecinătatea hypermarket-ului "Real Episcopia Bihor".

În data de 16.08.2011, în ziua în care completul de judecată de la Curtea de Apel Oradea s-a pronunţat asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar introdusă de inculpatul C., denunţătoarea E. s-a întâlnit cu inculpatul A. şi i-a oferit suma de 10.000 euro, însă avocatul a refuzat primirea sumei de bani, întrucât aceasta era prea mică în raport cu suma convenită iniţial.

Completul Curţii de Apel Oradea a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului C. şi a respins cererea de liberare sub control judiciar formulată de acesta.

După terminarea şedinţei de judecată, denunţătoarea E. s-a deplasat la bancă şi a retras din contul său suma de 5.400 euro (aspect care rezultă din extrasul de cont pus la dispoziţia organelor de urmărire penală de către denunţătoare şi din datele comunicate de către J.).

Ulterior, denunţătoarea l-a vizitat la Penitenciarul Oradea pe inculpatul C. (aspect demonstrat de înscrisurile din dosar referitoare la persoanele care l-au vizitat pe condamnat în penitenciar), acesta arătându-se nemulţumit de faptul că nu a fost pus în libertate.

Auzind că numita E. nu i-a remis inculpatului A. suma de bani pretinsă, inculpatul C. i-a reproşat concubinei sale că nu a dat banii avocatului, convins fiind că respingerea cererii este consecinţa neplăţii banilor.

După vizita la penitenciar, din dispoziţia inculpatului C., denunţătoarea E. s-a deplasat la reşedinţa inculpatului A., având asupra sa suma de 15.400 euro (5400 euro retraşi din bancă plus 10.000 euro, pe care-i avea asupra ei).

Astfel, denunţătoarea E. a ajuns la locuinţa inculpatului A. (din Oradea, str. x, jud. Bihor), unde a fost întâmpinată la intrare de către soţia inculpatului - numita B.. Aceasta i-a spus denunţătoarei că soţul său nu este acasă, astfel că numita E. i-a remis acesteia suma de 10.000 euro, în vederea predării către inculpat; văzând însă că este vorba de o sumă aşa de mare, B. i-a spus denunţătoarei că inculpatul A. este acasă şi i-a solicitat să discute cu acesta.

În aceste condiţii, denunţătoarea, care se îndrepta spre ieşirea din incinta respectivă, s-a întors în casă pentru a discuta cu inculpatul A. şi, i-a mai remis acestuia şi suma de 4.000 euro, în plus faţă de suma de 10.000 euro, care a fost predată prin intermediul soţiei sale, B..

Întâlnirea de la domiciliul inculpatului A. din 16.08.2011 a fost înregistrată audio de către denunţătoare, din redarea înregistrării rezultând cu claritate că discuţiile dintre denunţătoare şi B. poartă asupra sumei de bani predate acesteia - 10.000 euro şi, demonstrează totodată, coroborat cu declaraţiile denunţătoarei, preexistenta unei întâlniri dintre aceasta şi inculpatul A..

Aceeaşi înregistrare, de data aceasta, a discuţiilor dintre denunţătoare şi inculpatul A., coroborat cu declaraţiile denunţătoarei, relevă că: s-a predat inculpatului, în plus faţă de cei 10.000 euro remişi prin intermediul soţiei B. şi suma de 4000 euro; că denunţătoarea şi-a manifestat disponibilitatea de a face orice pentru eliberarea concubinului său ("dacă trebuie, eu stau şi şi-n cap" susţine denunţătoarea); că denunţătoarea este dispusă să dea şi alţi bani, dacă va fi nevoie, dar să fie anunţată din timp de către inculpat, pentru a-i putea scoate din bancă; că, ulterior remiterii banilor, inculpatul A. avea cu ce-i să-i forţeze pe judecători ("acum puteţi să-i forţaţi" spune denunţătoarea) în contextul în care, în cadrul aceleaşi discuţii, încercând să-i explice denunţătoarei de ce nu a fost încă eliberat inculpatul C., inculpatul A. afirmă:

"Că n-o ieşit, no (...) şi trebuia să-i forţez".

Rezultă deci, că inculpatul A. a încercat să justifice denunţătoarei, de ce nu a reuşit obţinerea punerii în libertate a inculpatului C., respectiv, pentru că nu a avut "cu ce să-i forţeze" pe judecători.

Rezultă acest aspect şi din împrejurarea că, în momentul în care denunţătoarea i-a spus inculpatului A. "acum puteţi să-i forţaţi şi dacă ei (...) mie numai să-mi spuneţi, înainte cu două zile să mă anunţaţi ca să pot să mă duc în bancă", acesta nu a avut nicio reacţie de negare sau de explicitarea a sensului termenilor folosiţi, participanţii la discuţie referindu-se, practic, la aceleaşi aspecte - necesitatea constrângerii judecătorilor, prin remiterea către aceştia, a unor sume de bani.

Tot în cadrul aceleaşi discuţii din 16.08.2011, se fac referiri şi la componenţa completului de judecată de la Curtea de Apel Oradea din ziua în care, nu s-a reuşit punerea în liberate a inculpatului C., în sensul că din complet a făcut parte şi o femeie, despre care inculpatul A. a afirmat că "este şefa secţiei penale" şi (...) "nu îi (...) bine" (...), precizându-i denunţătoarei că "trebuie ceva tranşat", în sensul că trebuie să se schimbe componenţa completului de judecată, pentru a se reuşi punerea în libertate a inculpatului C..

Verificările efectuate la Curtea de Apel Oradea au relevat, într-adevăr, că în 16.08.2011, completul a fost compus din judecătorii G., H. şi K., în timp ce, în data de 25.08.2011, completul de judecată a fost compus din judecătorii: G., H. şi L..

Aşa cum rezultă din procesul-verbal de redare a discuţiei purtate între denunţătoare şi inculpat, în data de 16.08.2011, din compunerea iniţială a completului de judecată trebuia schimbată "măcar femeia" ceea ce s-a şi întâmplat până la termenul din data de 25.08.2011, când numitul C. a fost pus în libertate.

Împrejurarea că, în compunerea celor două complete de judecată, de fiecare dată, au intrat judecătorii G. şi H., aspect care nu l-a "deranjat" pe inculpat, vine să confirme faptul că avocatul - inculpat A. s-a prevalat de influenţa pe care ar avea-o asupra acestor magistraţi de la Curtea de Apel Oradea.

În data de 23.08.2011, inculpatul A. a introdus la Curtea de Apel Oradea o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului C. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

În vederea remiterii către inculpatul A. a restului sumei de bani pretinse, în data de 24.08.2011, denunţătoarea E. a vândut imobilul situat în Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare, pentru care a încasat suma de 28.000 euro.

În dimineaţa zilei de 25.08.2011, înainte de începerea şedinţei de judecată în care Curtea de Apel Oradea a pus în discuţie cererea formulată de inculpatul C. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, denunţătoarea E. s-a întâlnit cu inculpatul A. la terasa din faţa Palatului de Justiţie din Oradea.

După ce i-a confirmat inculpatului A. că deţine asupra sa suma de bani necesară, denunţătoarea şi inculpatul au intrat împreună în sediul Curţii de Apei Oradea, urcând la etajul al doilea, unde se aflau birourile judecătorilor. Într-un loc mai retras, denunţătoarea a scos din poşetă suma de 6.000 euro şi i-a remis-o inculpatului A. care, după ce a numărat-o i-a solicitat numitei E. să mai pună încă 4.000 de euro, astfel încât să fie câte 5.000 euro, pentru fiecare dintre cei doi judecători, pe care inculpatul, a lăsat să se înţeleagă că i-ar putea influenţa.

E. i-a mai dat, deci, inculpatului A. încă 4.000 euro, inculpatul împărţind suma de bani în două părţi egale şi introducând-o într-o carte.

Reflectă această stare de fapt, coroborat cu declaraţiile denunţătoarei, discuţiile din 25.08.2011 dintre inculpat şi denunţătoare, de asemenea, înregistrate audio.

Ulterior remiterii sumei de bani, în 25.08.2011 a avut loc şedinţa de judecată în care a fost soluţionată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, cerere care a fost admisă de către completul format din judecătorii H., G. şi L., dispunându-se punerea în libertate a inculpatului C..

Ulterior, prin Decizia penală nr. 695/R/2011 a Curţii de Apel Oradea (în compunerea completului de judecată intrând judecătorul G.), inculpatul C. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei.

Starea de fapt, mai sus descrisă a fost probată cu următoarele mijloace de probă:

- autodenunţul şi declaraţiile martorei E.;

- proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, împreună cu actele menţionate în cuprinsul acestuia;

- procese-verbale de redare în formă scrisă a discuţiilor purtate de denunţătoarea E. cu martora B. în data de 16.08.2011 şi cu inculpatul A. în data de 16.08.2011 şi 25.08.2011, discuţii înregistrate de către denunţătoare şi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală;

- proces-verbal din 24.03.2014 întocmit de procurorul de caz din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, privind utilizarea convorbirilor telefonice interceptate în Dosar nr. x/2011 al aceleaşi structuri de parchet şi procesele-verbale de redare a acestor convorbiri telefonice;

- înscrisurile şi obiectele puse la dispoziţia organelor de urmărire penală de către denunţătoarea E., în susţinerea denunţului formulat şi cu ocazia audierii acesteia în faţa organelor de anchetă;

- memory stick marca x, cu capacitate de stocare de 8 GB, care a fost ridicat de ia denunţătoarea E.;

- declaraţiile inculpatului A.;

- declaraţiile martorei B.;

- declaraţiile inculpatului C.;

- alte înscrisuri, acte, procese-verbale sau verificări efectuate de organele de urmărire penală;

Dosar u.p. - vol. II:

- adresa nr. x/2011 din data de 10.12.2013 a Judecătoriei Satu Mare, împreună cu înscrisurile menţionate în cuprinsul acesteia,

- adresa nr. x/2011 din data de 03.02.2014 a Judecătoriei Satu Mare, împreună cu înscrisurile menţionate în cuprinsul acesteia;;

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.08.2011;

- adresa nr. x - x/POBh/13.12.2013, emisă de Penitenciarul Oradea, împreună cu anexele acesteia;

- adresa nr. x/27.01.2014, emisă de J.;

- adresa nr. A2-x/POBh/10.02.2014, emisă de Penitenciarul Oradea, împreună cu anexele acesteia;

- suportul optic conţinând înregistrarea audio-video a discuţiilor purtate la data de 16.08.2011 şi la data de 25.08.2011, între denunţătoarea E., pe de o parte, respectiv inculpatul A. şi martora B., pe de altă parte;

- alte înscrisuri, acte, procese-verbale sau verificări efectuate de organele de urmărire penală .

Dosar instanţă vol I: declaraţiile martorilor M., B., E. - prin comisie rogatorie (360-366) şi, parţial, declaraţiile inculpaţilor; proces-verbal privind vizionarea şi audierea înregistrărilor audio-video realizate de denunţătoarea E.

În privinţa poziţiei procesuale a inculpaţilor, instanţa de fond a constatat că, inculpatul C. nu a recunoscut fapta imputată, arătând doar că i-a solicitat concubinei sale E. să-i angajeze avocat, care să-l reprezinte în cauza în care era arestat, dar nu i-a cerut acesteia să-i dea avocatului A. bani pentru a interveni la judecătorii de la Curtea de Apel Oradea şi, nici înainte, nici după ce a fost pus în libertate, aceasta nu i-a spus că ar fi dat bani inculpatului A. în acest scop. Susţine inculpatul că denunţul a fost făcut din răzbunare de către E., pornind de la relaţia conflictuală, tensionată, pe care au avut-o după punerea sa în libertate.

Inculpatul A., de asemenea, nu a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată, arătând că nu a pretins ori primit vreo sumă de bani în euro sau RON, pentru a-şi trafica influenţa asupra magistraţilor Curţii de Apel Oradea, ce au soluţionat cauza privindu-l pe inculpatul C.. Singurele sume de bani primite de la E. au fost în RON, cu titlu de onorariu şi cheltuieli de deplasare în sumă totală de 6500 RON.

Apărările inculpaţilor nu au fost primite de către instanţa fondului, acestea fiind infirmate de restul probelor administrate, anterior menţionate şi, în esenţă, raportat la argumentele invocate, reţinându-se că nu este relevant faptul că martorii G. şi H. (cei doi magistraţi de la Curtea de Apel Oradea, asupra cărora inculpatul A. a lăsat să se înţeleagă că are influenţă şi poate interveni la ei, pentru soluţionarea favorabilă a cauzei privind pe inculpatul C.) au afirmat că nu au fost abordaţi de inculpatul A. în scopul mai sus menţionat şi, ştiu că nici ceilalţi colegi de complete nu au fost interpelaţi în acest sens, deoarece, nici nu s-a reţinut prin actul de sesizare că o asemenea acţiune ar fi avut loc, respectiv, o încercare de influenţare din partea inculpatului A., cum de altfel, nici nu s-a dovedit în cauză luarea de mită de către cei doi magistraţi, cercetaţi şi ei în această cauză, dar faţă de care procurorul a dispus clasarea.

Este explicabilă, de asemenea, şi nesinceritatea martorilor F. şi N., care nu au recunoscut că ar fi asistat la discuţiile dintre E. şi inculpatul A. cu privire la sumele de bani date pentru intervenirea la judecători, atât timp cât martorul F. se află în relaţii foarte apropiate cu ambii inculpaţi, fiind naşul de cununie al lui C. şi, cunoscându-l pe inculpatul A. de aprox. 20 de ani; martorul N., de asemenea, a arătat în cursul urmăririi penale că se afla în relaţii foarte apropiate cu inculpatul C., considerându-l "ca pe un al doilea tată", subiectivismul său fiind evident în astfel de context, de vreme ce neagă cu vehemenţă că la întâlnirea din 25.08.2011 i-ar fi îndemnat pe cei doi să urce în maşină pentru predarea - primirea banilor, momentul fiind fixat în înregistrarea video realizată de E. şi, vizionată şi de instanţă în prezenţa părţilor (proces-verbal dos. inst.).

De asemenea, nu poate fi avută în vedere depoziţia martorei B., care susţine apărarea inculpatului A., în sensul că la data de 16.08.2011, E. i-ar fi dat inculpatului suma de 4000 RON cu titlu de onorariu, având în vedere că, deşi legal, avea dreptul să nu depună mărturie, a optat totuşi pentru a declara în faţa instanţei, subiectivismul său fiind evident, în calitate de soţie a inculpatului şi, în condiţiile în care ea însăşi arată că E. i-a spus de suma de 10.000 euro, pe care voia să o dea inculpatului, neavând nicio logică ca E. să facă vorbire de această sumă, pentru ca în final să îi dea inculpatului suma de 4000 în RON şi, mai mult, de vreme ce în înregistrarea discuţiei cu inculpatul nu se vorbeşte despre această din urmă sumă, în RON.

Declaraţia martorei M., sora inculpatului C. nu relevă aspecte concludente pentru cauză, fiind nerelevantă împrejurarea despre care vorbeşte aceasta - că nici E., nici inculpatul C. nu i-au spus despre demersurile făcute de unul sau altul dintre ei, cu privire la situaţia juridică a inculpatului în cauza în care era judecat - nefiind, deci, relevantă nici pentru susţinerea apărărilor inculpaţilor.

Cât priveşte declaraţiile martorei denunţătoare E., despre care se susţine că sunt contradictorii şi conţin numeroase inadvertenţe şi, deci, reflectă nesinceritatea acesteia, se constată că sunt neîntemeiate criticile apărării în acest sens, motiv pentru care nu vor fi primite.

Faptul că apar unele diferenţe între declaraţiile denunţătoarei relativ la împrejurările concrete în care s-au predat ori la sumele exacte care s-au predat inculpatului A., acestea sunt explicabile prin trecerea timpului, prin particularităţile concrete ale fiecărei faze procesuale în care a fost audiată şi, când, a fost sau nu, chestionată asupra unor aspecte. Relevant este că din înregistrările audio-video, coroborate cu declaraţia din faţa instanţei - prin comisie rogatorie - rezultă cu claritate suma totală predată inculpatului - 24.000 euro.

Nu are o relevanţă deosebită împrejurarea că E. i-a recunoscut ori nu, pe cei doi magistraţi de la Curtea de Apel Oradea atunci când a participat la şedinţa de judecată, deşi - afirmă apărarea - trebuia să-i recunoască, întrucât participase la o întâlnire cu ei, deoarece nu este absolut obligatoriu ca, după o întâlnire scurtă, de câteva minute să se reţină figurile unor persoane, aceasta depinzând de capacitatea de percepţie, memorie a fiecăruia.

Nu prezintă importanţă nici faptul că martora nu a înregistrat întâlnirea cu judecătorii ori că, în discuţiile ulterioare din 16 august 2011 şi 25 august 2011 cu inculpatul A., nu face vorbire despre această întâlnire.

De asemenea, nu poate fi apreciată ca nesinceră, susţinerea denunţătoarei E. că a retras suma de 5400 euro de la O. în ziua când a participat la şedinţa de judecată din 16 august 2011 la Curtea de Apel Oradea, pe motiv că şedinţa a început la ora 9:00, iar retragerea banilor a avut loc la ora 9:01, deci un interval prea scut de timp pentru a-i permite deplasarea la bancă pentru ridicarea banilor, pentru că, pe de o parte, nu interesează în mod primordial provenienţa banilor, iar pe de altă parte, nu există o dovadă certă că denunţătoarea a fost prezentă pe tot parcursul şedinţei în sala de judecată.

Cât priveşte conţinutul înregistrărilor realizate de denunţătoare, privind discuţiile cu inculpatul A. şi soţia acestuia, în 16.08.2011 şi 25.08.2011 - chiar dacă apărarea susţine că acestea nu confirmă cu nimic acuzaţiile, pe motiv că nu se face vorbire directă despre numele magistraţilor implicaţi, despre moneda în care s-au predat diferite sume de bani, despre promisiuni concrete de "mituire a magistraţilor" din partea inculpatului A. - s-a constatat că sunt neîntemeiate criticile, întrucât înregistrările se coroborează cu declaraţiile denunţătoarei şi, parţial, cu ale inculpaţilor şi, din ascultarea acestora a rezultat, aşa cum a arătat şi acuzarea, că sunt depăşite cu mult, nivelul şi limitele unor discuţii normale dintre un client şi avocat (ex: componenţa completelor, etc.).

Că inculpatul A. ar fi primit bani de la E. doar cu titlu de onorariu şi cheltuieli de transport - nu o dovedeşte nicio probă, inculpatul însuşi arătând că nu a încheiat contract de asistenţă juridică şi, nici nu a eliberat chitanţe pentru sumele primite. Chiar şi asupra sumei totale, pe care susţine că ar fi primit-o cu acest titlu - 6500 RON - există îndoială, martorul F. - invocat în apărare - arătând că ştie de la E. că, i-ar fi dat inculpatului, cu acest titlu, suma de aprox. 2000 RON.

Nu poate fi primită nici critica privind faptul că pretinderea banilor de către inculpatul A. nu putea avea loc la sfârşitul lunii iulie 2011, în condiţiile în care dosarul privindu-l pe inculpatul C. s-a înregistrat la Curtea de Apel Oradea doar în 05.08.2011, astfel că inculpatul A. nu ar fi cunoscut la acea dată componenţa completelor ce urmau să soluţioneze dosarul. Aceasta pentru că, nu rezultă din datele dosarului că inculpatul A. ar fi vizat anume persoane, asupra cărora să-şi exercite presupusa influenţă, ci că, în funcţie de componenţa completelor, a susţinut că are sau nu, sorţi de izbândă pentru "rezolvarea" situaţiei inculpatului C.. La data respectivă, se ştia oricum, că inculpatul C. formulase recurs, deci cauza urma să fie trimisă Curţii de Apel Oradea, unde avocatul A. - av. în Baroul Oradea, îl putea asista şi îi putea reprezenta interesele.

Faptul că pentru vânzarea imobilul din Satu Mare, vândut de denunţătoare în 24.08.2015, aceasta avea procură din partea inculpatului C. încă din 07.04.2010 nu are importanţă şi utilitate pentru cauză, esenţială fiind dovedirea de către denunţătoare a provenienţei banilor daţi inculpatului A., şi mai ales, a datei obţinerii lor.

Înscrisurile depuse la dosar - în apărare - privind plângeri penale depuse de E. împotriva inculpatului C. ori a acestuia împotriva ei, numeroasele litigii dintre ei, relevă, într-adevăr, că între ei există neînţelegeri pe diverse teme, că nu se află în relaţii cordiale, dar necoroborat cu alte aspecte, determinante, nu pot duce la concluzia că întreaga cauză este o veritabilă înscenare a denunţătoarei, în scop de răzbunare, mai ales că acest dosar îl implică şi pe inculpatul A., cu care, denunţătoarea nu a afirmat că ar fi în relaţii de duşmănie.

Apoi, pe aceeaşi linie, nu are importanţă în soluţionarea prezentei cauze şi aflarea adevărului că, în cadrul dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de şantaj împotriva denunţătoarei E., aceasta nu a făcut referire la modul cum a cheltuit banii proveniţi din vânzarea imobilelor comune, respectiv, în discuţiile telefonice cu inculpatul C. nu-i spune acestuia despre sumele de bani date avocatului A. - deoarece, după cum rezultă din rechizitoriu, suma de bani pretinsă de inculpatul C. prin şantaj este cu mult mai mare, decât cea cheltuită de E. pentru procesul penal al concubinului său (100.000 euro faţă de 24000 euro), iar pe de altă parte, nu interesează, de ce în cadrul acelor discuţii, E. nu se justifică pe ce a cheltuit banii.

Legat de dosarul de şantaj, se impune şi precizarea relativ la scopul de răzbunare, în care se susţine că s-a formulat denunţul din prezentul dosar - apreciat nereal de către instanţă - în sensul că în dosarul de şantaj, plângerea lui E. este formulată la 25.03.2013, pentru fapte de ameninţare din perioada ianuarie - martie 2013, aşa încât răzbunarea din 25 septembrie 2013 (data denunţului din prezentul dosar) nu-şi mai are logica, în condiţiile în care, inculpata îl denunţase deja pe inculpat, şi acesta era deja arestat preventiv în dosarul de şantaj.

Cât priveşte moralitatea denunţătoarei E., pentru ilustrarea căreia au fost depuse la dosar fotografii prin care s-a vrut dovedirea stilului de viaţă frivol, risipitor al acesteia - apreciem, de asemenea că, deşi poate avea relevanţă într-un alt cadru procesual (în procesul de şantaj ori în privinţa custodiei minorului, pe care aceasta îl are cu inculpatul C.), în contextul prezentei cauze nu interesează, câtă vreme susţinerile acesteia sunt confirmate şi de alte probe din dosar.

Aşa fiind, s-a constatat că probele administrate în cauză dovedesc existenţa faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. şi C., comiterea acestora de către fiecare din cei doi inculpaţi şi, cu vinovăţia prevăzută de lege, astfel că, în baza art. 396 C. proc. pen. s-a dispus condamnarea acestora.

Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bihor, în perioada iunie - august 2011, prevalându-se de influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, a pretins suma de 20.000 euro şi a primit suma de 24.000 euro de la denunţătoarea E., sub pretextul că sumele de bani vor fi remise judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul C., promiţând că-i va determina pe aceştia să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a inculpatului C. - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 [în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.].

Fapta inculpatului C. care, în perioada iunie - august 2011, fiind arestat preventiv şi condamnat în primă instanţă de Judecătoria Satu Mare la pedeapsa închisorii cu executare în detenţie, cu intenţie, a determinat-o pe denunţătoarea E. să-i remită inculpatului A. suma de 20.000 euro, pentru ca acesta să-şi exercite influenţa pretins avută asupra magistraţilor Curţii de Apel Oradea, astfel încât aceştia să-l pună în libertate pe inculpat - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la cumpărare de influenţă prev. de art. art. 25 C. pen. 1969 rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000 [în prezent art. 47 C. pen. rap. la art. 292 alin. (1) C. pen., art. 6 din Legea nr. 78/2000].

Încadrarea juridică a faptelor s-a făcut conform vechiul C. pen., coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 78/2000, anterioare modificării prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., deoarece, de la data comiterii faptelor şi până la soluţionarea cauzei, a intrat în vigoare această din urmă lege şi, în virtutea dispoz. art. 5 C. pen. prin apreciere globală şi, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 s-a apreciat că legea penală mai favorabilă este legea veche, prin evaluarea tratamentului sancţionator al infracţiunilor deduse judecăţii, coroborat şi cu reglementarea celorlalte instituţii juridice aplicabile în cauză.

Astfel, deşi limitele de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracţiuni (trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă) sunt mai mici în Noul C. pen. - art. 291 alin. (1) şi, respectiv, art. 292 alin. (1), ambele, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani) faţă de vechiul C. pen. (art. 257 alin. (1) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi, respectiv, art. 61 din Legea nr. 78/2000, aceasta din urmă, anterior datei de 1 februarie 2014 (pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani), având în vedere că, în cazul ambilor inculpaţi se impune anularea suspendării condiţionate/sub supraveghere a executării unor pedepse anterioare şi apoi, aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, se observă că tratamentul pluralităţii de infracţiuni este mai favorabil conform vechiul C. pen. (art. 33, 34 C. pen. 1969) faţă de Noul C. pen. (art. 38,39 C. pen.).

Împotriva Sentinţei penale nr. 361 din 15 decembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală, în termen legal, au declarat apel inculpaţii A. şi C..

Apelantul inculpat A. a solicitat, în principal, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, respectiv Curtea de Apel Cluj, susţinând, în esenţă, că instanţa fondului nu a motivat soluţia pronunţată, hotărârea apelată neconţinând niciun element de raţionament juridic apt să conducă la concluzia examinării efective a cauzei.

În subsidiar, în baza disp. art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat, să se dispună achitarea inculpatului A. în baza disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la disp. art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având în vedere că fapta care formează obiectul acuzaţiei nu există.

Mai mult decât atât, având în vedere că apelul este o cale de atac integral devolutivă, instanţa de control judiciar având plenitudine de jurisdicţie şi putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei, în măsura în care instanţa de apel consideră că ar fi incident un alt temei de achitare, respectiv cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală (fiind inexistentă latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii), sau art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea (cu reţinerea ca aplicabil în cauză a principiului "in dubio pro reo"), a solicitat să fie avute în vedere incidenţa şi a acestor două temeiuri prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua şi lit. c) C. proc. pen. privind achitarea inculpatului A..

A susţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului A. este legea penală nouă şi nu legea penală veche, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

A precizat că, în opinia apărării, sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că fapta de trafic de influenţă nu există, prin prisma faptului că nu există nici unul dintre elementele constitutive ale laturii obiective a acestei infracţiuni. Astfel, elementul material al infracţiunii, constând în trei modalităţi alternative - pretindere, primire sau acceptare de bani sau alte foloase, nu există, pe baza probelor administrate în cauză.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale, potrivit normei de incriminare a faptei - art. 291 alin. (1) din Noul C. pen.

În primul rând, făptuitorul trebuie să aibă o influenţă reală sau să lase să se creadă că are influenţa asupra funcţionarului public.

În al doilea rând, făptuitorul trebuie să promită că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

În condiţiile în care nici unul dintre elementele laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă nu sunt existente în cauză, în baza probelor administrate, a considerat că fapta nu există în materialitatea ei şi că din probele administrate nu rezultă că a fost săvârşită, sens în care infracţiunea care face obiectul acuzării nu există.

Împărtăşind ideea lipsei laturii obiective şi subiective a infracţiunii, dar şi a aplicabilităţii în cauză a principiului "in dubio pro reo", a apreciat că s-ar putea reţine ca incidente şi aplicabile şi cazurile subsidiare de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală sau art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Astfel, achitarea poate fi dispusă prin raportare şi la aplicarea în cauză a disp. art. 5 alin. (1) C. pen. art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. privind legea penală mai favorabilă.

În acest sens, în mod contrar aprecierii făcute de instanţa de fond, a considerat că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauza de fată este legea nouă, care impune prin norma de incriminare o nouă condiţie pentru reţinerea acesteia, respectiv împrejurarea ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public asupra căruia s-ar exercita influenţa să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau sa îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Cât priveşte noua condiţie de incriminare prevăzută în dispoziţiile art. 291 C. pen., aceasta nu este îndeplinită în cauza de faţă, din probele administrate nerezultând în niciun caz faptul că ar fi promis denunţătoarei că-i va determina pe judecători să pronunţe o soluţie favorabilă în cauza privind pe concubinul acesteia.

Aşa fiind, pretinsa faptă reţinută în sarcina sa nefiind comisă în condiţiile prevăzute de norma de incriminare, nu este prevăzută de legea penală (Noul C. pen., ca lege penală mai favorabilă), astfel încât achitarea poate fi dispusă în temeiul disp. art. 16 lit. b) teza 1 C. proc. pen.

În ipoteza înlăturării de către instanţa de apel a tuturor considerentelor ce permit achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. a) sau b) C. proc. pen., în cauză se impune cel puţin achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. c) C. proc. pen., întrucât în cauză nu există probe din care să rezulte cu certitudine săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de care este acuzat.

Probele administrate în cauză nu sunt de natură a înlătura aplicarea principiului "in dubio pro reo", prezumţia de nevinovăţie de care ar trebui să beneficieze nefiind răsturnată.

Prin Decizia penală nr. 360/A din 23 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 361 din 15 decembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Evaluând coroborat probatoriul administrat în faza apelului, Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond a dat o interpretare corectă materialului probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea de judecată, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de condamnare.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a apreciat că legea penală mai favorabilă este legea veche având în vedere că, deşi limitele de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracţiuni (trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă) sunt mai mici în Noul C. pen. - art. 291 alin. (1) şi, respectiv, art. 292 alin. (1), ambele, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani) faţă de vechiul C. pen. [art. 257 alin. (1)] rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi, respectiv, art. 61 din Legea nr. 78/2000, aceasta din urmă, anterior datei de 1 februarie 2014 (pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani), având în vedere că, în cazul ambilor inculpaţi se impune anularea suspendării condiţionate/sub supraveghere a executării unor pedepse anterioare şi apoi, aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, se observă că tratamentul pluralităţii de infracţiuni este mai favorabil conform vechiul C. pen. (art. 33, 34 C. pen. 1969) faţă de Noul C. pen. (art. 38, 39 C. pen.).

Având în vedere că o parte din apărările apelantului inculpat A. se bazează pe faptul că legea penală mai favorabilă inculpatului este legea nouă, instanţa, în baza celor anterior menţionate, a constatat că acestea sunt nefondate, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată şi pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost temeinic stabilită, iar încadrarea juridică dată faptelor săvârşite a fost corectă, astfel că în mod judicios s-a reţinut că fapta inculpatului A. care - în calitate de avocat în cadrul Baroului Bihor, în perioada iunie - august 2011, prevalându-se de influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, a pretins suma de 20.000 euro şi a primit suma de 24.000 euro de la denunţătoarea E., sub pretextul că sumele de bani vor fi remise judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul C., promiţând că-i va determina pe aceştia să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a inculpatului C. - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 [în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.], iar fapta inculpatului C. care - în perioada iunie - august 2011, fiind arestat preventiv şi condamnat în primă instanţă de Judecătoria Satu Mare la pedeapsa închisorii cu executare în detenţie, cu intenţie, a determinat-o pe denunţătoarea E. să-i remită inculpatului A. suma de 20.000 euro, pentru ca acesta să-şi exercite influenţa pretins avută asupra magistraţilor Curţii de Apel Oradea, astfel încât aceştia să-l pună în libertate pe inculpat - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la cumpărare de influenţă prev. de art. 25 C. pen. 1969 rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000 [în prezent art. 47 C. pen. rap. la art. 292 alin. (1) C. pen., art. 6 din Legea nr. 78/2000].

Înalta Curte a apreciat că încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă este corectă, faptele săvârşite întrunind atât sub aspectul laturii subiective, cât şi sub aspectul laturii obiective elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de dispoziţiile art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, respectiv instigare la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 25 C. pen. 1969 rap. la art. 61 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor inculpaţi referitoare la nemotivarea sentinţei penale apelate, drept pentru care s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curte de Apel Cluj, instanţa a constatat că acestea sunt total nefondate întrucât, în mod judicios, judecătorul de la instanţa de fond a dispus condamnarea celor doi inculpaţi făcând o analiză pertinentă a faptelor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată, a mijloacelor de probă administrate, fiind înlăturate motivat probele considerate subiective sau irelevante şi reliefate cele din care reiese vinovăţia celor doi inculpaţi.

De asemenea, judecătorul fondului face o analiză corectă a apărărilor inculpaţilor, arătând în cuprinsul considerentelor probele din care reiese vinovăţia inculpaţilor, precum şi probele a căror valoare subiectivă sau irelevantă nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare.

În consecinţă, s-a constatat că instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale privind motivarea hotărârii, în sensul că a descris faptele care fac obiectul învinuirii, încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de apelanţii inculpaţi, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele în care au fost comise faptele şi a analizat probele care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale.

Astfel, instanţa de control judiciar a constatat că probele administrate în faza apelului (proba cu înscrisuri, proba testimonială privind martorul P., audierea în şedinţă publică a înregistrărilor audio-video depuse de martora denunţătoare) coroborate cu probele administrate în fazele anterioare ale procesului penal, conduc în continuare la concluzia că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, iar situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de către prima instanţă.

În acest sens, Înalta Curte şi-a însuşit motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte situaţia de fapt cu completările care vor fi făcute referitor la apărările apelanţilor inculpaţi.

Susţinerea apărării în sensul că suma despre care se face vorbire în înregistrare ar fi reprezentat onorariu nu se coroborează cu nicio altă probă, dimpotrivă declaraţia martorei denunţătoare, procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor audio-video efectuate de denunţătoare, demonstrează că suma de bani solicitată reprezintă obiectul traficului de influentă din cauză.

Mai mult decât atât, în înregistrarea dintre denunţătoarea E. şi soţia inculpatului, B., nu se face vorbire de suma de 4000 de RON cu titlu de onorariu, ci de suma de 10.000 de euro, însăşi martora recunoscând că denunţătoarea a făcut vorbire de această sumă.

Apărarea a mai solicitat excluderea probelor privind interceptările şi înregistrările comunicaţiilor telefonice purtate de martorul F..

Instanţa de control judiciar a constatat că din procesele-verbale de redare a interceptărilor şi înregistrările comunicaţiilor telefonice purtate de martorul F. cu inculpatul C. (13 mai 2011 - filele x D.u.p., 17 mai 2011 - filele x D.u.p.) şi cu inculpatul A. (19 mai 2011 - filele x D.u.p., 26 mai 2011 - filele x D.u.p., 27 mai 2011 - filele x D.u.p.), chiar dacă nu reiese săvârşirea infracţiunilor de care sunt acuzaţi inculpaţii, se desprinde necesitatea angajării de către inculpatul C. a unui "avocat bun" ("ăştia ce-i ai îs zero") şi apoi "să vedem". Ulterior, la întrebarea inculpatului C., "nu vorbeşti cu Q.?", martorul a răspuns: "Am vorbit deja (...) O să vină, da' acum n-are ce să facă aicea. Momentan."

Astfel, inculpatul C. avea nevoie de intervenţia coinculpatului A. pentru a face ceva întrucât dosarul trebuia să ajungă la Curtea de Apel Oradea, drept pentru care l-a angajat ca apărător pe inculpatul A..

De asemenea, în mod corect, prima instanţă a reţinut, cu privire la declaraţiile martorilor F. şi N., că "este explicabilă, de asemenea, şi nesinceritatea martorilor F. şi N., care nu au recunoscut că ar fi asistat la discuţiile dintre E. şi inculpatul A. cu privire la sumele de bani date pentru intervenirea la judecători, atât timp cât martorul F. se află în relaţii foarte apropiate cu ambii inculpaţi, fiind naşul de cununie al lui C. şi, cunoscându-l pe inculpatul A. de aprox. 20 de ani; martorul N., de asemenea, a arătat în cursul urmăririi penale că se afla în relaţii foarte apropiate cu inculpatul C., considerându-l "ca pe un al doilea tată", subiectivismul său fiind evident în astfel de context, de vreme ce neagă cu vehemenţă că la întâlnirea din 25.08.2011 i-ar fi îndemnat pe cei doi să urce în maşină pentru predarea - primirea banilor, momentul fiind fixat în înregistrarea video realizată de E. şi, vizionată şi de instanţă în prezenţa părţilor".

Vinovăţia inculpaţilor, contrar susţinerilor apărării, rezultă din declaraţiile martorei E., care se coroborează cu înregistrările audio-video, rezultând faptul că inculpatul A. a primit suma de 24.000 de euro în scopul traficării influenţei.

Instanţa de control judiciar a constatat ca fiind corecte şi pertinente aprecierile făcute de judecătorul fondului cu privire la anumite inadvertenţe şi contradicţii ivite în declaraţiile denunţătoarei, fiind analizate şi combătute în mod judicios susţinerile apărării.

De asemenea, a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile referitoare la starea conflictuală existentă între denunţătoarea E. şi inculpatul C., precum şi la caracterul "îndoielnic" al denunţătoarei, însă, toate acestea, nu sunt în măsură să înlăture susţinerile denunţătoarei, atâta timp cât acestea sunt confirmate şi de celelalte probe din dosar.

Aşadar, din examinarea lucrărilor dosarului, a rezultat că instanţa de fond a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate, faptele şi vinovăţia inculpaţilor şi a făcut o încadrare corespunzătoare în dispoziţiile legii penale.

De asemenea, şi sub aspectul individualizării, instanţa de control judiciar a apreciat că pedepsele aplicate de către instanţa fond au fost corect individualizate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute legea penală, astfel încât nu se impune stabilirea unei alte sancţiuni penale sau a unui alte modalităţi de executare a pedepsei.

Împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie, la data de 03.03.2017, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Susţinând că a fost condamnat pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât, raportat la art. 4 C. pen. cu referire la art. 3 din Legea nr. 187/2012, fapta a fost dezincriminată, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat A. a arătat, în esenţă, că instanţa de apel şi prima instanţă au dispus, în mod greşit, condamnarea sa în baza art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, în condiţiile în care, în urma intrării în vigoare a actualului C. pen., dispoziţiile art. 291 alin. (1) din noul C. pen. redefinesc latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă şi introduc modificări esenţiale ale elementelor constitutive ale laturii obiective a acestei infracţiuni, cerute prin noul text incriminator pentru existenţa infracţiunii, şi care nu se regăsesc în cauza de faţă.

Astfel, s-a susţinut că, raportat la dispoziţiile noului text de incriminare, legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este C. pen. intrat în vigoare la data de 01.02.2014, în condiţiile în care prin nicio probă administrată în cauza dedusă judecăţii nu s-a dovedit existenţa niciunei promisiuni din partea inculpatului A. adresate martorei denunţătoare E. pentru a-i determina pe judecătorii desemnaţi cu soluţionarea dosarului penal privindu-l pe C. să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a acestuia.

Ca atare, în cauză a fost pronunţată condamnarea pentru o faptă care, raportată atât la descrierea din actul de sesizare a instanţei, cât şi la modalitatea reţinută de instanţa de fond şi cea de apel, nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de trafic de influenţă, lipsind practic cerinţa "ca făptuitorul să promită" că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze, să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, în forma statuată de art. 291 alin. (1) din actualul C. pen.

S-a mai arătat că, instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a motivat condamnarea inculpatului în baza art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, în considerarea faptului că aceasta ar fi legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că infracţiunea a fost săvârşită în perioada iunie- august 2011, când era în vigoare C. pen. din 1969, iar pe de altă parte, că anterior pronunţării sentinţei, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea executării şi că, deşi în legea veche pedeapsa este cuprinsă între 2 şi 10 ani închisoare, iar în legea nouă între 2 şi 7 ani închisoare, prin anularea suspendării pedepsei de un an închisoare, tratamentul pluralităţii de infracţiuni este mai favorabil conform vechiul C. pen.

S-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea inculpatului A., în temeiul art. 395 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 220/RC din data de 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 70/2016.

În temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2014, reţinându-se că hotărârea atacată nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti care pot fi supuse căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, potrivit dispoziţiile în vigoare la acel moment, respectiv art. 434 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 18 din 10 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A..

A fost anulată Încheierea nr. 220/RC din data de 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.

S-a trimis spre repartizare aleatorie cauza având ca obiect recursul în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr. 360/A din data de 23 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, în vederea verificării condiţiilor de admisibilitate în principiu, iar la data de 25 februarie 2020, aceasta a fost repartizată aleatoriu, formându-se Dosarul nr. x/2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin încheierea din 4 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte notează că, prin rechizitoriul din 2 septembrie 2014 emis în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, instanţa de fond constatând că probele administrate dovedesc existenţa faptei.

Sub aspectul încadrării juridice a faptei, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 [în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.].

Starea de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată prin decizia recurată, constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bihor, în perioada iunie - august 2011, prevalându-se de influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, inculpatul A. a pretins suma de 20.000 euro şi a primit suma de 24.000 euro de la denunţătoarea E., sub pretextul că sumele de bani vor fi remise judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul C., promiţând că-i va determina pe aceştia să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a inculpatului C..

Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 [în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.].

Recurentul inculpat A., criticând în principal legea penală mai favorabilă reţinută de instanţele de fond şi apel - în opinia sa, aceasta fiind noul C. pen. -, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că a fost condamnat pentru o faptă care nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de trafic de influenţă în forma statuată de art. 291 alin. (1) C. pen., deoarece lipseşte cerinţa "ca făptuitorul să promită" că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze, să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu. Astfel, a susţinut că, prin nicio probă administrată în cauză nu s-a dovedit existenţa vreunei promisiuni din partea inculpatului A. adresate martorei denunţătoare E. pentru a-i determina pe judecătorii desemnaţi cu soluţionarea dosarului penal privindu-l pe C. să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a acestuia, aşa încât, fapta presupus a fi comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În speţă, cu privire la latura obiectivă, elementul material al infracţiunii s-a realizat prin acţiunea inculpatului A. care, prevalându-se de influenţa avută asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Oradea, a pretins suma de 20.000 euro şi a primit suma de 24.000 euro de la denunţătoarea E., sub pretextul că sumele de bani vor fi remise judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul C., promiţând că-i va determina pe aceştia să pronunţe hotărâri favorabile, în sensul punerii în libertate a inculpatului C..

În raport de motivele invocate de recurentul inculpat, similare criticilor susţinute de către acesta şi în faţa instanţei de apel, care le-a respins ca nefondate, Înalta Curte constată că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticii pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea existenţei infracţiunii, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, contestând existenţa vreunei promisiuni făcute martorei denunţătoare E., recurentul inculpat antamează împrejurări cu un pronunţat caracter factual, lămurite definitiv de către instanţa de apel, şi care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalităţii acesteia. Totodată, recurentul inculpat aduce în discuţie probatoriul administrat, tinzând ca instanţa de recurs să reţină că probele nu relevă textual promisiunea sa, în sensul că va determina pe judecătorii desemnaţi cu soluţionarea dosarului penal privindu-l pe C. să pronunţe hotărâri favorabile acestuia, în condiţiile în care instanţele inferioare, constatând că prin discuţiile purtate de inculpatul A. au fost depăşite limitele unor discuţii normale dintre client şi avocat, au apreciat, implicit, că afirmaţiile şi conduita inculpatului (care a pretins şi primit bani) reflectă angajamentul neechivoc al acestuia faţă de martora E. de a se prevala de influenţa pretinsă pentru atingerea scopului urmărit.

Or, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiei de fapt constatate şi reţinute de instanţa inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.

Pe de altă parte, faţă de argumentaţia adusă în susţinerea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., circumscrisă de către recurent ipotezei că instanţele inferioare nu au aplicat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, prin modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune, Înalta Curte aminteşte că textul care incriminează fapta traficantului de influenţă în noul C. pen. (art. 291 C. pen.) nu prevede condiţii noi, inexistente în textul art. 257 C. pen. 1969, menirea acestuia fiind de a înlătura reiterarea unei jurisprudenţe anterioare minoritară legată de criteriile de delimitare dintre infracţiunea de "trafic de influenţă" şi infracţiunea de "înşelăciune" (criterii care au format, de altfel, obiect de interes jurisprudenţial - astfel cum relevă Decizia nr. 35 din 7 mai 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii).

Ca atare, expresia "care promite" conţinută de art. 291 C. pen. nu reprezintă o condiţie nouă, în plus faţă de conţinutul textului art. 257 C. pen. 1969, aceasta având scopul delimitării clare a faptelor de înşelăciune de faptele de traficare a influenţei. Indiferent dacă se examinează dispoziţiile C. pen. anterior sau ale noului C. pen., de esenţa traficului de influenţă este, în mod generic, o "promisiune" a vânzătorului de influenţă, de influenţare a funcţionarului care urmează a îndeplini actul ce interesează cumpărătorul de influenţă (în sensul celor menţionate, Decizia nr. 9/RC din 11 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

În concluzie, având în vedere baza factuală reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. 1969 [în prezent, art. 291 alin. (1) C. pen.].

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 iulie 2020.

GGC - GV